Abis- Capitolul 138

 Edmond Dantès 9

📖

— Hou Shufen, femeie, cincizeci și trei de ani, etnie Han. Care este relația dumneavoastră cu Yin Ping?

— El… el este soțul meu.

— Înțeleg. Dumneavoastră și Yin Ping sunteți căsătoriți. Îl cunoașteți pe fratele mai mare al lui Yin Ping, Yin Chao?

Femeia dădu din cap în tăcere.

— Știți că Yin Chao ar putea fi mort și că ucigașul ar putea fi chiar soțul dumneavoastră, Yin Ping?

Femeia își ridică brusc capul, îngrozită, privindu-l pe polițistul criminalist care o interoga. Ochii ei, îngustați de pleoapele lăsate până la o simplă fantă, păreau tulburi și nedumeriți — dar nu șocați.

Polițistul o fixă cu privirea, repetă întrebarea, apoi își ridică ușor vocea.

— Hou Shufen, sunteți în curs de interogatoriu.

Mâinile femeii erau împreunate, scormonindu-și neglijent degerăturile. Spuse cu ezitare:

— El nu mi-a spus niciodată nimic.

— Nu v-am întrebat dacă v-a spus sau nu ceva, răspunse polițistul, care văzuse totul și îi recunoștea eschiva.

— V-am întrebat dacă știați că soțul dumneavoastră ar fi putut ucide pe cineva. Gândiți-vă bine înainte să răspundeți. Aceasta este o instituție de siguranță publică.

Femeia tremură de frică, evitându-i privirea. Își coborî ochii spre pantofii ei de pânză, murdari. Se foi neliniștită, incapabilă să stea locului.

— …A fost o perioadă în care avea multe coșmaruri. Se trezea mereu în miezul nopții, țipând… lucruri fără sens…

— Ce anume țipa?

— Striga lucruri de genul: „nu mă mai deranja” și „Yin Chao, tu… spirit care nu mă lași în pace”. Locuiam într-o casă cu o curte mică. Lângă poartă erau doi arbori mari de sophora, aproape ajunși la maturitate. Ca un nebun, a insistat să-i taie. Și nu s-a oprit acolo. A chemat pe cineva să scoată și rădăcinile, apoi a vândut lemnul pe nimic. Nimeni nu l-a putut opri… Spunea că acei copaci îi aduceau ghinion, că îl constrângeau. Atunci am simțit că ceva nu era în regulă.

— Doar atât? Doar vi s-a părut ciudat? întrebă polițistul, sceptic.

Bărbia femeii îi atinse pieptul. Se vedea doar creștetul capului. Părul îi era rar, iar scalpul, de un palid bolnăvicios. Mătreața îi era vizibilă printre firele subțiri. După un lung moment de tăcere, repetă vag:

— El nu mi-a spus niciodată nimic.

Pe unul dintre scaunele de pe coridorul spitalului, Luo Wenzhou termină de urmărit înregistrarea interogatoriului soției lui Yin Ping. Închise laptopul sprijinit pe genunchi, fără nicio expresie.

— „Nu mi-a spus nimic, deci nu sunt complice și nu sunt responsabilă. Mi-am închis ochii, am făcut că nu aud, nu m-am gândit la nimic, mi-am trăit zilele liniștită. Împărțeam patul cu un ucigaș? Să fie ce-o fi. Atâta timp cât nu este arestat, atâta timp cât poate continua să meargă la muncă, să-și câștige salariul și totul rămâne la fel, nimic nu contează.”

Cât de simplu. Și cât de stupid.

Lang Qiao stătea lângă el. Se aplecă ușor și spuse, pe un ton sobru:

— Zona spre care Yin Ping se îndrepta în grabă are câțiva arbori mari de sofora. I-am verificat pe toți și am găsit un cadavru la baza unuia dintre ei. Medicii legiști de la fața locului au făcut o evaluare preliminară. Cred că victima este un bărbat, în jur de patruzeci de ani, aproximativ 1,75 m înălțime. Partea din spate a capului a fost lovită de mai multe ori cu un obiect contondent înainte de moarte. Detaliile exacte vor veni după raportul complet, dar, judecând după informațiile actuale, toți credem că persoana îngropată sub acel copac este, cel mai probabil, Yin Chao.

Scheletul îngropat adânc sub rădăcinile copacului ieșise, în sfârșit, la suprafață, și, odată cu el, și cazul vechi revenea la lumină.

Lang Qiao aruncă o privire spre ușa joasă a salonului de spital și, coborând brusc vocea, îi spuse lui Luo Wenzhou:

— Șefule, directorul Lu… și ceilalți directori adjuncți nu au mai venit la serviciu în ultimele zile. Sunt o mulțime de documente urgente care trebuie aprobate până la sfârșitul anului. A mai rămas doar directorul Ceng și nu știe ce să facă acum, eu…

Luo Wenzhou o întrerupse, fără asprime:

— Ți-am spus să verifici sistemul de supraveghere al Biroului Municipal. Ai făcut-o?

