Abis- Capitolul 146

Edmond Dantes 17

Un adult care nu-și amintește nimic dinainte de vârsta de zece ani este ceva perfect normal; de pildă, Luo Wenzhou susținea cu încăpățânare că toate poveștile acelea despre cum „cucerise grămada de cărbuni cu un pistol de jucărie când era mic” erau invenții ale tovarășei Mu Xiaoqing, fabricate doar ca să-l discrediteze. Dar ceea ce nu era normal era că Fei Du își amintea foarte clar toate celelalte detalii, inclusiv tonul cu care vorbea Fei Chengyu, de ce tocmai acest fragment îi lipsea?

Totuși, situația lui Fei Du nu permitea să fie presat în continuare, așa că Luo Wenzhou nu avu de ales decât să renunțe temporar, îi verifică temperatura și începu să bănuiască dacă nu cumva se răcise din cauza exceselor de mai devreme. Dar termometrul arăta aproape 27°C în încăperea încălzită prin pardoseală, unde nici în tricou nu-ți era frig, iar Luo Wenzhou nu reușea nicicum să-și explice. În cele din urmă, nu-i rămase decât o singură concluzie, Fei Du era probabil genul de „pește tropical”, delicat.

Poate din cauza oboselii, mintea lui Fei Du, de obicei mult prea activă, refuza să stea liniștită în corpul inert și rătăcea fără țintă prin somn.

La început visă că scosese o conservă pentru pisică, dar uitase să o deschidă pentru Guo Zong; apoi visă că Luo Wenzhou era supărat din cine știe ce motiv și nu se lăsa împăcat, oricât îl alinta. În cele din urmă părea că se întoarce în ziua în care Tao Ran fusese dus de urgență la spital. Ciudat, în realitate, când el și Luo Wenzhou ajunseseră, Tao Ran fusese deja băgat în sala de resuscitare, iar ei nu-l văzuseră decât după ce fusese stabilizat și mutat în salon.

Dar în visul haotic, Fei Du avea impresia că îl văzuse cu ochii lui pe Tao Ran acoperit de sânge, cu oasele împingând prin carne zdrobită, ieșind și intrând din trup, fața lui era roșie-violacee, ochii îi ieșeau din orbite, arătând ca un om în pragul morții.

Fei Du deschise brusc ochii și se trezi.

Pleoapele îi erau grele, însă în clipa în care le deschise, gândurile haotice se adunară instantaneu, disciplinate. Își încruntă sprâncenele, încercând să-și amintească visul și simți că ceva nu era în regulă. Rănile lui Tao Ran fuseseră provocate de un accident de mașină, atunci de ce în vis îi atribuise un chip de om sufocat?

Nu părea deloc logic.

Dar, chiar și pentru cineva ca Stephen Hawking, probabil că nu era realist să ceară ca visele să urmeze logica. Îndoiala îi trecu rapid prin minte, iar apoi îl cuprinse un disconfort difuz, corpul îi era dureros, ca și cum ar fi stat prea mult într-o singură poziție. Îndepărtă ușor mâna lui Luo Wenzhou, care îl ținea cam strâns, și se întoarse, dar salteaua moale de obicei i se păru dintr-odată dură ca betonul. Oricum se mișca, îl incomoda și chiar și briza ușoară de aer condiționat îi apăsa pieptul, făcându-l să respire greu. Nu reușea nicicum să-și găsească o poziție confortabilă.

Când se întoarse pentru a treia oară, încercând să nu facă zgomot, Luo Wenzhou, care de obicei nu se trezea nici la tunete, aprinsese deja veioza:

— Ce s-a întâmplat?

Fei Du nu avea chef să vorbească; își îngropă jumătate din față în pernă ca să evite lumina și clătină din cap.

Luo Wenzhou îl atinse și sări imediat în sus:

— Ești fierbinte ca un calorifer și tot dai din cap?!

Fei Du deschise ochii pe jumătate, confuz, și îl văzu pe Luo Wenzhou ieșind în grabă să caute medicamente pentru febră.

Pe vremuri, când locuia singur, Luo Wenzhou avea mai ales uleiuri medicinale și produse pentru traumatisme, avea o grămadă de plasturi și iod, dar restul erau aproape toate expirate. Răscoli prin sertare până transpiră, în timp ce, pe lângă el, Luo Yiguo nu stătea locului, nu se știe de unde găsise o conservă nedesfăcută și o izbea de podea, zgomotul metalic răsunând.

— Șșș! Dacă mai faci gălăgie, te închid pe balcon! îl mustră Luo Wenzhou în șoaptă.

Luo Yiguo călcă pe conservă, ridicând capul sfidător, de parcă era gata să lupte până la capăt.

Luo Wenzhou nu avea chef de el; găsi în sfârșit un medicament antipiretic, îi verifică rapid instrucțiunile și data de expirare, nu era încă expirat, și îl duse imediat lui Fei Du.

În timp ce îl ajuta să înghită pastila, nu se putu abține să ofteze:

— Domnule Fei, hai să facem o înțelegere, de mâine, ieșim puțin zilnic, ducem un stil de viață sănătos, bine?

