Abis- Capitolul 160

Edmond Dantes 31

Autostrada era blocată ca un râu înghețat, iar în aer plutea un murmur de nemulțumire.

– De ce e așa aglomerat?

– Șofer, de cât timp stăm la coadă?

– De o oră? Parcă de o viață întreagă! Cică mai în față se fac controale.

Șoferii coborau unul câte unul din mașini, privind înainte cu iritare, în timp ce claxoanele izbucneau haotic.

– Controlează buletinele și permisele, murmură femeia de pe scaunul din dreapta, cu voce joasă.

Su Cheng răspunse doar cu un sunet apăsat și își șterse palmele transpirate de volan; sub perucă, pălărie și barba falsă, părea un bătrân neîngrijit și jalnic, de nerecunoscut față de omul elegant care fusese altădată.

Dar nu apucase să-și falsifice actele.

Iar acum, prins în capcana ambuteiajului, nu mai exista cale de întoarcere.

– Nu-ți face griji, de obicei verifică doar camioanele, încercă el să pară liniștit.

Femeia îl privi peste ochelari cu un dispreț rece.

Fără să mai spună nimic, își șterse machiajul, își ascunse părul și, într-o clipă, se transformă într-o femeie însărcinată, palidă și obosită.

– Dacă te caută, controlul e pentru tine, spuse printre dinți și îl apucă de braț,

– Hai!

Fără voință, el o urmă.

Când coborâră din mașină, claxoanele izbucniră furios în urma lor, dar la vederea „gravidei”, oamenii își înghițiră înjurăturile.

Totul ar fi putut trece neobservat… dacă drumul nu s-ar fi eliberat brusc.

Mașinile din spate se înghesuiră, furia creștea, iar zgomotul atrase atenția unui agent de control.

– Ce se întâmplă? Aveți nevoie de ajutor?

Su Cheng încremeni, dar femeia se prăbuși pe loc, gemând de durere.

– Soția mea… o doare…, bâigui el.

– Ridicați-o, chem ambulanța!

Agentul plecă în fugă.

Femeia se ridică instantaneu.

– Acum!

Îl trase și, fără să mai privească înapoi, săriră gardul și dispărură în pădurea de lângă autostradă.

În câteva clipe, liniștea fu spulberată: mașini oficiale, voci, câini de urmă — cercul se strângea.

Su Cheng gâfâia, sleit.

– Ți-am spus că nu trebuia să fugim!

Femeia nu răspunse.

– Ce facem acum? izbucni el.

Atunci, din spate, o voce calmă:

– Domnul Su?

Se întoarse brusc.

Un bărbat în uniformă de la taxare îl privea zâmbind.

– Șeful meu știe că aveți probleme. Nu v-a răspuns la telefon din precauție. M-a trimis să vă ajut. Vă rog, urmați-mă.

Speranța izbucni pe chipul lui Su Cheng.

– În sfârșit! Am încercat să vă contactez…

Bărbatul se apropie. Mâna lui, înmănușată, se așeză pe umărul lui Su Cheng.

Femeia înțepeni.

– Domnule Su… șopti ea.

Prea târziu. O sclipire rece tăie aerul.

Cuțitul țâșni direct spre pieptul lui.

În același timp, la sute de kilometri depărtare, într-un mic oraș de coastă din provincia T, unde muntele și marea se întâlnesc și izvoarele termale aburesc în aerul rece, Luo Wenzhou și oamenii lui ajungeau abia la apus, după o zi întreagă de drum.

Drumul se bifurca.

Și, fără să știe, toate firele începeau să se strângă într-un singur nod.

Hanul era plin până la refuz, camerele fără rezervare erau imposibil de găsit, însă, din fericire, îl aveau pe Zhou Huaijin — și, chiar dacă familia Zhou nu mai era ce fusese odinioară, tot rămânea un nume greu, astfel că, pe cheltuiala lui, Luo Wenzhou, împreună cu câțiva ofițeri de poliție și cu Lu Jia, reușiră să se instaleze într-o vilă cu izvoare termale, luxoasă și izolată, unde se opriră pentru moment.