— Tocmai voiam să vă spun, răspunse Lang Qiao, în șoaptă.

— Când făceam curățenie, am văzut camera din sala 203…era stricată, iar când am raportat și am cerut să fie reparată, au venit două persoane necunoscute împreună cu directorul. Mi-au spus să-mi văd de treabă și nu am putut rămâne. Când ieșeam, m-am întors și l-am văzut pe tehnician spunând ceva acelor persoane. Atmosfera era… ciudată. Iar acum întregul Birou Municipal este verificat…

Se părea că nu era doar o problemă. Era una majoră.

Luo Wenzhou ridică privirea și o privi.

Palmele lui Lang Qiao erau ude de transpirație. Și le șterse de tivul hainei.

— Șefule… ce se întâmplă cu directorul Lu și ceilalți? Nu cumva… e din vina mea? Am fost prea pripită?

— Nu are nicio legătură cu tine, clătină Luo Wenzhou din cap.

— Spune-mi ce ai reușit să afli.

— Toate registrele de reparații sunt acolo, spuse Lang Qiao repede.

— În afară de intervenția de urgență de acum doi ani, restul sunt doar mentenanțe regulate făcute de fabrică… Achiziția și instalarea au fost realizate conform procedurii, iar fără un motiv întemeiat nu pot investiga mai departe. Am intrat pe ascuns și am verificat cât timp directorul administrativ era plecat. Există documentație completă despre acea ședință. Fabrica este una reală, nu lucrează doar cu Biroul Municipal. La suprafață nu sunt probleme, așa că singura neregulă ar putea fi reparația din timpul acelei urgențe. Am investigat. Există înregistrarea tehnicianului de atunci, cu legitimația și numele complet, dar când am mers la fabrică să întreb de el, mi-au spus că și-a dat demisia nu demult.

Vocea i se strânse ușor.

— Ziua în care și-a dat demisia a fost aceeași în care l-am arestat pe Lu Guosheng. Am mers la adresa lui și am verificat zona. Locuința fusese închiriată altcuiva de doi ani. Adresa este falsă.

În ziua în care Lang Qiao îi interogase pe studenții din sala 203, informațiile fuseseră scurse, iar Wei Zhanhong le primise imediat, fiind apoi redus la tăcere. Era clar, exista o cârtiță în Biroul Municipal.

— Nu mai căuta, spuse Luo Wenzhou.

— Presupun că nu vei mai găsi nimic. A existat vreo neregulă în raportarea sau solicitarea reparațiilor? A întrebat cineva care nu ar fi trebuit?

— Puțin probabil, răspunse Lang Qiao.

— Cererea de reparație a fost făcută pentru că sala 203 era folosită pentru interogarea șefului unei bande de jefuitori. Colegii din sala de monitorizare au observat brusc că nu mai funcționează camerele și au raportat imediat.

Luo Wenzhou își frecă fruntea.

Lang Qiao își coborî și mai mult vocea:

— Șefule… înainte eram mereu liniștiți, dar de când directorul Zhang a avut probleme din cauza lui Wang Hongliang și a fost transferat, lucrurile merg din rău în mai rău. Mai întâi Zheng Kaifeng a primit informații în avans, apoi explozia… iar acum asta… vocea i se stinse treptat, până când aproape șoptea:

-… toată lumea spune că este directorul Lu.

Înainte ca Luo Wenzhou să apuce să răspundă, Lang Qiao își sprijini mâinile pe genunchi, trase adânc aer în piept și spuse, cu voce tremurândă:

— Nu poate fi directorul Lu.

— Xiao Qiao… începu Luo Wenzhou.

— Nu poate fi el, chiar nu! Credeți-mă! continuă ea, vocea încărcată de emoție.

— Când eram în școala primară, niște drogați s-au adunat într-un parc mic de lângă școală. S-au drogat și au înnebunit. O mulțime de nebuni cu cuțite au intrat în școală și au rănit un paznic. Școala a blocat clădirea claselor, dar clasa mea era afară, la ora de sport. Mulți copii plângeau de frică. Nebunii țipau ca niște monștri din desene animate. Poliția a venit foarte repede. Îmi amintesc perfect. Directorul Lu îi conducea. Avea o cicatrice pe frunte, dar nu părea deloc înfricoșător. I-a prins pe toți foarte repede. Eu am fugit după ei. Voiam să-i dau o sticlă de suc. Dar cred că a înțeles greșit. A luat-o, a desfăcut-o pentru mine și mi-a dat-o înapoi, spunându-mi încet: „Du-te repede înapoi, nu-i voi spune profesoarei tale”… Datorită lui, din cei treizeci și șase de elevi din clasa noastră, patru au ajuns ulterior în sistemul de siguranță publică, iar șase lucrează în domenii conexe. O treime din clasă i-a urmat exemplul… inclusiv eu… Nu poate fi el.

