Abis- Capitolul 129

Lectură cu voce tare

Biroul Orașului era un loc foarte interesant. La o stradă distanță se afla vechiul cartier comercial din centrul orașului, cu fațadele hotelurilor de lux și o serie de mari centre comerciale.

Cu aceste „fațade” menite să atragă interesul publicului, apăruseră și străzi comerciale de toate nivelurile.

Dacă ieșeai din Biroul Orașului și traversai strada, chiar în fața porților se afla o parcare înconjurată de tot felul de tarabe cu mâncare.

Cu cât iarna înainta mai adânc, cu atât cumpărăturile deveneau mai frenetice.

Dintr-un motiv sau altul, afacerile mergeau deosebit de bine, poate pentru că generația actuală de camarazi din poliție era neobișnuit de gurmandă.

În parcarea în aer liber era parcat un automobil sport de lux care se potrivea foarte puțin cu împrejurimile.

Lângă el se afla o tarabă care vindea takoyaki¹.

Coada se întindea pe mai bine de zece metri, ca un dragon, o priveliște cu adevărat impresionantă.

Fei Du scoase capul pe geam ca să arunce o privire, dar renunță repede. Ridică geamul la loc și începu să discute cu Lu Jia, care stătea lângă el.

-După ce se plătesc bonusurile de sfârșit de an, urmează perioada de vârf pentru demisii, spuse el.
-Ce planuri ai pentru anul viitor? Vei continua să lucrezi pentru mine sau plănuiești să încerci un stil de viață diferit?

În ultimele zile, Luo Wenzhou făcuse ore suplimentare la Biroul Orașului, așa că îi fusese mai convenabil să vină și să plece cu propria mașină.

Fei Du venise cu a lui.

Pentru Lu Jia, scaunul șoferului din automobilul sport era puțin cam îngust. Nu avea suficient spațiu pentru burtă.

Când auzi întrebarea, ridică capul și se lăsă pe spate.

-Președinte Fei, nu cumva nu mai vreți să mă păstrați pentru că mănânc prea mult și motorul meu are o cilindree prea mare?

-Bineînțeles că nu, răspunse Fei Du, aruncând o privire spre Biroul Orașului.
-Eu însumi trăiesc întreținut de o amantă.

Lu Jia râse încet o vreme.

Lumina apusului trecea prin fanta geamului mașinii, care nu era complet închis, căzând peste ochii lui lungi și înguști și lăsând un punct de lumină în colțurile lor.

Apoi zâmbetul i se estompă treptat și rămase tăcut o vreme.

În cele din urmă spuse:

-Am auzit pe cineva spunând că oamenii care consumă droguri își au structura psihologică a creierului modificată de substanțe. Sună destul de înfricoșător.

Se opri puțin, apoi continuă:

-Gândește-te. Dacă experiența, caracterul, educația și toate celelalte sunt doar software-ul care poate fi extras din corp, atunci creierul trebuie să fie hardware-ul.Dacă ți se schimbă creierul, este ca și cum ai trece de la un Ultrabook la un Xiao Bawang². Este ca și cum un alt suflet s-ar fi reîncarnat în corpul tău. Chiar dacă ai aceleași amintiri, nu mai ești aceeași persoană ca înainte.

Fei Du  nu îl întrerupse. Asculta cu multă răbdare.

-Dar uneori mă gândesc că trauma este ceva asemănător, continuă Lu Jia.

Tonul lui se schimbă.

Își desfăcu centura de siguranță și se întinse în spațiul îngust.

—Trauma poate schimba și ea o persoană până dincolo de recunoaștere. Uneori te uiți la alții, apoi te uiți în oglindă și te simți gol pe dinăuntru. Te întrebi: Cum am ajuns așa?Nici măcar nu mă mai recunosc.

Făcu o pauză.

—Oamenii obișnuiți urmăresc lucruri simple: case, mașini, cariere, dragoste, statut, vise. Sunt ocupați în fiecare zi, fiecare dintre ei purtând înăuntru un amestec de griji și fericire. Grijile lor sunt sincere. Fericirea lor este sinceră. Nu știu ce înseamnă „impermanența”. Cred că ziua de azi este la fel ca ieri și la fel ca mâine. Nu se gândesc niciodată: „Sunt doar o furnică așezată pe o frunză moartă care plutește pe râu și se poate răsturna în orice moment.”

Fei Du nu făcu niciun comentariu.

Cu bărbia sprijinită în palmă, scoase un sunet scurt și așteptă ca el să continue.

