Edmond Dantes 35
– Nu e posibil.
Fei Du își stăpâni rapid expresia care, pentru o clipă, îi scăpase de sub control, iar anchetatorul îl urmărea fără să clipească.
– Nu e posibil, repetă el, mai apăsat,
– Soția profesorului Pan mi-a făcut ani de zile consiliere psihologică, amândoi sunt oameni integri.
Anchetatorul simți că merită să insiste:
– Poate că nu îi cunoști chiar atât de bine.
– Dacă ar fi avut vreo legătură cu trădarea colegilor, nu ar fi plecat din poliție, răspunse Fei Du calm, fără ezitare,
– Cu experiența lui, dacă rămânea, acum ar fi avut o funcție înaltă, cu acces direct la orice informație. La universitate ce poate obține? Orice material trebuie aprobat în lanț, cu semnături, până la nivelul lui Lu, e prea complicat.
– Totuși, el a recunoscut personal, spuse anchetatorul, sondându-l.
– Poate a intrat în contact cu suspectul după ce a plecat din sistem… sau poate a fost manipulat.
Fei Du încruntă ușor sprâncenele:
– Adică adevăratul vinovat a aruncat vina pe altcineva, l-a convins pe profesorul Pan și l-a folosit?
Anchetatorul nu răspunse direct:
– Sunt multe posibilități.
În lipsa unor dovezi clare, totul continua să indice spre Fan Siyuan, mai ales că fuga lui din trecut și faptul că trăia încă fuseseră confirmate. Dar dispariția lui Su Cheng și a lui Fei Chengyu adâncea și mai mult ceața.
– Profesorul Pan a fost polițist criminalist, continuă Fei Du,
– Genul de om obsedat de logică și dovezi, nu poate fi păcălit atât de ușor.
Anchetatorul realiză că, dincolo de tonul sigur, Fei Du nu oferea nimic concret, doar deducții personale și își pierdu interesul.
– Poate că nu îl cunoști chiar atât de bine… mașina care te ia a sosit.
– Știu faptul că e meticulos, răspunse Fei Du cu un zâmbet ușor,
– Abia am deschis telefonul și deja colegii mei mă întreabă de el, unii chinuiți de el semestre întregi… păcat că s-a ajuns aici.
Se retrase politicos câțiva pași, apoi se întoarse și se îndreptă spre Luo Wenzhou.
Anchetatorul îl privi plecând și un gând îi fulgeră prin minte: cu cine vorbise Fei Du despre Pan Yunteng? ce spusese? — poate că trebuia să revadă înregistrările.
Luo Wenzhou nu se apropiase, aștepta lângă mașină, calm doar la suprafață, dar cu ochii obosiți, înroșiți. Pentru o clipă, tot câmpul lui vizual parcă se îngustase, reducându-se la o singură siluetă — exact cât să-l cuprindă pe Fei Du.
Dar erau prea mulți martori: anchetatori, oameni în civil, propriii lor agenți răspândiți în jur. Nu-și putea permite niciun gest nepotrivit.
Deschise portiera și îl sprijini ușor pe Fei Du de umăr. În clipa în care îl atinse, simți cum neliniștea acumulată zile întregi se prăbușește înapoi în pieptul lui, ca o greutate eliberată.
Fei Du îl privi scurt și spuse încet:
– Conduc eu.
Luo Wenzhou dădu din cap fără să spună nimic. Până atunci funcționase ca o mașină, alimentată de nicotină și tensiune, capabil să lege informații, să alerge fără oprire.
Dar acum, deodată, oboseala și durerea îl copleșiră.
Se lăsă în scaun, iar Fei Du îl împinse ușor în partea pasagerului.
– Ieri am găsit un depozit… am prins-o pe Zhu Feng și pe Yang Xin… și pe șoferul care te-a dus… vocea lui se rupse,
– Au opus rezistență… Xiao Wu… Xiao Wu…
Cuvintele i se pierdură, repetate fără sens.
Fei Du încremeni o fracțiune de secundă, apoi își ridică mâna și îi acoperi ochii:
– Ai făcut destul. Odihnește-te.
Luo Wenzhou închise ochii instinctiv.
Într-o clipă furată, Fei Du aruncă o privire rapidă în jur, apoi se aplecă și îl sărută ușor la colțul gurii:
– Dorm puțin. Te trezesc dacă e nevoie.
Luo Wenzhou nu protestă, dar imediat ce mâna îi fu îndepărtată, întinse instinctiv brațul și îl sprijini pe Fei Du, ca și cum altfel ar fi pierdut din nou echilibrul.
Nu știa când adormise.
Dar când sunetul telefonului îl smulse din somn, tresări violent, cu senzația că se prăbușește în gol și apucă în grabă haina de lângă el, strângând-o în pumn.
Fei Du îi prinse încheietura, mângâind-o ușor.
Luo Wenzhou întoarse capul, îl văzu, iar sufletul îi reveni la locul lui.