— Vor să-l acuze pe nedrept?

Ochii lui Lang Qiao erau larg deschiși. Genele îi tremurau ușor, iar lacrimile îi cădeau.

— Ofițerul Gu a fost acuzat pe nedrept… dacă și acum…?

Luo Wenzhou înghiți în tăcere cuvintele „oamenii se schimbă”. Se ridică și îi întinse laptopul lui Lang Qiao.

— Nu există „dacă”. Și chiar dacă ar exista, pentru ce ești plătită? Mai ești încă acea elevă de școală primară care nici măcar nu putea deschide o sticlă de suc?

Lang Qiao luă mecanic laptopul și îl privi, uluită.

— Ești în Biroul Municipal. Ai dreptul să porți uniformă. Poți solicita o armă, poți purta cătușe și baston. Așa că, dacă vrei să afli ceva, du-te și investighează singură. Dacă crezi că cineva este acuzat pe nedrept, atunci du-te și prinde pe cineva care nu este acuzat pe nedrept. Ai fost destul de pricepută când l-ai pus la pământ pe Wei Zhanhong în toaleta bărbaților. De ce dai înapoi acum, pe măsură ce înaintezi în vârstă?

Lang Qiao rămase împietrită.

Luo Wenzhou își întunecă expresia și o privi aspru.

— Treci la treabă. Anul ăsta nu există vacanță.

Lang Qiao uită complet de ridurile pe care și le făcea trăgându-și pleoapele. Se șterse energic la ochi cu mâneca.

— Da, domnule!

În acel moment, pași se auziră din celălalt capăt al coridorului. Era mersul inconfundabil al lui Fei Du, întotdeauna într-un ritm constant, de parcă nici dacă s-ar prăbuși cerul și s-ar fi crăpat pământul, nu s-ar grăbi vreodată să alerge câțiva pași.

Din păcate, de data aceasta nu aducea vești bune.

Fei Du se îndreptă mai întâi spre salonul lui Tao Ran. Tao Ran, bandajat ca o mumie, încă dormea. Chang Ning, venită imediat ce aflase vestea, stătea de veghe lângă patul lui. Părea epuizată, își sprijinea fruntea în palmă, ațipind pe scaun. Fei Du o acoperi cu haina lui și îi lăsă o cană de ceai cald lângă mână, apoi se retrase în liniște, închizând ușa fără zgomot.

— Operația lui Yin Ping nu a mers bine.

— Ce vrei să spui? întrebă Luo Wenzhou.

— De când și-a ucis fratele, Yin Ping nu a mai fost în regulă. A suferit de insomnie cronică și a căpătat obiceiul de a bea. Veniturile lui sunt limitate, așa că a consumat alcool ieftin, amestecat cu cine știe ce. Inima, ficatul și rinichii îi sunt afectate în diferite grade de boli cronice. Riscul de formare a unui cheag de sânge era foarte mare. Chiar și fără accidentul acesta, era posibil să moară în orice zi, spuse Fei Du rapid.
— Doctorul a spus că, deși operația s-a încheiat, nu se știe când se va trezi și, când o va face, cu siguranță vor exista sechele. În cel mai optimist caz, va rămâne parțial paralizat și va avea dificultăți de vorbire. Există și posibilitatea să nu-și mai recupereze niciodată capacitățile cognitive normale.

— Ce?! izbucni Lang Qiao.

Luo Wenzhou oftă adânc.

— Va înnebuni.

— De ce tocmai el să înnebunească?! reacționă Lang Qiao imediat, înfierbântată, apoi își dădu seama că ridicase prea mult vocea și o coborî în grabă.

— Dacă își pierde mințile, îi dau eu o lovitură și îl trimit direct pe lumea cealaltă să-și ispășească crima!

Oamenii din Biroul Municipal erau cuprinși de neliniște, o armată fără conducător. Tao Ran zăcea în spital, colegii nu mai știau în cine pot avea încredere… iar singurul martor era scufundat într-un somn fără sfârșit.

Erau încercuiți din toate părțile.

Luo Wenzhou începu să se plimbe de colo-colo pe coridorul apăsător. Simțea nevoia să râdă amar. Din vremuri străvechi se spunea că obrăznicia atrage pedeapsa. Abia ce îi turnase lui Lang Qiao câteva cuvinte motivaționale, iar acum situația se adunase peste ei din toate părțile, fără avertisment.

În acel moment, telefonul îi sună. Era Xiao Haiyang.

Degetul lui Luo Wenzhou se opri o clipă deasupra ecranului, apoi alunecă pentru a răspunde.

— Ochelaristule, dacă nici tu nu ai vești bune, te concediez.

📖NOTA TRADUCĂTOAREI

Cine a mai simțit că îi dau lacrimile cu Lang Qiao? 😭e FOARTE GREU CAZUL, DIFICIL…

Mulțumesc pentru lectură! 💜