Abis- Capitolul 130

 Edmond Dantès 1

📖

Luo Wenzhou îl privi mult timp.

—Vorbești… vorbești serios?

Fei Du întoarse capul și îl privi. La colțul ochilor lui exista o curbă naturală atinsă de vântul rece, acolo se întindea o urmă ușoară de roșeață.

Luo Wenzhou se trezi de-a binelea și îi întâlni privirea, dar încă părea puțin pierdut, ca și cum ar fi fost vrăjit.

Urmând mișcările lui Fei Du, coborî din mașină și își întinse mâna de la umărul stâng al lui Fei Du până la cel drept cu o grijă de parcă ar fi testat mine terestre.

Simți carne și os prin geaca groasă.

Nu îndrăzni să apese.

Doar își lăsă ușor brațul peste umerii lui Fei Du, îmbrățișându-l pe jumătate și gândindu-se, o jumătate de bătaie de inimă mai târziu:

„Ce naiba fac?”

În acel moment, un vânt rece de iarnă suflă peste ei, iar capul lui Luo Wenzhou se limpezi brusc.

Își reveni și gândi:

„Nu e o prostie să-i spun să mă care în spate?”

Luo Wenzhou râse sec și era pe punctul de a-și retrage stânjenit brațul când Fei Du îl apucă de încheietură și îl ridică din mașină.

Luo Wenzhou se sperie până în măduva oaselor și își încolăci imediat brațele în jurul umerilor lui Fei Du.

Mai ales că tânărul subestimase evident greutatea lui, tremurând ușor când se ridică în picioare și clătinându-se.

Limba lui Luo Wenzhou se împiedică de dinți.

—S-Stai, stai puțin… lasă-mă jos… eu… eu… cum îi zice… am puțină acrofobie.

Fei Du își recăpătă echilibrul și râse.

—Închide mașina. Cheile sunt în buzunarul meu.

Luo Wenzhou se grăbi să le scoată.

—Iubitule, dacă ai ceva de spus, spune… nu trebuie s-o faci pe eroul… lasă-mă jos… Hei, nu te grăbi! Nu există niciun „ține-te bine” și deja te miști! Mai încet, mai încet!

Era doar câțiva pași de la parcare până la intrare, iar Luo Wenzhou locuia la parter.

Un drum scurt.

Oricât de slab ar fi fost Fei Du, nu era atât de slab încât să nu-l poată căra.

Dar Luo Wenzhou era expert în a se speria singur.

Pe tot drumul fu îngrozit, simțind că picioarele îi atârnă în aer, de parcă ar fi stat deasupra unei vaze antice.

O vază care, în mod normal, era păstrată în spatele unui geam, iar el tot ar fi crezut că nu este suficient de sigur.

Iar acum stătea chiar deasupra ei, tremurând.

Nu îndrăznea nici măcar să respire adânc, de teamă că un singur inspir mai puternic ar putea zgâria smalțul acelei vaze prețioase.

Putea simți respirația ușor grăbită a lui Fei Du, care îi încălzea pieptul.

Vârfurile părului lui erau ascunse în fular, doar o șuviță cădea ușor peste gât.

Oasele tari ale lui Fei Du îi apăsau pieptul, înțepându-l și făcându-l să simtă o tandrețe ciudată.

Cu acea mică tandrețe în inimă, Luo Wenzhou nu se putu abține să nu devină obraznic.

Se apropie și își frecă ușor nasul de părul lui Fei Du, inspirând adânc lângă gâtul lui.

Apoi îi șopti la ureche:

—M-am gândit la o expresie.

—Oh? spuse Fei Du.

—Un drum vechi, zise Luo Wenzhou, eliberând o mână ca să arate începutul scărilor.
Apoi o duse la ureche, simțind vântul de iarnă care venea din Siberia.

—Un vânt de vest…

Apoi îl lovi ușor pe Fei Du pe umăr.

—Un cal slab…[1]

—Hei, hei, nu, nu! Îmi pare rău, greșeala mea! Oasele mele bătrâne nu pot suporta o cădere, ia-o mai încet!

