Edmond Dantes 32
În vila de vacanță unde se opriseră temporar, Zhou Huaijin scoase câteva documente vechi și fotografii primite de la bătrâna filipineză din casa lor și le întinse pe masă, spunând că vechiul orfelinat Heng’an fusese cândva la marginea orașului Yan, dar locul fusese de mult transformat într-o stațiune de schi, iar fata din fotografie, Su Hui, era unul dintre copiii crescuți acolo și o piesă extrem de importantă în tot acest puzzle.
În jurul mesei se lăsă o tăcere grea, pentru că, în afară de Zhou Huaijin, toți știau deja cine fusese Su Hui. Femeia care își vânduse propria fiică, apoi își transformase crimele într-un mecanism perfecționat de trafic și ucidere, perpetuat de-a lungul generațiilor. Fotografia unei tinere cu trăsături fine și chip liniștit părea aproape o insultă în fața realității sângeroase pe care o ascundea.
Ceea ce apăsa cel mai greu era faptul că, într-un lanț de crime întins pe mai bine de douăzeci de ani, niciunul dintre principalii vinovați nu plătise cu adevărat: una era prea tânără pentru a fi pedepsită, iar celelalte muriseră liniștite, fără să dea socoteală pentru nimic.
Zhou Huaijin explică apoi că orfelinatele private aveau mereu probleme financiare și, fie deveneau instituții de stat, fie depindeau de donatori. Heng’an fusese susținut de un anume Zhou Yahou, până când acesta murise și finanțarea încetase. Apoi el începu să se întrebe dacă nu cumva mama lui Yang Bo și Su Hui proveneau din același loc, deoarece în acea vreme orașul nu era atât de mare încât să existe prea multe orfelinate.
Luo Wenzhou aprobă ideea, dar observă că, dacă orfelinatul ar fi fost implicat în trafic de copii, atunci nu doar că ar fi avut surse de venit, ci chiar ar fi prosperat, ceea ce făcea dispariția lui fără urmă greu de explicat.
Xiao Haiyang sugeră că ar fi putut fi închis de autorități, însă Luo Wenzhou respinse ipoteza, spunând că un astfel de caz ar fi lăsat urme oficiale, nu s-ar fi evaporat pur și simplu.
Oboseala și lipsa de direcție îi apăsau pe toți, iar liniștea se așternu din nou, până când Zhou Huaijin își drese vocea și spuse că vrea să plece imediat la vechea reședință a familiei Zhou. Era convins că, dacă toate acestea erau legate de donațiile făcute cândva de Zhou Yahou, atunci trebuie să existe dovezi rămase în urmă, pentru că nimic făcut de oameni nu dispare complet.
Luo Wenzhou îl privi atent și recunoscu că acum înțelege de ce cineva ar vrea cu orice preț să-l reducă la tăcere, însă îl avertiză că nu este sigur să plece singur, propunând să mai aștepte pentru a organiza protecția.
Lu Jia interveni imediat, spunând că îl poate însoți cu oameni de încredere, asigurând că echipa lor este mai sigură decât orice agenție privată. Când Luo Wenzhou ridică problema vizelor, acesta zâmbi larg și explică faptul că documentele erau deja pregătite, fiind organizate de Fei Du cu luni înainte, sub pretextul unei excursii pentru angajați.
Toți înțeleseră fără să mai fie nevoie de explicații: lucrurile fuseseră puse în mișcare de mult.
Zhou Huaijin rămase uimit, realizând că, încă de atunci Fei Du începuse să pregătească acest moment, iar Luo Wenzhou fu primul care rupse tăcerea, stabilind planul: dimineața urmau să se despartă, unii plecând spre reședința Zhou, ceilalți continuând să caute urme ale orfelinatului Heng’an.
După ce oamenii plecară să se odihnească, doar Luo Wenzhou rămase în living, privind cerul rece prin geamul larg, unde constelația Orion strălucea clar. Scoase un pachet de țigări, dar îl puse la loc, lăsând frigul să-i limpezească gândurile, în timp ce dorul de Fei Du îl apăsa neașteptat de puternic.
Își aminti de perioada în care acesta abia ieșise din spital, tăcut, obosit, mereu pierdut în propriile gânduri, și nu putu să nu se întrebe ce plănuia atunci.
Vocea lui Lu Jia îl smulse din gânduri, repetând o idee spusă de Fei Du, că orice lucru are o origine și că, dacă o găsești, multe mistere devin mai simple.
Cei doi schimbară câteva cuvinte, iar când discuția ajunse la cât de departe anticipase Fei Du totul. Luo Wenzhou explică calm că nu este vorba de previziune supranaturală, ci de logică și de capacitatea de a vedea legături pe care alții le ignoră. Lu Jia sugeră însă că nu toată lumea poate accepta oameni care trăiesc cu secrete și răni ascunse.
Luo Wenzhou îl bătu pe umăr și îi răspunse sec, dar cu un soi de căldură reținută, că nu e treaba lui să-și facă griji pentru cineva care deja aparține altcuiva.
Lu Jia râse:
– Domnul Fei mi-a salvat viața; pentru el, ce înseamnă o bătaie?
– Fei Du se poartă bine cu voi.
– Dar cu tine nu?