Fei Du nu avea energie pentru replici ironice, murmură doar:

— Mâine o să fie bine.

Bău cu greu jumătate de pahar de apă, împinse paharul într-o parte, îi atinse ușor dosul mâinii lui Luo Wenzhou în semn de mulțumire și se ghemui, nemișcat. De obicei îi plăcea să facă scene, dar odată conștient că e bolnav, deveni surprinzător de cuminte, ca și cum își gestiona atent energia limitată, reducând toate activitățile la minimum și direcționând totul către sistemul imunitar.

Luo Wenzhou îl privi îngrijorat o vreme, observând că pacientul nu făcea prostii și nu se zbătea, apoi îi mângâie părul cu o ușoară compasiune:

— Cine avea grijă de tine când erai bolnav?

Fei Du voia să spună „bolile mici trec de la sine, pentru cele mari mergi la spital”, dar în realitate doar își mișcă buzele fără să rostească nimic. Efectul sedativ al medicamentului se instala rapid, sunetele pașilor lui Luo Wenzhou păreau tot mai îndepărtate, până se transformară într-un murmur vag.

Cu întrebarea rămasă fără răspuns, Fei Du fu tras din nou în somn, iar acel gând neliniștit se desprinse din conștiință și se scufundă în vis.

Visă camera din copilărie, întreaga vilă fusese decorată după gusturile lui Fei Chengyu, inclusiv camerele femeilor și copiilor. Mobilierul masiv și sobru avea o prezență apăsătoare, care ștergea orice urmă de căldură umană, lăsând în urmă doar o răceală rigidă… singurul lucru bun era fereastra orientată spre sud, care aducea lumină suficientă.

Își amintea vag că, odată, stătuse sprijinit de tăblia patului, jumătate din corp scăldat în lumina soarelui, fiind țintuit la pat de o febră apărută brusc.

Profitând de absența lui Fei Chengyu, scosese pe furiș un bilețel ascuns în penar.

Bilețelul conținea trei șiruri de parole și odată ce îndrăznise să pătrundă într-un loc interzis, nu se mai putea opri. Timp de aproape jumătate de an, Fei Du observase în tăcere tot ce făcea Fei Chengyu, strânsese pe ascuns parolele pe care acesta le folosea în viața de zi cu zi, făcuse un mic rezumat și o analiză a tiparelor și, pe baza acestora, încercase să deducă parola subsolului.

Nu avea voie să greșească, pentru că introducerea unei parole greșite declanșa alarma, iar oriunde s-ar fi aflat, Fei Chengyu ar fi fost notificat imediat. În cele din urmă, Fei Du restrânsese opțiunile la trei combinații posibile, dar nu reușea să decidă care dintre ele era cea corectă.

În acel moment, cineva bătuse la ușă, iar Fei Du, panicat, îndesase repede în penar acel bilețel „de neiertat”. Mama lui intrase, ținând în mână un plic cu medicament pentru răceală.

Îi schimbase cu blândețe prosopul încins de pe frunte, apoi îi ștersese corpul cu unul înmuiat în apă rece. Întregul proces fusese mecanic—îngrijit, ordonat, fără cusur—dar refuza cu obstinație orice contact vizual, de parcă o simplă atingere în plus ar fi putut aduce nenorocirea asupra lor.

Fei Du voia să-i spună „mamă”, însă cuvintele i se opriseră în gât; nu reușise decât să-și deschidă ușor gura.

Femeia îl ștersese cu grijă, părea puțin mai vie decât de obicei, chiar pașii îi erau mai ușori. Micul Fei Du voia să-i spună ceva, dar nu știa cum să înceapă. Văzând că ea se pregătea să plece, întinsese repede brațul spre ea. Penarul desfăcut de pe genunchi căzuse pe jos, iar bilețelul plin de parole alunecase afară.

Aerul păruse să se solidifice.

După un timp, femeia se aplecase, ridicase penarul și luase bilețelul. Fei Du își ținuse instinctiv respirația. Ea ridicase în cele din urmă privirea spre el, o privire atât de greu de descifrat încât băiatul nu-i putuse înțelege sensul și strânse nervos pătura.

Oare avea să-i spună lui Fei Chengyu? Oare avea să-și piardă controlul?

În timp ce neliniștea lui creștea, femeia păru că nu înțelege nimic. Cu o naturalețe calmă, puse bilețelul la loc în penar, îl așeză ușor pe genunchii lui, îl sărută pe creștet și plecă.

După ce ușa se închise, Fei Du deschise cu ezitare bilețelul și observă că sub una dintre parole apăruse o mică urmă de unghie.

Trei zile mai târziu, aflând că Fei Chengyu plecase din oraș, folosise acea parolă pentru a deschide ușa grea a subsolului.

Subsolul era ca un teritoriu interzis, scările erau înguste și șerpuite, nu puteai vedea capătul de sus, iar luminile palide de pe pereți luminau tapetul pe care dragoni fioroși își deschideau fălcile, de parcă ar fi vrut să devoreze. Părea că acolo jos se ascundea un monstru, cu gura larg deschisă.

