Abis- Capitolul 150

Edmond Dantes 21

Fei Du se plimbă până într-un colț al sufrageriei, unde era sprijinită o mică tablă albă cu aer artistic. Fusese cumpărată chiar de el, dar nu o folosise decât de câteva ori; în schimb, ajunsese să-l servească pe un anumit „călugăr Tang” pe nume Luo Wenzhou , care, dacă înainte era doar vorbăreț, acum, pe lângă faptul că turuia fără oprire, mai și analiza meticulos fiecare fleac despre care turuise, îl sintetiza și îl afișa pe tablă, oferindu-i lui Fei Du o adevărată lecție vizuală și auditivă, extrem de agresivă.

Fei Du ezită o clipă. Gândindu-se la efortul depus de cineva care mâzgălise acolo atâta timp, nu se îndură să șteargă. Întoarse tabla pe partea cealaltă, luă un marker și trase un sistem de coordonate: axa orizontală, timpul, axa verticală, sursa de stres.

Comparativ cu lucrurile petrecute recent, amintirile mai vechi sunt mult mai maleabile, mai ușor de modificat sau distorsionat de creier. Iar, comparativ cu lucrurile banale, cu cât o sursă de stres are un impact mai mare și produce mai mult disconfort, cu atât este mai probabil să apară deformată în visele din subconștient.

Faptul că nu deschisese conserva pentru pisică era, pentru Fei Du din acea seară, o întâmplare minoră, abia petrecută, o amintire superficială. Mai degrabă decât un vis, i se părea că fusese o rememorare în stare de semi-trezire. Trase o linie oblică în originea sistemului de coordonate.

Apoi, scena în care „Luo Wenzhou se supără și nu poate fi împăcat”.

În acea noapte, Luo Wenzhou fusese într-adevăr puțin agitat, Fei Du simțise asta, dar nu ajunsese la nivelul unei supărări reale. Doar că, la final, Fei Du nu știa dacă reușise sau nu să-l împace. Poate tocmai din cauza asta, în vis, acel detaliu îi rămăsese în minte și fusese exagerat de propria imaginație.

Fei Du deveni ușor confuz. Avea impresia că în ultima vreme își făcea prea puține griji, încât până și lucruri mărunte ajungeau să ocupe un loc important. Își înclină capul, reflectă o clipă, apoi trase a doua linie, puțin mai jos pe axa „adâncimii stresului”.

Apoi veneau „rănirea lui Tao Ran” și „sufocarea”, două lucruri complet fără legătură, dar amestecate în același vis.

Ajuns aici, Fei Du lăsă markerul jos, încruntându-se. Făcu câțiva pași în fața tablei. Nu mai putea continua analiza.

Conștiința și memoria umană sunt pline de proiecții complicate și distorsiuni subtile. Logica de la suprafață și cea din adânc par să vorbească limbi diferite. Chiar și pentru cineva ca Fei Du, care credea că este sincer cu sine, era greu să descifreze acele vise care îi rămăseseră ca un ghimpe în gât.

În mod normal, un vis care te trezește brusc trebuie să atingă o anxietate sau o frică profund reprimată.

Dar Fei Du, privind în sine, nu simțea nici anxietate, nici teamă. Pentru el, „frica” era ca o vedetă de cinema — știa că există, o vedea zilnic pe ecran, dar în viața reală nu o întâlnise niciodată cu adevărat.

Nu simțise că își pierduse calmul când aflase că Tao Ran fusese dus de urgență la spital. Accidentul se întâmplase deja; doar medicii mai puteau face ceva. El doar analizase cauzele și consecințele.

Oare „rănirea lui Tao Ran” fusese, cândva, o sursă de stres suficient de puternică încât să activeze ceva mai adânc, mai violent, ascuns în memoria lui?

În vis, fața lui Tao Ran rănit se suprapunea cu o față sufocată. Asta însemna că și acea „față sufocată” provenea din amintirile lui… dar de unde?