Xiao Haiyang se întoarse cu o grămadă de copii după documente vechi, mușcând dintr-un colț de chiflă și spuse că zona unde locuise cândva familia lui Yang Bo fusese un sat numit Yangzhuang. Acesta era situat la poalele muntelui, odinioară izolat și sărac, însă transformat ulterior într-o stațiune odată cu dezvoltarea izvoarelor termale. Locuitorii fuseseră relocați, majoritatea preferând compensații financiare, doar câțiva acceptând locuințe noi în districtul de vest, iar el obținuse deja adresele și contactele acestora.

Fără ezitare, Luo Wenzhou dădu ordinul de plecare.

De la primele ore ale dimineții nu se opriseră nicio clipă, alternând la volan și la odihnă, iar după ce ajunseseră în orașul T, abia dacă apucaseră să înghită câteva îmbucături înainte de a porni din nou, însă rezultatul fu dezamăgitor.

După atâția ani, totul se schimbase, oamenii dispăruseră, iar dintre adresele găsite, unele nu mai erau valabile, altele duceau la bătrâni decedați. Cei tineri nu mai știau nimic, nici măcar nu-și mai aminteau limpede copilăria din sat.

După o zi întreagă de alergătură zadarnică, Zhou Huaijin simți cum masa grăbită i se așezase greu în stomac și, zâmbind amar, îi spuse lui Luo Wenzhou că își imaginase că munca lor înseamnă să alerge cu armele în mâini strigând „nu mișca”, nu să bată drumurile fără rezultat.

Luo Wenzhou, înfășurat în vântul tăios, își strivi mucul de țigară și răspunse că, pe lângă asta, mai aveau și nesfârșite ședințe și rapoarte de scris. Și, deși părea calm, în interior fierbea de nerăbdare și își scoase din nou pachetul de țigări.

Lu Jia îl opri, glumind că deja scoate fum ca un avion cu reacție, însă Luo Wenzhou zâmbi vag și își aprinse totuși o altă țigară, până când numele lui Fei Du îl făcu să se oprească brusc, împingând țigara înapoi în pachet și anunțând că mai rămăsese doar o ultimă adresă.

La acea ultimă casă le deschise un tânăr, iar la întrebarea despre Yang Yaozong confirmă că era tatăl său, însă adăugă că bătrânul suferă de demență și nu mai poate oferi informații.

Când intrară, realitatea îi lovi fără milă: bătrânul, slab și pierdut, se certa cu un copil de un an pentru o portocală, amândoi plângând și țipând în același timp, în timp ce o femeie tânără, probabil nora, le aduse scăunele fără să ridice privirea, obișnuită deja cu scena.

Speranța li se stinse ca o lumânare în vânt.

Luo Wenzhou întrebă totuși dacă își amintesc de o femeie pe nume Zhuo Yingchun, însă tânărul clătină din cap, neștiind nimic.

Dezamăgirea se adânci, iar Luo Wenzhou era gata să plece, conștient că fiecare zi pierdută putea schimba totul, când, deodată, bătrânul, care până atunci plânsese ca un copil, izbucni într-un râs ciudat și rosti cuvinte neclare:

– Hăinuța cu flori!

Toți se opriră.

Fiul lui clipi surprins și spuse că femeia pe care o caută era cunoscută sub acest nume.

Luo Wenzhou se întoarse brusc.

Tânărul explică faptul că „Hăinuța cu flori” era o femeie venită din altă parte, cumpărată cândva ca soție pentru un bărbat infirm, care murise la scurt timp după nuntă. După aceea familia o recăsătorise cu un alt bărbat, un om tăcut care câștigase bani din transporturi și îi oferise o viață decentă, însă după moartea acestuia, în timpul tulburărilor legate de demolări, femeia fusese considerată aducătoare de nenoroc, iar ulterior dispăruse împreună cu fiul ei.

La întrebarea despre originea ei, tânărul spuse că nu fusese răpită, ci cumpărată de traficanți care aduceau orfani din orașe, copii fără familie, greu de urmărit. Bătrânii spuneau că vorbea mandarina standard, diferită de dialectul local, existând zvonuri că fusese crescută în Yan City.

Orfană.

Cumpărată.

Legături ascunse.

În mintea lui Luo Wenzhou, fragmentele disparate începură să se lege, iar firul invizibil al adevărului, care până atunci părea rupt, se întinse brusc clar în fața lui, ca o cale pe care, în sfârșit, puteau păși.