Abis – Capitolul 10

Julien Jiu

Luo Wen Zhou răsturnă pachetul, nu mai era nimic altceva în el. Dar chiar atunci, telefonul său vibră și o  fotografie apăru pe ecran. Era imaginea unei poteci de pietriș din afara drumului, decorată cu vegetație bine aranjată și o fântână arteziană. O potecă retrasă și îngustă, cu un coș de gunoi solitar ieșind în mijloc. Dedesubt era un mesaj fără început sau sfârșit: în trecere.

Luo Wen Zhou se uită gânditor la fotografie pentru o vreme, iar lângă el, domnul motan nu avea nimic de spus.

Numele complet al motanului  era „Luo Yiguo”. Era un motan  de șapte ani, de vârstă mijlocie, cu fața rotundă, ochii mari și elegant, un piuc cam irascibil.

Luo Yiguo lovi cu laba piciorul lui Luo Wen Zhou răsucindu-și fundul. Apoi se duse până la colț și se ghemui, plin de acuzații, arătând un bol de mâncare gol celui care se ocupa de litieră.

În mod neașteptat, prostul cel înalt îi aruncă doar o privire și rămase complet impasibil.

Suferind această respingere, Luo Yiguo se înfurie. Atacă trufaș și se ridică pe labele din spate prinzând gamba lui Luo Wen Zhou. Urlă  în timp ce se înverșuna pe tivul pantalonului.

Luo Wen Zhou se aplecă și-l ridicat pe Luo Yiguo de ceafă, ținându-l în aer.

–Te-ai săturat de viață?

Cu labele atârnând, Luo Yiguo răcni, apoi scoase satisfăcut limba spre el.

Luo Wen Zhou dădu ochii peste cap și slăbi strânsoarea. Motanul se eliberă cu îndemânare, făcu o rostogolire elegantă în aer și ateriză în patru labe. Dorința sa fu îndeplinită rapid: primi hrană uscată adecvată, precum și o cutie suplimentară de pateu pentru pisici.

Luo Yiguo fu profund mulțumit, îngrijitorul de litieră nu se comportase bine decât după ce fusese mușcat.

Luo Wen Zhou se ghemui și mângâie pisica pentru o vreme. Amintindu-și brusc ceva, coborî privirea spre coada mare a lui Luo Yiguo – Tao Ran găsise acest străjer în timp ce se plimba prin piață, dimineața și îl cumpărase pentru a-l dărui lui Fei Du. La început, acestuia păruse să-i placă, dar la câteva zile după ce îl luase cu el se enervase cumva și refuzase categoric să îl păstreze.

Tao Ran venise din afara orașului. Când abia începuse să muncească, nu-și permitea să cumpere o casă și închiriase; nu se știa când va trebui să se mute, așa că într-adevăr nu era convenabil pentru el să țină un animal de companie. Fusese nevoit să găzduiască pisica la Luo Wen Zhou.

Acesta ura pisicile, ura câinii, ura copiii de până la șaisprezece ani. Fusese atât de supărat încât își pierduse mințile. Îi dăduse un ultimatum solemn lui Tao Ran, jurându-i că dacă nu va găsi o altă casă pentru pisică în termen de o lună, va fierbe pacostea cu patru picioare într-o oală[1].

Rezultatul, șapte ani trecuseră într-o clipită, nu se găsise un alt cămin, iar Luo Wen Zhou se transformase dintr-un carnivor cu gura spurcată într-un îngrijitor de litieră harnic și îndurător, în timp ce Luo Yiguo trecuse de la provizii de rezervă la stăpânul casei.

Acest lucru arată că afacerile lumii sunt într-adevăr greu de prevăzut.

Luo Wen Zhou medită o vreme în timp ce mângâia pisica, apoi se ridică brusc, luă niște resturi de pâine din frigider și ieși.