Luo Yiguo încercă de câteva ori să deschidă dulapul blestemat și, nereușind, veni să se gudure pe lângă Fei Du. Își frecă obrazul rotund de pantalonii lui, apoi îl bătu ușor cu lăbuța pe picior.

Fei Du se aplecă, o apucă de lăbuțe și o ridică în fața lui. Când cerșea mâncare, pisica devenea neobișnuit de docilă, dând din coadă și încercând să pară „inocentă”, scoțând un mieunat subțire.

Fei Du o privi atent.

Nu credea că ar putea confunda expresia unui animal care se sufocă cu cea a unui om, structura feței era prea diferită.

Pisica, crezând că are șanse, scoase un mieunat melodramatic.

— Nu, declară Fei Du rece, punând-o jos.

–E suficient că trebuie să-l car pe Luo Wenzhou.

Luo Yiguo: „…”

Toți cei cu două picioare sunt niște nenorociți!

Fei Du se gândi o clipă, șterse tabla, îi trimise lui Luo Wenzhou un mesaj . „mă întorc acasă să iau ceva”, apoi își luă haina și ieși.

Decise să se întoarcă în vechea casă, în subsolul în care își petrecuse copilăria întunecată, unde fusese supus la electroșocuri și tratamente medicamentoase și unde își văzuse mama murind. Nu înțelegea de ce memoria lui era distorsionată tocmai în legătură cu acea noapte.

Între timp, Luo Wenzhou nu apucase să-și verifice telefonul. Tocmai o urmărea pe Yang Xin.

Ajuns la scări, se lovi de un grup mare de rude ale pacienților — oameni de toate vârstele, inclusiv bătrâni sprijiniți în bastoane — care blocau complet trecerea.

Nu voia să-i împingă. Dar, în acea clipă de ezitare, Yang Xin dispăru.

Fără să mai stea pe gânduri, Luo Wenzhou deschise geamul scării și, sub strigătul unei infirmiere, se cățără pe pervazul de la etajul trei. Se lăsă pe pervazul etajului doi pentru a amortiza căderea, apoi sări pe gazon, rostogolindu-se și ridicându-se înainte ca mulțimea să apuce să scoată telefoanele.

Alergă.

Holul era plin, dar organizat. Luo Wenzhou intră ca o furtună, speriind personalul medical.

— Poliția! Ați văzut o fată de vreo douăzeci de ani coborând acum?

Nu apucară să răspundă. În colțul ochiului o zări pe Yang Xin ajungând la parter.

Privirile li se întâlniră pentru o clipă.

Pe fața ei apăru o expresie complicată — durere, furie, ceva nespus.

Apoi se întoarse și fugi spre ieșirea din spate.

Luo Wenzhou era atât de furios încât părea că-i va ieși aburul pe urechi.

— Stai pe loc!

În spatele clădirii de spital exista o alee care ducea direct spre parcarea mare. Distanța dintre el și Yang Xin se micșora constant, când, dintr-odată, o mașină ieși în trombă din parcare și se năpusti direct spre el.

Pentru o clipă, Luo Wenzhou și șoferul se priviră în ochi, era exact falsul patrulator pe care îl întâlnise la scena crimei de la Turnul Clopotului și Tobei!

Fără să mai aibă timp de gândire, Luo Wenzhou sări pe capota mașinii și se rostogoli pe cealaltă parte. Din fericire, șoferul nu părea să vrea să-l omoare. Geamul coborî pe jumătate, iar bărbatul îi aruncă un zâmbet abia schițat și dădu din cap politicos, după care apăsă accelerația până la podea și dispăru ca o săgeată.

În același timp, Yang Xin sărise într-o altă mașină și dispăruse fără urmă.

Coapsa lui Luo Wenzhou îl durea acut de la impact. Nu se putu abține:

— La naiba!

Fu Jiahui fusese deja dusă în sala de operații, iar Chang Ning, având bun simț, plecase să le cumpere băuturi. Lu Youliang și Tao Ran stăteau în tăcere pe coridorul apăsător al spitalului. Amândoi ridicară privirea când Luo Wenzhou reveni, încărcat de praf și nervi.

