Edmond Dantes 34
În jurul orașului Yancheng existau încă sate mici, secătuite de marile metropole de forță de muncă și vitalitate, care de douăzeci de ani refuzau să se dezvolte. Xiao Haiyang venise singur cu mașina; vederea lui slabă îl făcea să dea în fiecare groapă, zdruncinându-l până îi pierise culoarea din față și, după ce coborî, alunecă pe gheața sfărâmată și fu urmărit șchiopătând prin jumătate de sat de un câine galben fără pic de bun-simț, până când, în cele din urmă, dădu de polițistul local cu care luase legătura.
Polițistul alungă câinele care îl imita șchiopătând și spuse:
– Îmi amintesc cazul de atunci. Familia Sun avea doi fii; cel mic avea o fată, iar cel mare un singur nepot, unicul, răsfățat peste măsură. În anul acela, din cauza construirii casei, băiatul a fost supărat că unchiul lui nu voia să dea bani și credea că, fiind „ramura principală”, totul îi aparține. Oricum, familia se certase de sărbători și, după câteva zile, fetița de trei ani a căzut într-o copcă și s-a înecat… când au scos-o, abia mai semăna a om.
Polițistul îl conduse pe Xiao Haiyang la o secție mică, unde era improvizat biroul de evidență a populației; o polițistă stătea de serviciu, iar în fața ei un bătrân aștepta pentru un act.
După un salut, polițistul scoase dosarul pregătit și arătă o fotografie:
– Acesta este tatăl fetiței, Sun Jian.
Xiao Haiyang își șterse nasul și compară fotografia cu cea a falsului paznic „Wang Jian”.
Omul din fotografie părea cu mult mai îmbătrânit, chipul căzut, nasul modificat artificial și trăsăturile întunecate; specialiștii îi confirmaseră deja că fața fusese operată.
Polițistul privi atent:
– Seamănă… mai ales alunița de pe bărbie… dar s-a schimbat prea mult. Există ADN sau amprente?
– Nu, e prea vechi cazul… nu se făceau astfel de lucruri atunci. Părinții îl bănuiau pe nepot, dar nu exista dovadă și el nu recunoștea, așa că s-a clasat… dar a semnat un proces-verbal. Vă ajută?
Xiao Haiyang se învioră:
– Da, arătați-mi.
Compară semnăturile și concluzionă că aparțin aceleiași persoane.
În timp ce pleca, bătrânul din încăpere ridică privirea și spuse cu ură:
– A aruncat copilul în copcă și voi nu l-ați pedepsit… dar a murit și el înecat. Răsplata, hehe!
Xiao Haiyang rămase tăcut, neștiind ce să spună și telefonul îi sună; ieși din secție.
Lang Qiao vorbi rapid:
– Am găsit informații despre falsa recepționeră; numele ei real e Wang Ruobing, sora ei s-a sinucis după un caz de abuz sexual al unui profesor.
Xiao Haiyang răspunse:
– L-am găsit pe falsul paznic; probabil Sun Jian. Fetița lui a murit într-un incident suspect… iar falsul Zhao Yulong este soțul uneia dintre victimele unor cazuri nerezolvate. Și el pare operat.
Lang Qiao continuă:
– Ceilalți sunt mai greu de identificat, dar unele rude ale victimelor se potrivesc… crezi că cei care trag sforile sunt chiar victimele cazurilor din „planul albumului”?
Xiao Haiyang răspunse absent.
– Vor să facă dreptate cu mâna lor?
După o pauză, el spuse:
– Stai, îl contactez pe căpitan.
Dar Luo Wenzhou nu răspunse — telefonul lui era pe silențios.
În vilă, Luo Wenzhou stătea cu brațele încrucișate și îl privea pe Fei Du desenând pe hârtie.
– Din câte știu, pentru a-ți recupera amintirile ai nevoie de un hipnotizator… iar eu nu cred că pot ajuta; prezența mea te face mai degrabă să te bucuri de prezent.
– Nu am nevoie de hipnoză, răspunse Fei Du fără să ridice capul.
– Am nevoie să deduc adevărul. Creierul creează uneori amintiri false, dar acestea sunt vagi; vreau să găsesc ce se ascunde în spatele lor.
Luo Wenzhou încruntă sprâncenele:
– Crezi ce a spus șoferul?
– Se numesc „Recitatorii”… spuse Fei Du, aruncând stiloul.
– Sincer, nu ți se pare că seamănă cu mine?
Expresia lui Luo Wenzhou se răci brusc:
– Deloc.