Străzile erau relativ puțin aglomerate. Căpitanul Luo, căruia nu-i plăcea nimic mai mult decât să ajungă la serviciu și să plece exact la timp, se întoarse la Biroul Municipal. Când intră în birou, în afară de ofițerul de serviciu, mai găsi o singură persoană, care încă își freca ochii în timp ce revedea imaginile de supraveghere.

Pașii lui Luo Wen Zhou se opriră. Suspină.

– Știam eu că încă nu ai plecat.

Tao Ran se întinse.

– Oricum, nu aveam nimic de făcut acasă. Ce cauți aici?

– Mi-a părut rău că urmezi această cale solitară lucrând peste program în miez de noapte, așa că am venit să ofer ajutor celor nevoiași.

 Luo Wen Zhou se apropie de el și se așeză pe birou.

– Lucrător model, ai descoperit ceva?

– Camerele de securitate ale clubului Cheng Guang sunt toate externe. Personalul nostru tehnic a investigat toate înregistrările din noaptea de 20:00 până la 22:00 în noaptea de 20. Camerele externe au surprins clar fața lui Zhang Dong Lai de patru ori în total, mergând pe baza recunoașterii faciale. Sunt patruzeci de minute în care nu a fost nici pe cameră, nici în interiorul clubului. Dar aceste „patruzeci de minute” sunt produsul unei adunări. De fiecare dată când a plecat, a fost pentru un timp relativ scurt. Nu s-a străduit să evite camerele de luat vederi decât de două ori: o dată, în jurul orei zece, când a plecat cu o fată pentru aproximativ cincisprezece minute; a privit în mod deliberat în sus, spre locul unde era poziționată camera. A doua oară a fost cu puțin înainte de miezul nopții. După aceea toate camerele din curtea clubului au fost închise, așa că nu știu la ce oră s-a întors.

Luo Wen Zhou își frecă bărbia.

– Cincisprezece minute?

Tao Ran dădu din cap cu multă seriozitate.

– Așa este. Dacă o găsim pe fată, ea ar trebui să poată acționa ca martor.

Luo Wen Zhou clătină din cap.

– E foarte rapid.

Tao Ran:

„…”

Înainte ca acesta să poată reacționa, tonul lui Luo Wen Zhou se schimbă.

– He Zhong Yi a fost  filmat?

– Nu. În această după-amiază au ales douăzeci și ceva de camere care ar fi putut să-l surprindă pe He Zhong Yi, dar niciuna dintre ele nu a surprins fața lui. Sunt câteva care sunt mai îndepărtate, le-am reluat ca să mă uit. Cred că nu există nimeni care să semene cu el. Chiar crezi că dacă ucigașul l-ar fi ucis pe He Zhong Yi la clubul Cheng Guang, ar fi fost surprins din greșeală pe cameră?

– Dacă camerele de la intrări și ieșiri nu l-au surprins, este de asemenea posibil ca He Zhong Yi însuși să fi evitat camerele de supraveghere. 

Luo Wen Zhou se ridică în picioare și se plimbă în spatele lui Tao Ran.

– Dar dacă într-adevăr nu ar fi fost nimic acolo, Fei Du nu ni l-ar fi dat.

– Cu peste patru ore și cu atâtea camere de luat vederi, cum ar fi putut să vadă ceva? Probabil că ne-a dat-o ca referință.

Luo Wen Zhou clătină din cap. După o vreme, își aminti brusc ceva.

– Ce ai spus adineauri? Au oprit camerele din curte după miezul nopții?

– Așa este. Doar cele din parcare și câteva alei din jur au rămas aprinse.

– Camerele sunt probabil oprite pentru a nu surprinde o mulțime de bețivi care se fac de râs. Cele lăsate aprinse sunt pentru a asigura securitatea.

 Luo Wen Zhou se prinse cu mâinile de spătarul scaunului lui Tao Ran.