—Dar tu ești diferit. Nu îți poți trăi zilele în felul acela. Ești ca o găină pe care o sperie un foc de artificii și care își pierde toate penele. Nu mai poate face ouă. Te uiți la ceilalți și ai impresia că tot ceea ce urmăresc sunt doar iluzii. Nu poți să le tratezi ca pe ceva real. Pot dispărea într-o clipă. Capul îți este plin de speranțe deșarte. Ești iritat, îngrijorat, anxios fără niciun motiv.Când cineva te privește a doua oară, te gândești că poate are intenții rele. Când cineva te oprește pe stradă să te întrebe o direcție, te gândești că poate plănuiește ceva. Uneori vezi pe cineva scotocind prea mult timp în geantă și începi să bănuiești că are o armă ascunsă.

Vocea lui Lu Jia deveni din ce în ce mai joasă.

Voci zgomotoase și stridente pătrundeau prin fanta geamului. Vorbăria lor se amesteca cu vocea bărbatului, făcându-l să pară din ce în ce mai nepotrivit în acel loc, din ce în ce mai singur.

—Încrederea în societate și în mediul în care trăiești este piatra de temelie a sentimentului de siguranță, spuse Fei Du.
—Fără ea, nu poți decât să plutești într-o stare constantă de stres psihologic.

Apoi adăugă, calm:

—De fapt, este foarte dureros. Chiar dacă trauma trece…

—Nu trece. Lucrurile astea nu trec niciodată. Chiar dacă au prins ucigașul, tot la fel rămâne.

Lu Jia clătină din cap.

—„Dacă privești în abis, abisul te privește și el pe tine.”

—Nu știu dacă ați simțit vreodată asta.

Se opri o clipă.

—Uneori simt că am o tulburare mintală și că viața nu mai are niciun sens.

Fei Du se aplecă în liniște înainte și îl bătu ușor pe umărul lui lat și masiv.

Lu Jia făcu un gest vag.

—Îmi place să vorbesc cu dumneavoastră, chiar dacă stați acolo tot timpul și spuneți doar câteva cuvinte.

Fei Du zâmbi slab.

—Conform etichetei sociale, ar trebui să spun ceva ca să te consolez. De exemplu: „totul trece. Timpul îți va șterge într-o zi memoria și mintea, așa că, desigur, îți va vindeca și rănile.”

În acel moment se auzi de două ori claxonul unei mașini.

Fei Du nici măcar nu se uită pe fereastră. Își ridică doar jacheta și o puse pe umeri.

—Dar sunt prostii. Chiar dacă ai vrea să le auzi, eu nu aș fi înclinat să le spun.

Lu Jia izbucni într-un râs involuntar.

—Președinte Fei, cred că pur și simplu discriminați pe baza aspectului. Cu mine nu sunteți dispus să spuneți niciun cuvânt în plus, doar adevărul brutal. Dar dacă aici ar sta o tânără frumoasă, nu ați respecta cu grijă regulile sociale?

Fei Du răspunse cu o seriozitate exagerată.

—Atunci e o mare noroc să ai un aspect mai obișnuit. Nu este ușor să auzi de la mine adevărul brutal.

Apoi se întoarse brusc spre Lu Jia.

—Lao Lu, nu sunt înclinat să ți le spun. Dar recent am vorbit cu o fetiță drăguță și mi-au rămas câteva cuvinte pregătite. Vrei să le auzi?

După ce fusese deja „discriminat”, Lu Jia adoptă resemnat postura cuiva care ascultă.

Fei Du continuă:

—Orice persoană poate fi modelată de lucruri exterioare. Mediul, norocul, oamenii pe care îi placi, oamenii pe care îi urăști…Chiar și o persoană precum Lu Guosheng, care te face să vrei să-i jupoi pielea și să-i smulgi tendoanele. Ucigașii folosesc trauma pentru a modela o parte din carnea și sângele lor. Acesta este un fapt, fie că îți place sau nu.

Lu Jia îl privi fix.

Fei Du continuă, cu un ton liniștit:

—Dacă aș fi eu, știi ce aș face? Aș tăia acea bucată de carne. Aș lăsa să curgă acel bol de sânge. Apoi aș lua un topor și aș sparge oasele deformate de dedesubt.

Un zâmbet ușor sângeros îi apăru pe buze.

—Eu nu sunt persoana care privește în abis. Eu sunt abisul.

Dar înainte ca acel zâmbet să se contureze pe deplin, atmosfera fu distrusă de încă un claxon.

Fei Du clătină din cap neputincios și deschise portiera mașinii.

—De ce atâta grabă…?

Coborî din mașină și adăugă peste umăr:

—Ia mașina asta. La mine parcarea este complicată. Dacă îți place, du-te și fă o plimbare cu ea unde vrei. La mulți ani.

Lu Jia își mișcă buzele, urmărindu-l pe Fei Du deschizând portiera unei mașini parcate temporar lângă ei fără să verifice nici măcar numărul.

Luo Wenzhou coborî leneș din mașină și se mută pe locul din dreapta, făcând un semn cu mâna către Lu Jia în semn de salut.

Cei doi plecară repede, fără să mai privească înapoi.