– Așa și așa… doar mă alintă din vorbe. Acasă nu mișcă un deget dacă nu-l împingi de la spate și, pe deasupra mai are și prostul obicei să mă scoată din sărite… spuse Luo Wenzhou cu o seriozitate prefăcută,
– Are nevoie de educație.
Lu Jia îl privi fără replică, cu o expresie limpede de dezaprobare, de parcă ar fi asistat zilnic la demonstrații publice de afecțiune prea evidente.
Luo Wenzhou nu se mai putu abține și izbucni în râs, apoi întrebă:
– Ce-ai vrut să spui mai devreme prin „traumă”?
Lu Jia ezită o clipă, apoi răspunse că nu știe sigur. Fei Du nu vorbise niciodată despre asta, dar că se simte o neîncredere adâncă și o stare de nesiguranță permanentă, ca și cum uneori e foarte aproape, aproape de atins, iar în clipa următoare devine dintr-odată de neatins, departe.
Cuvintele lui îl făcură pe Luo Wenzhou să încremenească.
Memoria fragmentată a lui Fei Du, tusea aceea necontrolată, reacțiile lui bruște, tensiunea din fața subsolului — toate acestea conturau limpede imaginea unei traume adânci, probabil o rană veche care nu se închisese niciodată.
Dar, chiar și atunci, Fei Du nu spusese nimic.
Iar Luo Wenzhou simțea acum că, după atâta timp în care încercase să-i smulgă fiecare mască, strat după strat, ca pe niște păpuși rusești fără sfârșit, ajunsese aproape de miez — mai rămânea doar un văl subțire ca aripa unei insecte.
Telefonul sună brusc.
Pe ecran apărea numele lui Xiao Wu.
Luo Wenzhou își alungă gândurile și răspunse imediat.
– Șefu’, am găsit depozitul unde se ascund. Sunt foarte vigilenți, iar Yang Xin ne recunoaște. Nu ne-am putut apropia prea mult, dar oamenii sunt în poziții de dimineață și suntem gata să intervenim.
– Aveți grijă.
– Nu e doar ea… mai e și femeia aceea, Zhu Feng, cea al cărei soț a fost ucis de bolnavul psihic. A venit mai devreme cu alt grup.
Luo Wenzhou încremeni.
Gândurile lui Fei Du îi reveniră în minte ca un fulger.
Dacă una dintre cele șapte crime atribuite lui Fan Siyuan nu îi aparținea de fapt… dacă cineva o strecurase acolo intenționat, imitând metoda lui, atunci acel caz devenea un paravan perfect.
Un mod de a ascunde altceva.
Dar de ce ar ucide cineva un bolnav psihic doar pentru asta?
– Ascultă, Zhu Feng e martor important, trebuie adusă în viață.
După ce închise, începu operațiunea.
În noapte, ca niște umbre, lunetiștii își ocupară pozițiile, trupele speciale se apropiară din trei direcții, iar polițiștii evacuară discret zona.
Tensiunea plutea în aer.
Un bărbat ieși din depozit, probabil în patrulă, iar în clipa în care simți ceva în neregulă, un glonț cu tranchilizant îl lovi direct, însă, căzând, declanșă alarma.
Sirena țipă strident. Lumina se aprinse peste tot.
– Intrați! Blocați ieșirea din spate!
Totul explodă într-o mișcare violentă.
Răsunară focuri de armă. Xiao Wu încremeni o fracțiune de secundă — nu poliția trăgea.
Asta însemna că cei dinăuntru ripostau, iar situația devenea brusc mult mai gravă.
Îmbrăcându-și vesta antiglonț, se aruncă înainte fără ezitare.
În depozit, haosul se instala rapid: deși înarmați, adversarii nu aveau disciplină, iar trupele speciale îi încercuiau deja, luminând totul ca ziua, sirenele urlând în jur.
Xiao Wu intră în forță, imobiliză câțiva și, printre umbrele fugare, zări o siluetă în haină albă dispărând spre clădirea din spate.
Fără să mai stea pe gânduri, porni în urmărire.
Aerul rece era încărcat de miros de praf de pușcă, tăios și arzător.
– Yang Xin! Ieși afară!
În interiorul clădirii, o siluetă feminină se mișcă rapid — nu era Yang Xin, ci Zhu Feng.
Xiao Wu se aruncă asupra ei, îi răsuci brațul și o dezarmă, încătușând-o în timp ce gâfâia:
– Unde e Yang Xin? Mai aveți…
Un foc de armă răsună în spatele lui.
Totul se opri. Pentru o clipă, nu simți nimic.
Doar un impact violent, ca și cum cineva l-ar fi împins din toate puterile.
Un vuiet în cap. Glonțul îi străbătuse gâtul.
Fata în haina albă tremura, cu ochii larg deschiși, incapabilă să înțeleagă ce făcuse.
Xiao Wu se prăbuși încet, rostogolindu-se spre perete, corpul îi convulsiona necontrolat, iar privirea i se fixă asupra ei.
Încercă să spună ceva.
Buzele i se mișcară fără sunet.
Mama ta… tocmai a murit…
De ce nu te-ai întors acasă?
De ce ești atât de…
Gândurile i se frânseră înainte de a prinde formă.
În zadar.
Mulțumesc!❤️
multumesc!