– Camerele de securitate din curte trebuie să fie plasate unde pot fi văzute de oaspeți, astfel încât aceștia să le poată evita cu ușurință dacă vor. Dar în afara clubului, pentru a se asigura că nu intră persoane neidentificate, unele dintre camere vor fi ascunse… Scoate imaginile de la cele care rămân aprinse toată noaptea.

Înainte de a termina de vorbit, Tao Ran le scosese deja.

Luo Wen Zhou scoase telefonul și se uită la fotografia pe care o primise.

– Există o cameră de securitate instalată pe o cărare de pietriș lângă o instalație de apă?

– Există…cred, spuse Tao Ran, un pic îndoielnic.

Ora de pe înregistrarea camerei de securitate era exact 20:00. Întregul ecran era negru ca smoala nemișcată. În timp ce o redau pe încetinit, umbra întunecată care bloca ecranul sări și eliberă obiectivul camerei – fusese o pasăre.

Cele patru colțuri ale înregistrării erau întunecate, cu o imagine în mijloc. Aceasta era obstrucționată din când în când de păsări care veneau și plecau. Posibil ca această cameră să fi fost ascunsă într-un copac. Cu puțin timp înainte de ora 19:50, o siluetă umană care se legăna apăru lângă coșul de gunoi de sub camera de supraveghere. Tao Ran puse rapid pe pauză imaginea.

Această persoană trebuie să fi venit să fumeze lângă coșul de gunoi, nu observase camera de securitate din copac.

– Stai, această persoană… cred că arată cam așa cum trebuie!

Tao Ran analiză cu atenție imaginea pentru o clipă, apoi suspină.

– Dacă mucurile de țigară erau încă acolo, ar trebui să ne putem da seama cu o comparație ADN. Dar a fost furtuna aia de după-amiază… Până acum va fi… De ce zâmbești?

Luo Wen Zhou scoase din buzunar o pungă de probe care conținea câteva chiștoace de țigară.

– Dă-i drumul și compară.

Tao Ran fu uimit.

– Cum ai făcut… Unde ai…

– Șșșșt… liniște.

Luo Wen Zhou  puse un deget la buze și spuse aproape inaudibil:

– Mi le-a trimis un tânăr foarte nesuferit.

Tao Ran păru și mai uimit.

– Voi doi ați cerut un armistițiu?

Luo Wen Zhou  puse o mână pe ceafă și o readuse pe piept.

– Mai sunt și alte camere în apropiere?

– Hm, așteaptă o secundă.

 Spunând acest lucru, Tao Ran întinse o hartă marcată.

– Această cărare duce doar în două locuri, Clubul Cheng Guang la un capăt și o zonă publică la celălalt. Este clar că această persoană nu s-a îndreptat spre club când a plecat, ci a luat-o în direcția opusă… Imediat ce ieși pe drum, există o stație de autobuz.

– Îmi plac zonele publice, spuse Luo Wen Zhou cu un zâmbet.

– Poți să investighezi în jurul lor fără să fie nevoie să te joci frumos cu acești oameni bogați.

Cei doi ieșiră rapid din Biroul Municipal, îndreptându-se direct spre echipa de poliție rutieră de lângă stația de autobuz.

Noaptea era groasă, roua era pe cale să coboare. Luo Wen Zhou opri aerul condiționat al mașinii și deschise geamul pentru a aerisi mașina.

– Orice pistă pe care o găsim în această seară, nu spune nimănui altcuiva încă, inclusiv colegilor noștri din echipă,  spuse Luo Wen Zhou,

Tao Ran încremeni.

– Ce?

– Nimic. Mă gândesc că, în câteva zile, filiala va cere în mod oficial ca acest caz să ne fie transferat nouă, spuse Luo Wen Zhou.

– În acel moment, te vei concentra pe cazul lui He Zhong Yi. Înainte de a da de urma adevăratului ucigaș, lasă-l pe Zhang Dong Lai să rămână „sub suspiciune” pentru câteva zile. Poate că își va dezvolta chiar și ceva memorie.