Fei Du zâmbi ușor, fără să ia lucrurile prea în serios, și continuă:
– Am crezut mereu că, felul în care strâng victimele și mă folosesc de slăbiciunile lor materiale sau emoționale ca să le fac să lucreze pentru mine l-am învățat de la «ei». Dar acum îmi dau seama că ceea ce fac eu seamănă mai mult cu «Recitatorul» — dacă două lucruri sau două persoane par să aibă vreo legătură, atunci cel mai probabil chiar există o legătură între ele.
Luo Wenzhou își încruntă sprâncenele.
– Șoferul mi-a spus că șeful ,,Recitatorului”, adică acel «profesor» despre care vorbesc ei, nu poate veni să mă vadă în acest moment — există două posibilități. Prima: se teme că oamenii mei l-ar putea trăda imediat poliției. A doua: în sens literal, nu poate veni — fie nu are libertate de mișcare, fie are probleme de sănătate. Cuvintele folosite de șofer au fost «din păcate nu poate veni personal», așa că tind să cred că e a doua variantă.
Luo Wenzhou făcu câțiva pași prin cameră.
– Profesorul Pan este acum suspectul principal și nici măcar nu se poate întoarce acasă — asta înseamnă lipsă de libertate. Iar soția lui… este internată, deci ține de sănătate. Pe care dintre ei îi suspectezi?
– Amândoi au o problemă.
– Care?
– Banii, spuse Fei Du.
– Fie că e vorba de crearea unor identități false, de întreținerea unei întregi rețele de oameni, de interceptări, urmăriri sau achiziționarea de arme ilegale — fiecare plan și fiecare acțiune costă enorm. Nu e mai ieftin decât să întreții un fugar urmărit. Ori are bani proprii, ori este finanțat de cineva. Doar pe baza acestui criteriu poți restrânge lista suspecților la foarte puțini. Dacă vorbim de Yancheng, îi poți număra pe degete. Eu sunt unul dintre ei.
— Fei Du, spune direct ce ai de spus, Luo Wenzhou se întoarse și îl privi cu o seriozitate rară.
– Nu-mi place tonul ăsta al tău.
De obicei, când bombănea, nici el nu se lua prea în serios, dar când era cu adevărat furios, devenea cu atât mai calm și mai rece.
Fei Du nu răspunse, își feri ușor privirea și continuă:
– …Și Fei Chengyu ar fi unul dintre ei, dacă nu ar fi căzut la pat.
Luo Wenzhou îl privi câteva clipe, vizibil nemulțumit.
– Dacă stai să gândești paranoic, nu e imposibil să mituiești personalul medical și să te prefaci că ești în stare vegetativă.
Fei Du zâmbi.
– Când Fei Chengyu era în stare critică la spital, am pus oameni să-l urmărească non-stop pe medicul lui. Asistenții erau schimbați săptămânal, iar eu aveam dosarele lor complete, de la naștere până în prezent. Abia după ce spitalul m-a informat că leziunile cerebrale sunt ireversibile am început să-l mut, sub pretextul găsirii unui tratament, dintr-un spital în altul, până când am obținut același diagnostic peste tot. Abia atunci l-am transferat într-un centru de recuperare. Și chiar și așa, am pus oameni să-l supravegheze mai bine de un an, până când am reușit să preiau practic controlul asupra grupului lui.
– …Și nu te-ai gândit pur și simplu să-l sufoci cu o pernă?
– M-am gândit, răspunse Fei Du liniștit,
-…dar apoi am realizat că nu mi-ar fi adus niciun beneficiu, în afară de a mă expune mai devreme. Eu vreau să scot la lumină umbra din spatele lui. Dacă îl las în viață, devine un ghimpe în gâtul celui care îl controlează.
Luo Wenzhou se așeză în fața lui.
– Prima dată când am intrat în subsol, am scăpat fără să fiu descoperit, spuse Fei Du pe același ton calm.
– După jumătate de an, am intrat din nou. De data asta n-am avut același noroc și am fost prins. După aceea, Fei Chengyu a golit complet subsolul… Cam asta s-a întâmplat, dar felul în care am intrat și ce s-a petrecut după ce am fost prins îmi sunt încă foarte neclare.
Luo Wenzhou se gândi puțin.
– Să începem cu începutul — câte combinații de cod aveai pregătite?
– Cele mai probabile erau trei.
– Dacă greșeai codul, alarma pornea imediat. Asta înseamnă că șansele tale erau sub treizeci la sută, spuse Luo Wenzhou.
– Dacă eram eu, poate aș fi încercat oricum — cel mult luam bătaie de la tata. Dar, după cât te cunosc, tu ai fi fost mai precaut.