După o clipă, Luo Wenzhou nu se putu abține să nu se laude.

—Poate ești din piele adevărată, dar tot ești prea slab. Mă dor coastele.

Mormăi apoi:

—Pariez că ai mâncat prost cât timp n-am fost acasă. După asta, vei face exerciții cu mine în fiecare zi.

Fei Du era puțin fără suflare și fu forțat să râdă.

—Da, Majestatea Sa Prințesa a fost incomodată pentru că nu am pregătit douăsprezece straturi de saltele.

—Ce zici dacă ne trezim la șase dimineața pentru exerciții?

Lovit exact în punctul sensibil, Luo Wenzhou își agăță brațul de gâtul lui Fei Du.

—Cățelușule.

În timp ce stătea așa, îi atinse bărbia lui Fei Du.

Nu se putu abține să nu mângâie acea bărbie ușor ascuțită.

—Spune-mi ceva. Data trecută, când am mâncat la Tao Ran, nici măcar nu ai urcat o mică cafetieră pe scări. Cum se face că astăzi ești atât de amabil? Ai făcut ceva în ultimele zile care să mă dezamăgească? Hmm?

Fei Du se gândi o clipă.

—Un lucru.

Luo Wenzhou încremeni.

Fei Du făcu o scurtă pauză, apoi urcă un picior pe treaptă.

—Te-am iubit fără permisiune. Îmi pare rău.

Luo Wenzhou: …

Rămase tăcut o clipă, apoi se întinse brusc și se agăță de balustradă, forțându-l pe Fei Du să se oprească. Apoi, fără să spună nimic, îi apucă fularul.

Fei Du urcă ultimele două trepte tras de el.

Luo Wenzhou scoase cheile fără să se uite și deschise ușa aproape din instinct. Apoi îl împinse pe Fei Du în holul de la intrare și îl imobiliză cu spatele la ușă.

Luo Yiguo auzi ușa și ieși, ca de obicei, să vadă cine intră. Din nefericire, fu călcat pe coadă de Luo Wenzhou, care nici nu observase.

Domnul Motan scoase un țipăt și sări aproape doi chi în aer, lovindu-și capul de cuier.

Cuierul, destul de artistic, înalt și îngust, avea un echilibru precar și nu putu suporta atacul brusc al unui motan gras de cincisprezece jin. Se răsturnă între cei doi, despărțindu-i pe îndrăgostiți ca râul care separă Chu și Han.

Cârligul lung și curbat zgârie apoi mica lampă de perete din hol. Când pisica țipă, becul și abajurul căzură pe podea, transformând totul într-un dezastru domestic.

Fei Du: …

Luo Wenzhou: …

Cei doi se priviră un moment neputincioși. Apoi Luo Wenzhou mormăi printre dinți:

—Astăzi sigur o să-l gătesc pe ticălosul ăsta păros.

Auzind asta, furia lui Luo Yiguo se aprinse și mai tare. Se năpusti de pe dulapul de pantofi și îi aplică lui Luo Wenzhou o serie de lovituri mortale, sfâșiind fără milă cusătura mânecii jachetei. Apoi tropăi furios printre cioburi, sări în vârful copacului lui pentru pisici și se așeză acolo, furios.

—Luo Yiguo! Este o luptă pe viață și pe moarte între noi!

Fei Du izbucni în râs.

Luo Wenzhou îl privi lung. Își retrase degetele de la picior, care fuseseră lovite direct de cuier. Nu mai reuși să adune niciun strop de furie.

Simți că era împăratul iresponsabil dintr-o poveste moralizatoare. Auzind râsul rar al acestui demon aducător de nenorociri, chiar și prăbușirea totală a țării lui nu ar fi însemnat nimic, cu atât mai puțin o mânecă ruptă de o pisică.