Tao Ran auzi o urmă neobișnuită de solemnitate în aceste cuvinte și nu se putu abține să nu încline capul și să-l privească.

Colțurile ochilor lui Luo Wen Zhou se ridicară.

– Suntem amândoi bărbați singuri. Dacă te mai uiți așa la mine, o să mă comport ca o brută.

– Să flirtezi cu mine este gratis, nu-i așa? 

Tao Ran flutură foarte mărinimos din mână.

– Așa este, nu te-am mai văzut de mult timp ieșind cu cineva. Ce s-a întâmplat cu tipul ăla care a venit să joace biliard cu noi data trecută?

Luo Wen Zhou spuse:

– Oh, a plecat să studieze în străinătate. Studiază chineza în Italia.

Tao Ran aproape că se înecă cu propria salivă.

– Atât de neîncrezător? Cum așa?

Luo Wen Zhou ridică din umeri fără expresie. Avea o mână pe volan și cealaltă pe fereastra întredeschisă.

– De ce vrei să fie de încredere? Oricum, tata nu s-a pensionat încă. Deși nu mi-a spus niciodată nimic, nu face o impresie prea bună, până la urmă. Când va ieși la pensie, peste un an sau doi, poate că mă voi gândi să-mi caut unul ca lumea. Să fiu pe cont propriu e destul de bine, de asemenea. Bătrânul este cu adevărat dependent de muncă. Chiar nu pot să înțeleg asta. Am vrut să se pensioneze de mult timp.

Tao Ran suspină.

– Ar trebui să fii mulțumit cu soarta ta. Familia ta este foarte deschisă la minte.

Luo Wen Zhou auzi semnificația din spatele acestor cuvinte și întrebă imediat:

– Familia ta te presează să te căsătorești?

– Așa cum nu ai crede, spuse Tao Ran.

Luo Wen Zhou se uită la el.

–  Care este problema ta?

Tao Ran se gândi, apoi emise un răspuns scurt, dar energic:

– Sunt sărac.

Luo Wen Zhou nu se putu abține, râse în hohote.

– De ce râzi? Salariul meu jalnic este doar suficient pentru a plăti un împrumut pentru locuință. „Sărac” este un fapt obiectiv”. 

Tao Ran își aranjă cu nepăsare părul ciufulit.

– Deși am reușit să strâng un avans, sunt calificat pentru a merge la o întâlnire cu o necunoscută. Cred că e de ajuns pentru această viață. Nu cred că este absolut necesar să te căsătorești cu o zeiță.

Luo Wen Zhou îndreptă farurile mașinii spre un indicator stradal și constată că nu erau departe de destinație. Privirea lui se oprit calm pe drumul din față.

– Există zeițe?

– În ultimul an de gimnaziu, în clasa de alături era o colegă care semăna cu Angie Chiu[2], spuse Tao Ran. 

– Nu am mai ținut legătura de ani de zile. Poate că este deja căsătorită, iar dacă nu este căsătorită, asta tot nu înseamnă că am vreo șansă.

– Aproape am ajuns, așteaptă până sun și vorbesc cu băieții de serviciu.

Cinci minute mai târziu, Luo Wen Zhou parcă mașina. Tao Ran era pe cale să coboare când Luo Wen Zhou, întorcându-se brusc spre el, spuse:

– Vreau să te întreb ceva destul de serios.

Tao Ran rămase nedumerit.

– Ce?

– Presupunând – spun, doar presupunând, că ai fi femeie, ai vrea să te căsătorești cu mine sau cu Fei Du?

Tao Ran: „…”

– Să presupunem.

Tao Ran se gândi mult timp și apoi emise o concluzie:

– Dacă aș fi o femeie, mă îndoiesc că aș avea vreo atenție de acordat pentru voi doi. Mi-aș petrece toată ziua gândindu-mă cum să-i spun mamei mele.

– Fără să ieși în evidență. Toate femeile au murit.