Își apăsă tâmplele și răspunse, punând telefonul pe difuzor:
– Sunt aici.
Vocea lui era încordată, dar limpede, ca un fir întins la maximum:
– Tocmai am terminat interogatoriul lui Zhu Feng; a recunoscut că s-a dat drept muncitoare la școală, că a urmărit-o pe Wang Xiao și că a folosit înregistrarea ca s-o inducă în eroare, spunând că totul era pentru ca răul să fie pedepsit și că face parte din marele plan al „profesorului”. Nu cooperează deloc, e extrem de suspicioasă și nu are nici cea mai mică încredere în noi; dar a scăpat o informație care cred că trebuie să ajungă urgent la tine.
Luo Wenzhou încruntă ușor sprâncenele.
– Ce informație?
– Soțul ei a fost ucis pe drum; criminalul a fost prins, dar în timpul anchetei s-a stabilit că era iresponsabil, fără capacitate de discernământ, iar cazul s-a încheiat cu internarea lui într-un spital psihiatric; Zhu Feng susține că e o înscenare și că adevăratul vinovat a fost înlocuit.
Luo Wenzhou rămase o clipă pe gânduri.
– Înlocuit? Cum adică?
– Nu a acceptat niciodată verdictul și a încercat chiar să se infiltreze în spitalul An Ding ca să-l omoare; a reușit să intre, dar nu a acționat, pentru că a descoperit că bărbatul internat nu era cel care i-a ucis soțul. Ea crede că adevăratul criminal a cumpărat întreg sistemul — poliție, procuratură, instanță —, că certificatul de boală e fals și că a găsit o sosie care să-i ia locul, în timp ce el a dispărut fără urmă.
Luo Wenzhou rămase uimit de amploarea teoriei.
– A cumpărat tot sistemul?
De pe locul din dreapta, Fei Du interveni calm, cu o ironie fină:
– Nu mă privi pe mine, nici eu nu-mi permit așa ceva.
Totuși, Luo Wenzhou nu râse; gândul i se înfipse adânc.
– Stai… ea spune că a găsit pe cineva „foarte asemănător” ca substitut; ce fel de scenariu e ăsta? Gemeni? Chirurgie estetică? Și chiar dacă seamănă, cum a observat diferența? Schimbările fizice pot apărea ușor după internare și tratament — mediul schimbă oamenii.
– Așteaptă o clipă, spuse Lang Qiao.
După câteva momente, îi trimise o înregistrare.
În mașina oprită sub bloc, Fei Du ridică mâna pe geam, făcând un semn discret; vehiculele care îi escortaseră până acolo se dispersară tăcut, rămânând în zonă, invizibile, dar pregătite.
Luo Wenzhou porni înregistrarea.
Din difuzor se auzi o voce feminină, joasă, răgușită, încărcată de o durere veche:
– Soțul meu se numea Yu Bin, profesor de arte… un om blând, toți elevii îl iubeau; nu avea program fix, așa că el se ocupa de cumpărături și de casă. În dimineața aceea am plecat împreună — el să ia provizii, eu spre serviciu. Abia ne despărțiserăm când mi-am amintit că avea curs seara și eu nu aveam cheia, așa că m-am întors; de departe am auzit țipete… când m-am apropiat, lumea a intrat în panică — adulți care strigau, copii care plângeau… și apoi un bărbat plin de sânge, cu un cuțit, a alergat direct spre mine!
Vocea îi tremură.
– Am înghețat; îmi amintesc doar că era înalt, solid, acoperit de noroi, cu părul încâlcit ca al unui vagabond… nu știam că sângele era al soțului meu, altfel… altfel eu…
Se opri o clipă, apoi continuă:
– Am auzit pe cineva strigând că e un nebun care omoară oameni; când a venit spre mine, am împins bicicleta în el din instinct; ghidonul i-a ridicat mâneca și atunci am văzut… avea o cicatrice lungă pe braț, ca un șarpe, ca o mie de picioare — ca o scolopendră.
În înregistrare, o voce de polițist interveni:
– Informația asta nu apare în dosar; nu ați spus-o atunci?
– Nimeni nu m-a întrebat! răspunse femeia cu o disperare reținută.
– Era crimă în plină stradă, toată lumea a văzut; paznici, polițiști și trecători l-au prins repede — avea cuțitul, era plin de sânge, părea clar cine e vinovatul… dar n-am crezut niciodată că un caz atât de limpede poate fi falsificat. Omul din spital nu știe nimic, nu înțelege nici măcar ce i se spune… la prima vedere pare același, dar nu are cicatricea!
În mașină, liniștea căzu grea.
Acea cicatrice — un detaliu simplu, dar imposibil de inventat — tăia în două întreaga poveste oficială și lăsa în urmă o întrebare mult mai întunecată: dacă nu era acela, atunci unde dispăruse adevăratul criminal… și cine îl ajutase să dispară?
Mulțumesc!❤️