—Deci ți s-a îmbunătățit starea de spirit după ce ai văzut pisica distrugând casa? murmură Luo Wenzhou iritat.
—Nu ai spus nimic tot drumul și ai fost de acord cu tot ce am zis. Mintea mea e un haos. Nu mă pot opri din a mă gândi că ascunzi din nou o mare conspirație.

Fei Du îl privi fix. Zâmbetul îi dispăru treptat.

—Mă gândeam că dacă mai scoți o prostie de genul „nu suntem făcuți unul pentru celălalt, hai să ne despărțim”, te-aș omorî. Nu ai mai putea ieși din pat până anul viitor.

Luo Wenzhou își trecu mâna prin părul lui Fei Du și îl ciufuli brutal.

—De ce? E… din cauza a ceea ce s-a întâmplat în acea zi în parcul ecologic?

Fei Du se opri.

—Am crezut că vei crede că…

Luo Wenzhou oftă.

—Că într-adevăr nu ești bun de nimic?

Se aplecă peste mizeria de pe podea și îl trase pe Fei Du de gulerul cămășii, buzele plutindu-i aproape de vârful nasului.

—Sincer, în ziua aceea erai puțin înfricoșător. Știi ce m-am gândit?

—Ce? întrebă Fei Du.

—Cănoroc că sunt eu aici să te supraveghez… Ah, ca bărbat care își folosește frumusețea pentru a salva lumea, Comitetul Nobel chiar ar trebui să-mi dea Premiul pentru Pace.

Fei Du: …

—Glumesc doar.

Luo Wenzhou îl eliberă și se aplecă să ridice cuierul căzut pe jos.

—Dacă eu nu aș fi aici, la vârsta ta ai ști oricum ce să faci, nu-i așa?

Fei Du îl privea fără să clipească, ca și cum ar fi vrut să imprime conturul lui în memorie și să-l ascundă în cel mai adânc și întunecat loc al inimii, unde nimeni nu l-ar putea vedea.

Luo Wenzhou se simți ușor stânjenit sub privirea lui.

—Ce te uiți așa?

—Nu ajuți la curățenie, doar stai acolo și te uiți. Nu ai deloc simțul situației.

—Cine altcineva, în afară de mine, te-ar mai iubi?

În ultima noapte a anului, primul lucru pe care l-au făcut cei doi când au ajuns acasă a fost să curețe holul de la intrare, devastat.

Luo Wenzhou adună cioburile abajurului de sticlă și becul, în timp ce Fei Du începu să se ocupe de rămășițele distruse ale lămpii de perete care încă mai atârna pe zid.

Schimbă becul și scoase de undeva un fir de fier. Cu un clește subțire îl îndoi de câteva ori, transformându-l într-un mic cadru pe care îl fixă peste bec. Apoi coborî în subsol și scoase de acolo un coș de bicicletă vechi și ruginit.

Când Luo Wenzhou termină de pregătit mâncarea și începu să fiarbă într-o cratiță mică niște Hong Shao Rou, descoperi că Fei Du tăiase coșul vechi și îl așezase pe cadrul de fier de deasupra becului.

Coșul devenise imediat un abajur improvizat foarte potrivit, completând cuierul îngust și „vinovat” de lângă el, de parcă ambele ar fi făcut parte din același set.

Apa din oală începu să clocotească și mirosul se răspândi.

Datorită cărnii, Luo Yiguo binevoi să-l ierte pe responsabilul cu litiera, sări jos și începu să se învârtă pe lângă picioarele lui Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou se sprijini de perete, calculând timpul de gătire și privindu-l pe Fei Du din spate, în timp ce acesta curăța uneltele pe care tocmai le folosise, precum și bucățile de sârmă tăiate.

Pentru o vreme, suspecții nebuni, victimele care strigaseră până răgușiseră, cazul vechi și complicat, agentul inamic necunoscut…toate părăsiră în tăcere lumea lor, de parcă plecaseră singure.

Mintea lui era liniștită ca o supă care fierbe încet, eliberând aburi. Din când în când mai apărea câte o bulă.

Fiecare bulă era o creație completă, fără grabă, izbucnea doar când era plină, iar aroma îi umplea simțurile.