Chiar dacă Fei Du nu fusese din fire un om prudent, mediul în care crescuse îl obligase să devină extrem de precaut — pentru că, dacă ar fi fost prins de Fei Chengyu, consecințele nu s-ar fi limitat la o simplă pedeapsă.
Fei Du încuviință încet.
– Doar dacă cineva ți-a dat un indiciu. Nu pare să fi fost Fei Chengyu, iar servitoarele schimbate mereu sunt excluse. Într-un străin n-ai fi avut încredere… Prin eliminare, dacă cineva ți-a spus ceva, aceea nu putea fi decât mama ta, spuse Luo Wenzhou.
– Se potrivește și cu visul tău.
– Da.
– Atunci a doua întrebare: prima dată ai simțit că te privește și chiar te-a ajutat să scapi. A doua oară ți-a dat chiar codul — deci știa că vei intra. De ce nu te-a mai protejat atunci?
Fei Du se aplecă, sprijinindu-și coatele pe genunchi și vârful degetelor pe bărbie, fruntea încrețindu-i-se involuntar — aici memoria lui devenea și mai încețoșată, incapabilă să recupereze detaliile.
– Bine, spuse Luo Wenzhou după o pauză.
– Ce făceai înainte să te descopere? Care a fost ultimul lucru pe care l-ai văzut?
– …Calculatorul? Fei Du ezită îndelung.
– Cred că da. Parola lui era aceeași ca a subsolului.
– A intrat peste tine în timp ce te uitai în calculator?
Sprâncenele lui Fei Du se strânseră și mai tare. După un timp, răspunse rar:
– …Probabil că nu.
Probabil că nu, doar imaginea descrisă îi provoca deja un fior rece pe șira spinării; dacă ar fi fost așa, simplul contact cu un laptop asemănător i-ar fi declanșat reacții involuntare.
– Cu siguranță nu, continuă el, urmărindu-și firul gândului.
– Cred că am auzit ceva înainte și m-am ascuns undeva.
Luo Wenzhou nu era specialist și nu știa ce ar trebui spus într-un astfel de moment, așa că rămase tăcut, lăsându-l pe Fei Du să-și adune amintirile în ritmul lui.
Și atunci își dădu seama de ceva, felul în care Fei Du își amintea de Fei Chengyu nu semăna cu frica unui copil față de propriul tată, nici măcar cu amintirea unui om violent.
Era mai degrabă ca și cum și-ar fi amintit de un monstru.
Un monstru din coșmaruri, care scrâșnește din dinți și se hrănește cu sânge.
De ce?
Fei Chengyu chiar nu îi făcuse niciodată nimic acestui „moștenitor”?
Luo Wenzhou strânse brusc ceașca, iar fundul ei lovi masa cu câteva sunete seci.
În acel moment, Fei Du își fixă privirea asupra ceștii:
– Porțelan… am auzit sunet de cești și farfurii lovindu-se, Fei Chengyu a spus ceva…
Ce spusese?
În tâmplele lui Fei Du părea să fi înfipt un ac care pulsa din ce în ce mai repede, de parcă avea să-i explodeze capul.
– Nu e nevoie… murmură el ca într-un vis.
– A spus… nu e nevoie.
– A spus nu e nevoie, reluă imediat Luo Wenzhou,
– … deci avea un oaspete, mama ta le-a adus ceai? Cine era acel om?
În mintea lui Fei Du apăru o umbră vagă, dar identitatea ei îi scăpa complet, ca un detaliu învățat cândva și uitat exact în momentul în care ai nevoie de el; își amintea contextul, își amintea tot, doar acel punct rămânea gol.
Respirația i se îngreună și începu să tușească.
Aceeași reacție.
Pupilele lui Luo Wenzhou se strânseră:
– Ce ți-a făcut Fei Chengyu?
Fei Du nu răspunse și făcu doar un gest vag cu mâna.
Luo Wenzhou îl apucă de umeri:
– Ești specialist, spune-mi tu ce înseamnă tulburare de stres post-traumatic și ce simptome are.
Fei Du reuși cu greu să-și tragă respirația:
– Nu am…
– Nu ai ce?
– Traumă, spuse Fei Du, simțindu-și vocea răgușită; își drese glasul și continuă,
– … Fei Chengyu nu m-a lovit niciodată și nu mi-a provocat vătămări fizice. Dacă ar fi făcut-o, aș fi ajuns la spital; nu a existat niciun incident de genul acesta pe care să-l fi uitat.