– Atunci cealaltă…

– Toți ceilalți bărbați au murit și ei.

 Spunând acest lucru, Luo Wen Zhou nu reuși să-și păstreze fața serioasă. Râzând, spuse:

– Am rămas doar noi doi.

Cu peste șase miliarde de oameni anihilați de scurtele cuvinte ale lui Luo Wen Zhou, colțurile gurii lui Tao Ran tresăriră. În cele din urmă, spuse fără sentimente:

– Atunci cred că ai fi tu.

În ciuda a tot ceea ce putuse face pentru a se abține, Luo Wen Zhou nu reușit să își rețină zâmbetul viclean al cuiva care tocmai furase un pui.

– M-ai alege pe mine? Ești sigur?

Tao Ran numără pe degete.

– Nu pot să te aleg decât pe tine. Cred că Fei Du nu va avea vârsta legală pentru a se căsători[3]decât peste două luni… Ce faci?

Luo Wen Zhou se lăsase pe spate în scaun și râdea ca și cum tocmai ar fi obținut o victorie.

Tao Ran nu reușea deloc să înțeleagă de ce se bucura așa. Se gândi puțin, apoi fu lovit de ceva care îl făcu să i se facă pielea de găină. Dând din cap, coborî din mașină.

…Nu văzu că Luo Wen Zhou era atât de josnic încât înregistrase acea conversație.

Atâta timp cât nu se afla pe o proprietate privată, cum ar fi clubul Cheng Guang, investigarea înregistrărilor camerelor de supraveghere era destul de ușoară pentru personalul Biroului Municipal.

Camera din stația de autobuz nu surprinsese la ce oră ajunsese în cartierul clubului persoana pe care o bănuiau a fi He Zhong Yi, dar le făcu o surpriză plăcută enormă. În jurul orei 21:00, surprinse acea persoană ieșind din alee, apoi îndreptându-se direct spre stația de autobuz, așteptând câteva minute, apoi urcând în autobuzul numărul 34.

În acest timp ridicase privirea pentru a examina informațiile despre traseu, ceea ce era suficient pentru ca Luo Wen Zhou și Tao Ran să determine că era de fapt He Zhong Yi.

……………………..

Între timp, o clinică de consiliere psihologică ajunsese la sfârșitul programului de lucru. Ultimul client se ridică în picioare, își luat rămas bun cu amabilitate de la consultant și scoase o cutie de ciocolată frumos ambalată.

– Ați muncit din greu, dr. Bai. M-am gândit că o să vă placă această aromă, așa că v-am adus câteva ca să le gustați.

Consilierul era deja obișnuit cu acest lucru. Acest client pe nume Fei Du se pricepea foarte bine să atragă oamenii. El împărțea vorbe dulci gratuit, nu întârzia niciodată, nu-și pierdea niciodată controlul emoțiilor și, de obicei, aducea cu el un mic cadou rafinat, dar nu prea scump. Chiar și toate femeile de serviciu de la clinică îl cunoșteau. Încă nu-i mulțumise când telefonul lui vibră de două ori.

Consilierul își înghiți cuvintele și zâmbi pentru a-i indica să meargă mai departe și să se ocupe de el.

Fei Du făcu un gest de mulțumire și constată că avea două mesaje pe telefon.

Primul mesaj era foarte scurt: Multe mulțumiri. 

Al doilea avea atașată o înregistrare audio și un mesaj care suna astfel „Politețea cere reciprocitate”.

Fei Du puse difuzorul telefonului lângă ureche.

-” Presupunând că ai fi o femeie, ai vrea să te căsătorești cu mine sau cu Fei Du? … Toți ceilalți bărbați au murit și ei. Am rămas doar noi doi.

– Atunci ai  fi tu.

– M-ai alege pe mine? Ești sigur?

– Cred că Fei Du nu va avea vârsta legală pentru a se căsători decât peste două luni…“

Fei Du rămase fără cuvinte…