În vis, Fei Du simțea că, pe măsură ce cobora treaptă cu treaptă, mama lui îl privea de la etajul doi. Deschise ușa, iar dulapurile și mesele din jur erau acoperite de o ceață întunecată. Se apropie ezitant de o masă și văzu acolo un teanc de lucrări tipărite.

Apoi visul deveni brusc haotic. Literele tipărite se dilatară, cerneala se transformă în pete de sânge care se întindeau pe pagini, iar spațiul din jur începu să se prăbușească. Tavanul și podeaua se spărgeau, se auzeau zgomote de sticlă spartă, pași înspăimântători și țipete de femeie. O senzație de sufocare îl cuprinse, iar în același timp părea că un bărbat îi șoptește la ureche: „planul meu de album poate începe și el…”

Fei Du, leoarcă de transpirație rece, se ridică brusc în capul oaselor, dar imediat simți că totul se învârte și căzu la loc, fiind prins de Luo Wenzhou într-o îmbrățișare.

— Nu da pătura la o parte, îl trase Luo Wenzhou înapoi, ștergându-i transpirația de pe frunte și simțind cu ușurare că febra scăzuse. Îi sărută ușor tâmpla:
— Ai avut un coșmar? Pastilele de febră chiar dau vise ciudate. Te aștept de o noapte întreagă să vii să cauți alinare la mine.

Țiuitul din urechi se estompă, iar Fei Du ezită o clipă înainte de a spune încet:

— Nu chiar un coșmar… doar niște fragmente foarte ciudate.

— Fragmente ciudate? De genul să mergi cu trenul în spațiu?

Să faci glume indecente cu un bolnav dimineața devreme era chiar prea mult. Fei Du nu avu ce răspunde și îl împinse ușor cu cotul.

— De exemplu… faptul că am reușit să sparg parola lui Fei Chengyu din prima, de fapt pentru că mama mi-a dat un indiciu… și… parcă Fei Chengyu a spus cuiva ceva despre ‘planul albumului’…

Luo Wenzhou se opri:

— Nu-ți amintești cum ai deschis ușa?

— Ba da… îmi amintesc că am dedus câteva variante și le-am testat, iar din întâmplare prima a fost cea corectă…

Vocea lui se opri brusc. Din perspectiva unui observator, realiză că, în copilărie, nu ar fi avut curajul să riște să-l provoace pe Fei Chengyu încercând parole la întâmplare.

Deci chiar mama lui îi dăduse un indiciu?

De ce nu-și amintea deloc?

Luo Wenzhou îi acoperi ochii cu mâna:

— Mai dormi puțin. Te gândești la asta după ce te faci bine.

După ce îl liniști pe Fei Du, Luo Wenzhou se ridică în liniște, încălzi micul dejun și îl puse într-o cutie termoizolantă, lăsă un bilețel și plecă singur la arhivă. Accesul la dosare necesita proceduri stricte, mai ales pentru cele sigilate, dar în situația actuală nu era nimeni care să semneze aprobările. Administratorul, care primise de la el nenumărate pachete de țigări, închise un ochi și îl lăsă să treacă.

Luo Wenzhou căută o vreme, dar nu găsi nimic cu adevărat valoros. „Planul albumului” era doar o broșură subțire, cu prezentări pompoase și câteva lucrări superficiale, evident copiate și lipite. Inițiatorul fusese profesorul Fan Siyuan de la Universitatea de Securitate Publică, dar în lucrările finale nu apărea nici numele lui, nici ca autor, nici ca îndrumător.

Dosarul personal al lui Fan Siyuan era și el extrem de sărac, doar experiența profesională și câteva publicații, apoi se oprea brusc în urmă cu treisprezece ani. În mod ciudat, moartea lui fusese înregistrată abia acum zece ani. Lao Yang spusese vag că murise, iar Luo Wenzhou crezuse că fusese sinucidere sau un accident în timpul unei arestări, dar realitatea era alta.

Era încă devreme, iar administratorul plecase la toaletă. Luo Wenzhou profită și făcu rapid copii ale tuturor dosarelor legate de „planul albumului”, mișcându-se ca un profesionist.

La plecare, privirea i se opri asupra istoricului profesional al lui Fan Siyuan și, brusc, un gând îi fulgeră prin minte…

Așa e… directorul Lu spusese că, după angajare, Gu Zhao făcuse un master la aceeași universitate!

În același timp, Xiao Haiyang se grăbise dis-de-dimineață la centrul de dezintoxicare; nu era ca în Parcul Poporului, unde puteai intra oricând, așa că așteptă neliniștit mai bine de jumătate de zi până când, în cele din urmă, reuși să-l vadă pe Ma Xiaowei. În sinea lui răsuflă ușurat,în ultima vreme avuseseră loc prea multe incidente neașteptate și se temea că, abia găsind un fir de urmă, avea să afle că și Ma Xiaowei fusese redus la tăcere.

Ma Xiaowei se îngrășase puțin față de înainte, nu mai avea înfățișarea tipică a unui dependent, însă starea lui mentală părea ușor apatică; acea apatie dispăru însă instantaneu în clipa în care îl văzu pe Xiao Haiyang, iar întregul său corp se încordă brusc.