Era mirosul de acasă.

Un miros care îi făcea pe oameni să simtă o satisfacție perfectă, fără să mai dorească nimic, ca și cum întreaga lor viață ar putea să se așeze într-un loc ca acesta.

Luo Wenzhou își încrucișă brațele, își lăsă capul pe spate și închise ușor ochii.

De data aceasta simți că era în sfârșit momentul potrivit.

Cuvintele rostite odinioară în grabă ajunseră acum la buzele lui în momentul perfect.

—Hei, Feishir [2]

—… Ce s-a întâmplat, bunicule?

Luo Wenzhou privi tavanul. Apoi podeaua.

Se aplecă și îl ridică pe generosul Luo Yiguo.

Strângându-i labele pisicii, întrebă:

—Când plănuiești să oficializezi lucrurile cu mine?

Fei Du se opri.

Apoi, fără să spună nimic, privi în jos și căută printre bucățile de sârmă tăiate mai devreme. Tăie una de lungimea potrivită și, cu mare îndemânare, o răsuci cu cleștele subțire într-un inel spirală cu trei cercuri.[3]

Suflă pilitura de metal, îl duse la buze și îl sărută.

Apoi se întoarse și îngenunche.

Atât Luo Wenzhou, cât și Luo Yiguo se speriară și făcură un pas înapoi în același timp.

Luo Yiguo se izbi de umărul lui Luo Wenzhou, iar Luo Wenzhou se izbi de perete.

—Este cu siguranță mărimea potrivită. Îl vei purta?

În acea zi, Luo Wenzhou demonstră personal că apelativul „bunicule” fusese doar o provocare.

De fapt, președintele Fei nu mai ieși din pat până anul următor.

Luo Yiguo fu lăsat din nou în afara dormitorului principal.

Totuși, majestatea felină primise un bol de Hong Shao Rou fără condimente, așa că, cu mare generozitate, cedă temporar domeniul dormitorului principal celor doi oameni și se abținu să investigheze mai departe.

Un an se încheie și altul începu.

……………….

Xiao Haiyang părăsi sala de interogatoriu însoțit de urletele lui Lu Guosheng.

Blestemele isterice păreau să aibă o putere magică, emanând lumină și căldură, apărându-l de vânt și frig și făcându-l să se simtă ușor ca o rândunică.

Ieși în grabă pe stradă, în vântul rece care urla, trecu pe lângă mulțimea de tineri care lucrau în ture de noapte în piețe și pe străzile comerciale, apoi urcă într-un autobuz care mergea spre periferie.

Călători mai bine de o oră până la ultima stație, apoi mai mersese aproape încă o oră pe jos, fără să obosească, până ajunse la un mic cimitir izolat.

Cimitirul era, firește, deja închis.

Xiao Haiyang își folosi „agilitatea”, comparabilă cu cea a unui urs negru, sărind peste zid și intrând în cimitir.

Găsi o piatră funerară simplă și modestă.

Lumina unui felinar din apropiere cădea direct asupra ei.

Xiao Haiyang putu vedea clar fotografia alb-negru a lui Gu Zhao de pe piatră.

Era imaginea lui din perioada în care fusese în cea mai bună formă a vieții sale.

Doar că expresia lui părea puțin rigidă, pentru că fusese mereu timid în fața camerei și se emoționa imediat ce era fotografiat.

Niciuna dintre fotografiile lui nu fusese la fel de frumoasă ca el în realitate.

Xiao Haiyang se simți brusc profund nedreptățit, ca atunci când fusese foarte mic și cineva îl agresase la școală. Atunci mersese tot drumul până acasă forțându-se să pară normal, până când îl văzuse pe acel bărbat și, în cele din urmă, cedase. Nedreptatea pe care o îndurase izbucnise atunci cu și mai multă putere, făcându-l incapabil să se abțină să nu alerge în brațele acelei persoane și să plângă.