Luo Wenzhou îl privi surprins:
– De când trauma înseamnă doar traumă fizică, colegule Fei? Spune sincer, ai trecut examenele? Nu-ți face griji, nu te iau peste picior dacă ai restanțe.
Fei Du se lăsă ușor pe spate, ridicând o sprânceană:
– Nu am probleme de traumă psihică. Ar trebui să fi observat deja: empatia mea e foarte slabă, aproape că nu am compasiune sau vinovăție, reacțiile legate de frică și anxietate sunt reduse; dacă mai adaugi și tendințe agresive, ajungi aproape la același tipar ca Fei Chengyu. Nu mi-am dorit să devin ca el, așa că ulterior am corectat asta prin electroșocuri.
Luo Wenzhou rămase mut pentru o clipă, privind tânărul cu trăsături fine din fața lui; până atunci crezuse că acele afirmații erau doar ironii sau izbucniri de moment, dar acum își dădea seama că, pentru Fei Du, ele erau descrieri reci, obiective, la fel de neutre ca numele sau vârsta.
– …Nu, spuse el cu dificultate,
– …nu am simțit asta.
Privirea lor se întâlni, iar Fei Du, fără să știe de ce, regretă că îl implicase pe Luo Wenzhou în această amintire; se ridică brusc:
– Dacă nu-mi amintesc, nu contează. Mă duc să verific dacă l-au prins pe șofer; dacă ,,Recitatorii” au ieșit la suprafață, vor exista urme…
Luo Wenzhou îl trase de braț, iar telefonul lui Fei Du începu să sune.
– Stai…
Dar Luo Wenzhou îl trase mai aproape, cuprinzându-i talia din spate și oprindu-i mâna care voia să răspundă:
– Ai spus că prima dată când ai intrat în subsol, mama ta i-a distras atenția și tu ai fugit. După ce ai scăpat, de ce nu ai avut curajul să vezi ce i-a făcut?
Degetele lui Fei Du tremurară involuntar.
Luo Wenzhou își așeză palma pe pieptul lui:
– Nu ai salvat-o. Te simți vinovat, nu-i așa? Te doare…încă te doare, de aceea nu vrei să te gândești, de aceea ai ajuns să crezi că ai uitat. Fei Du, chiar ai uitat?
Fei Du încercă să se smulgă:
– Nu…
– Nu spuneai că te-a pus să privești când o abuza? șopti Luo Wenzhou la urechea lui.
– Chiar dacă ai închis ușa, știai ce avea să i se întâmple… spune-mi…
Sunetul de apel al telefonului lui Fei Du părea fals, ca și cum ieșise din tonalitate — la fel ca în acel weekend, când se întorsese de la școală și îi văzuse trupul rece.
Într-o clipă, își aminti un vis care părea să se fi repetat de nenumărate ori: chipul unei femei sufocate, livid, cu fața lipită de podea, privindu-l și întrebându-l:
– De ce nu m-ai salvat?
Fără să-și dea seama, începu să se zbată violent; lovi masa de ceai, iar serviciul de porțelan se răsturnă, ceașca mică se rostogoli pe podeaua dură și se sfărâmă împreună cu apa fierbinte, împrăștiindu-se în toate direcțiile.
Sunetul acela de distrugere totală se suprapuse perfect peste amintirea lui.
Fusese smuls cu brutalitate din dulăpiorul de sub bibliotecă, iar apoi auzise țipătul femeii; porțelanuri scumpe se spărgeau peste tot, Fei Chengyu o apucase de păr și o târa pe podea, direct prin cioburi, fără nicio ezitare.
Lângă ei, cineva privea scena, impasibil, ca și cum ar fi fost doar un spectacol.
Instinctiv, Fei Du se lipi de acel oaspete înalt, folosindu-l drept adăpost, ascunzându-se în spatele lui.
Bărbatul își coborî privirea, zâmbi de sus și — cu o blândețe nelalocul ei — îi mângâie ușor părul:
– Un băiat nu poate să facă doar atât — să se ascundă.
În acel moment, Fei Chengyu păru să-l observe; ochii lui injectați de sânge se întoarseră spre el, iar inima lui Fei Du păru să se oprească pentru o fracțiune de secundă.
Senzația aceea familiară de sufocare îl cuprinse din nou.
Fei Chengyu îi puse în jurul gâtului acel inel metalic.
Dar de data aceasta, la celălalt capăt nu se afla vreun câine sau vreo pisică folosită la „antrenament”…
Ci…


mulțumesc
Cumplitt trecut a avut Fei! Multumesc
Mulțumesc