Luo Wenzhou se sprijini de un colț de perete și își scutură hainele cu putere.

— Au scăpat. Două mașini, un Bora și un Jinbei. Am reținut numerele, am trimis oameni după ei.

Lu Youliang nu spuse nimic. Își lăsă capul pe spate și se rezemă de perete.

După o tăcere, Tao Ran vorbi:

— Când investigam cazul Feng Bin înainte de Anul Nou… soția maestrului m-a chemat acasă la ea. Mi-a dat scrisoarea lui… și… și, când nu eram atent, mi-a pus un dispozitiv de ascultare în geantă. Exact ca cele găsite la directorul Lu și la Xiao Wu. Când Xiao Wu mi-a spus azi… eu… eu…

Se opri. Rămase privind în gol câteva clipe, apoi continuă cu greu:

— După ce am citit scrisoarea… pentru o vreme chiar m-am simțit… ușurat. Am crezut că răceala ei față de noi nu era reală. Că nu ne ura… că doar respecta dorința maestrului de a ne ține la distanță.

Dar acum, privind înapoi… dacă era doar o distanțare „necesară”, cum de niciunul dintre ei, polițiști obișnuiți să observe cele mai mici detalii, nu simțise asta? Dacă nu ar fi fost o respingere reală, ar fi evitat Luo Wenzhou să mai treacă pe acolo timp de peste trei ani?

— Xiao Wu? Vrei să spui că și accidentul lui Yin Ping a fost aranjat? întrebă Luo Wenzhou, calmându-se treptat și așezându-se lângă directorul Lu.

— Tot pentru a-l înscena pe Zhang? adăugă Lu Youliang.

— Da… cred că soția maestrului a fost manipulată, spuse Tao Ran cu voce stinsă. Cel care a orchestrat totul este același care l-a înscenat pe Gu Zhao și apoi l-a ucis pe maestru. Dacă „Lao Meizha” era într-adevăr Yin Ping sub o identitate falsă, atunci el deținea probabil informații importante. Au vrut să-l elimine. N-au reușit, așa că au încercat să-l folosească din nou pentru a-l incrimina pe Zhang… iar pentru ea a fost ușor de explicat, că oricum nu avea dovezi suficiente și că e mai util într-o capcană.

Luo Wenzhou își sprijini coatele pe genunchi și își încrucișă degetele sub bărbie.

— Unchiule Lu, de fapt am venit să vă întreb despre cineva.

— Despre Fan Siyuan?

Luo Wenzhou clipi surprins.

— Cum ați știut?

Lu Youliang tăcu mult timp, apoi spuse încet:

— Am ghicit… Tonul în care a vorbit azi… m-a dus imediat cu gândul la el.

Luo Wenzhou și Tao Ran îl priviră atent.

— Fan Siyuan a fost și profesorul meu… și probabil și al lui Lao Yang, spuse Lu Youliang. Era tânăr pe atunci, doar puțin mai mare decât noi, dar avea un farmec aparte. Uneori aveai impresia că, doar uitându-se la tine, știe deja ce gândești. Era extrem de cult, scrisese multe lucrări, iar cursurile lui erau excelente… Dacă atunci ar fi existat evaluări pentru profesori, ar fi fost mereu pe primul loc. Chiar și cei mai dificili studenți erau aduși la el — și, după o oră de discuții, ieșeau de acolo complet schimbați.

Luo Wenzhou interveni:

— Gu Zhao a avut și el legături cu el, nu?

— Da, încuviință Lu Youliang.

–Gu Zhao era serios. Nu a făcut masterul doar pentru promovare, voia să învețe. Citea enorm, lua notițe, nu se odihnea nici în weekend… și tot timpul vorbea despre profesorul Fan. La absolvire l-a invitat la masă, am fost și noi, și Fan Siyuan.

— Erau apropiați.

— Foarte… ezită Lu Youliang.