Ochelarii îi erau încețoșați. Aburul ieșea din nasul și gura lui, precum și din colțurile ochilor, ridicându-se în aer ca un fel de vaporizator uman.

Vaporizatorul făcu câțiva pași lenți, apoi se ghemui și îmbrățișă piatra funerară înghețată, dorind să se descarce așa cum făcuse cu mult timp în urmă.

Deodată, un parfum slab îi ajunse în nasul care reacționa cu întârziere.

Xiao Haiyang încremeni.

Apoi își dădu seama că mirosul venea de la piatra funerară, semăna cu mirosul unei soluții de curățare.

Xiao Haiyang își frecă grăbit ochii încețoșați, aprinse o lanternă și descoperi că piatra fusese curățată cu mare grijă.

Nu era nici măcar un fir de praf, nici în colțuri, nici în crăpături.

Sub piatra funerară se afla un buchet de flori proaspete.

Xiao Haiyang își încruntă încet sprâncenele și murmură pentru sine:

—Unchiule Gu… cine a fost aici?

Moartea lui nu fusese deloc una onorabilă, iar mama bolnavă a lui Gu Zhao se târâse singură pentru a-i ridica trupul.

Bătrâna încăpățânată nu spusese nimănui.

Refuzând cu răceală colegii lui Gu Zhao care voiseră să ajute în secret, își folosise în liniște economiile pentru a cumpăra o parcelă ieftină și izolată într-un cimitir și îl îngropase aici.

Invocând faptul că era doar un copil, Xiao Haiyang o urmase fără rușine pe bătrână.

Bătrâna, văzând că nu poate scăpa de el, îl lăsase să o urmeze cum voia.

Xiao Haiyang își amintea foarte clar.

Gu Zhao nu avusese înmormântare.

Prietenii și rudele nu fuseseră anunțați.

În ziua în care fusese îngropat, doar mama lui și Xiao Haiyang fuseseră prezenți.

Atunci… cine curățase piatra funerară și pusese florile?

Astăzi nu era aniversarea morții lui Gu Zhao și nici nu exista obiceiul local de a curăța mormintele la începutul anului solar.

Vizitatorul misterios aflase abia acum că dosarul lui Gu Zhao urma să fie redeschis?

Dar acest lucru nu fusese anunțat public încă…

Și chiar și în interiorul poliției doar personalul implicat în cazul lui Lu Guosheng auzise ceva despre asta.

Atunci cine ar putea fi?

📖

A mai plâns de fericire cineva la acest capitol sau sunt doar eu cea exagerat de sensibilă?

Nota traducătoarei

[1] Această expresie face trimitere la celebrul vers din poezia chineză clasică „Tian Jing Sha · Qiu Si” (天净沙·秋思) de Ma Zhiyuan (sec. XIII). Versurile originale spun: „Drum vechi, vânt de vest, cal slab” și descriu atmosfera melancolică a unui călător singur pe un drum de toamnă. În contextul scenei, Luo Wenzhou folosește versul în glumă, comparându-se pe sine cu „calul slab” purtat de Fei Du, ceea ce creează un contrast comic între poezia solemnă și situația lor.

[2] „Feishir” este un joc de cuvinte inventat de Luo Wenzhou. El combină numele Fei (din numele lui Fei Du) cu sunetul englezesc “sir” („domnule”). În contextul poveștii, apelativul este folosit într-un mod afectuos și ușor ironic, reflectând stilul glumeț al lui Luo Wenzhou atunci când i se adresează lui Fei Du.

[3] Fei Du este extrem de bogat. Ar putea cumpăra orice inel din lume, dar el folosește o bucată de sârmă găsită în casă. Asta transmite ideea: nu contează obiectul, ci promisiunea. Este un simbol al vieții domestice simple pe care o construiesc împreună. 3 spirale : trecutul, prezentul, viitorul.

Pentru cei ce nu cunosc pe Edmond Dantes , un articol aici:

https://www.nuvelelacafea.ro/blog/abis-titlurile-volumelor-pe-intelesul-tuturor-volumul-5/