Nu era prima dată când Luo Wenzhou locuia câteva zile la rând în sala de serviciu.

Înainte nu fusese mare lucru.

În afară de a găsi pe cineva care să hrănească pisica, nu avea nimic de care să-și facă griji.

Dar de data aceasta era diferit.

Se simțea ca și cum ar fi dormit în sala de serviciu jumătate din viață.

Prima dată când claxonase, îl văzuse pe Fei Du începând să-și pună jacheta, așa că știa că îl auzise.

Dar Luo Wenzhou îl privise pierzând un minut întreg punându-și jacheta și stând la vorbă cu Lu Jia.

În cele din urmă nu mai putuse rezista și claxonase din nou.

Dacă o zi fără să-l vadă era ca trei ani…atunci, după acest calcul, acel minut pierdut de Fei Du era ca și cum ar fi irosit 18,25 ore.

Cine ar putea suporta asta?!

De îndată ce portiera se închise, Luo Wenzhou fu nerăbdător să-l atace pe șofer.

Dar, deoarece locul era prea zgomotos și un bărbat gras indiscret îi privea plecând, se abținu.

Nemulțumit, mormăi:

—Ce făceați voi doi acolo? Plănuiați să răsturnați autoritatea Căii Lactee? Ce fel de întâlnire a fost aceea de a trebuit să vorbiți atât de mult?

Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

Fei Du oftă și roti ferm volanul, menținând o viteză constantă în timp ce intra pe strada principală. Apoi își eliberă o clipă mâna pentru a o îndepărta pe cea a lui Luo Wenzhou, care îi cotrobăia sub șlițul pantalonilor

—O să mă izbesc de parapetul de pe marginea drumului.

Deși pe chipul lui Fei Du nu se vedea nimic, în realitate era destul de pierdut.

Ultimele cuvinte pe care Luo Wenzhou i le spusese fuseseră:

„Fei Du, idiotule.”

Nu fuseseră deloc tandre.

În ultimele zile se întâmplaseră lucruri mari și mici unul după altul, iar nimeni nu avusese timp să se gândească la cum se simțeau ceilalți.

Acum, că exista pentru moment o pauză, Fei Du avea impresia că se întorsese cerând împăcare după câteva zile de război rece.

Fei Du ajunsese până la vârsta lui actuală jucându-se cu viața și cu focul.

Dar nu jucase niciodată jocul „împăcării după un război rece”.

Aura lui de mai devreme , „eu sunt abisul”,  dispăruse de mult, odată cu fumul țevii de eșapament.

Se gândi o clipă, încercând să spună ceva.

—Tu…

Dar nu mai apucă să continue.

În acel moment îl văzu pe Luo Wenzhou retrăgându-și încet mâna, apropiind-o de nas și mirosind-o, apoi lingându-și degetele.

Fei Du: …

—Condu mai repede, spuse Luo Wenzhou cu subînțeles.
—Mor de foame.

Nu era momentul potrivit pentru scuze sau explicații.

Fei Du își închise gura cu tact și apăsă accelerația, apropiindu-se de limita de viteză.

Dar poate că modul lui de a conduce era prea lin.

După ce își terminase „manevra de hărțuire”, zeul somnului, Luo Wenzhou, întoarse capul și adormi.

Într-o călătorie de doar zece minute, reuși să tragă un pui de somn eficient.

Când Fei Du îl scutură ca să-l trezească, Luo Wenzhou se întinse somnoros, imitând un gest furat de la Luo Yiguo.

Îl apucă intenționat de braț pe Fei Du și îl trase în brațele lui, murmurând vag:

—Mi-e foarte somn.

—Trezește-te, spuse Fei Du.
—Am ajuns acasă.

—Nu vreau să mă mișc.

Luo Wenzhou se întinse peste el și rămase așa o vreme, prefăcându-se mort.

Apoi, lovit de o idee bruscă, începu să se plângă:

—Iubitule, de ce nu mă duci în spate?

Fei Du: …

Luo Wenzhou îl văzu încremenind și rămânând tăcut mult timp.

Crezând că rafinatul Președinte Fei fusese lăsat fără cuvinte de nerușinarea lui, izbucni în râs.

Atunci, pe neașteptate, Fei Du își încheie jacheta, coborî din mașină și ocoli până pe partea cealaltă.

Sub privirea uimită a lui Luo Wenzhou, deschise portiera, se întoarse și îngenunche pe jumătate.

—Hai.

Note

1. Xiao Bawang– companie chineză care produce console și jocuri educaționale pentru copii.
2. Takoyaki– mâncare stradală japoneză: bile de aluat umplute cu bucăți de caracatiță.
3. Citatul lui Friedrich Nietzsche, din Dincolo de bine și de rău:
   „Cel care se luptă cu monștri trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Iar când privești mult timp într-un abis, abisul privește și el în tine.”