– Gu Zhao nu era o persoană foarte deschisă, dar cu el… se vedea că e o relație specială. Doar că… cine știe ce gândea Fan Siyuan, de fapt?

Luo Wenzhou continuă:

— Proiectul „albumului” a fost ideea lui? Și… Fan Siyuan chiar a murit?

Un medic trecu grăbit pe coridor. Lu Youliang aruncă o privire neliniștită în direcția opusă, ca și cum se temea de o veste proastă.

— Privind înapoi, unele dintre lucrările lui aveau deja tendințe extreme, spuse el încet. Dar atunci nu am observat. Pe atunci, profilarea criminală abia apărea în țară. El a inițiat proiectul „arhivei de profil psihologic al infractorilor”, încercând să revizuiască cazurile nerezolvate și să găsească noi piste. A implicat mulți polițiști… participarea era voluntară, dar toți am acceptat.

— Pentru că era și cazul de pe DN327, adăugă el. Principalul suspect nu fusese prins, iar Gu Zhao murise de mai puțin de un an… nu puteam accepta asta.

Luo Wenzhou spuse:

— Dar profilarea psihologică nu poate fi folosită ca probă în instanță. Cazurile aveau suspecți, dar fără dovezi… fără o mărturisire forțată, nu aveai ce face.

— Asta era imposibil, spuse directorul Lu cu un zâmbet amar.

–Una dintre acuzațiile aduse lui Gu Zhao fusese abuzul de putere al unui polițist. În perioada aceea eram supravegheați la fiecare pas, trebuia să fim extrem de precauți, nu îndrăzneam să facem nimic care să depășească limitele.

— Am mers împreună cu profesorul Fan să investigăm un caz. După ce ne-am întors, mi-a spus din senin: „Uneori mă întreb pentru cine sunt, de fapt, făcute legile și regulile. Cei constrânși sunt mereu cei care le respectă, iar sistemul îi favorizează pe cei slabi în fața puternicilor și pe cei care știu să se ferească.” Atunci am simțit că ceva nu e în regulă la el, dar n-am dat prea multă importanță… iar apoi lucrurile au început să o ia razna.”

Luo Wenzhou interveni:

— Vreți să spuneți că suspecții au început să moară unul câte unul, în mod misterios?

— Da, încuviință Lu Youliang.

–Metodele erau identice cu cele folosite asupra victimelor din cazurile respective. Iar multe detalii nu fuseseră făcute publice. Din cauza asta, proiectul „albumului” a fost oprit de urgență, iar toți cei implicați au fost suspendați și investigați. Fan Siyuan a dispărut exact când anchetatorii au venit să-l caute. Acasă, la universitate — nicăieri nu era de găsit. Era considerat principal suspect, dar fără dovezi. S-a discutat mult dacă să fie declarat „dispărut” sau „suspect dat în urmărire”. În cele din urmă, pentru imaginea instituției, oficial a fost declarat doar „dispărut”. Documentele proiectului au fost în parte distruse, în parte sigilate, iar căutările au continuat în secret. Trei luni mai târziu, rudele lui au primit o scrisoare de adio. În același timp, am primit informații că fusese văzut în zona Binhai. Pe atunci, Binhai era mult mai pustiu decât acum. Am mers acolo pe baza pontului… și aproape că l-am prins.

— Aproape? întrebă Luo Wenzhou.

— În timpul urmăririi, Fan Siyuan s-a aruncat în mare, spuse Lu Youliang.

– Pe stânci s-au găsit urme de sânge, dar trupul nu a fost recuperat niciodată. Așa că a rămas oficial „dispărut”. După acel moment, a dispărut complet, iar crimele de același tip au încetat. Știți și voi, odată ce un criminal în serie începe să ucidă, e foarte greu să se oprească. Așa că, treptat, lumea a ajuns să creadă că murise cu adevărat. Câțiva ani mai târziu, când familia lui a avut probleme legate de demolarea locuinței, rudele au cerut declararea oficială a decesului. Astfel, în acte, Fan Siyuan a devenit „mort”.