Abis- Capitolul 27

Julien XXVI

Acele clădiri înalte aveau fațade reci, iar imaginea lor de sus în jos  plină de opresiune. Holurile lor erau pavate cu plăci de piatră reflectorizantă, iar însoțitorii de la recepție și agenții de pază își fixau privirea asupra oricui punea piciorul înăuntru.

Fiecare clădire avea propria sa distribuție de lifturi. Și toate lifturile aveau propriile lor sisteme. Unele nu puteau urca, altele nu puteau coborî, altele făceau distincția între etajele impare și pare, unele  puteau fi folosite doar după trecerea un card. Regulile de integrare îi făceau adesea confuzi pe străini, care se simțeau înstrăinați de această mică „țară” care se afla la mii de kilometri distanță.

Dar clădirea „Turnurile Gemene” era diferită. Chiar dacă fusese renovată și complet decorată, lui îi era familiară ca o palmă. Lucrase odată ca stagiar aici, o jumătate de an, dar nu rămăsese căci aleseseră un student de la o „școală cunoscută” care înțelegea doar sistemele juridice europene și americane.

Nu se putea compara prezentul cu trecutul. Aceia apucați care se agitau în jurul misiunilor juridice atractive. Nu puteau revizui decât un contract de bază. Chiar dacă voiau să se ocupe de un caz care necesita un profesionalism foarte ridicat, trebuiau să-l invite înapoi drept consultant. În această clădire, Xiao Zhao, care era stagiar pe atunci, se transformase în „Zhao Xiansheng”.

Dar fiecare coridor și fiecare scară ascunsă în întuneric erau încă înregistrate în mintea lui. Chiar dacă nu exista o întrerupere a curentului, el este sigur că va trebui să evite camerele de securitate ale clădirii.

Dar din păcate, în timp ce toate condițiile erau perfecte, cineva îi bulversase planurile.

Când se amestecase în mulțime și era pe cale să urmărească o „performanță” splendidă pe panoul de afișaj gigant, fusese întrerupt de Fei Du la jumătatea drumului. Fusese furios și hotărâse aproape imediat că aceasta era o cascadorie publicitară de bază. Poate că își susținea prietenii de băutură sau poate că exista un scop comercial.

Un polițist sosi cu câțiva paznici ai clubului de noapte care veniseră temporar pentru a ajuta la menținerea ordinii:

– Toată lumea, vă rugăm să nu stați lângă clădirile înalte. Încă verificăm acoperișurile. Există un anumit pericol aici. Puteți coopera? Mulțumesc, îmi pare rău, totul este pentru siguranța voastră…

Mulțimea se mișcă încet ca răspuns și nimeni nu observă că un bărbat tăcut și corect îmbrăcat se întoarse și dispăru în întuneric.

Faptul că poliția venise să evacueze mulțimea de aici însemna că erau aproape aici, dar proasta nu sărise încă jos.

Nu știa dacă ea era temporar speriată sau era orbită de performanța slabă a băiatului drăguț, logic vorbind, el făcuse deja un plan. Pe acoperișul clădirii A era o singură vedere, îndreptată spre piața centrală, și el în mod special, făcuse o modificare pe gardul de protecție. Chiar dacă mâinile și picioarele ar fi ezitat, balustrada slăbită o va ajuta să ia o decizie.

Aranjamentele lui trebuiau să fie sigure, dar ce se întâmplase?

Trebuia să se întoarcă și să vadă.

Făcu un calcul simplu și încercă o înșelăciune, în loc să intre în clădirea A, merse până la capătul clădirii B, se strecură pe ușa laterală a unei cafenele din partea de jos a clădirii birourilor și luă calea familiară către pasajul de urgență special conceput pentru livrări expres și comisioane. La etajul opt exista o pasarelă între cele două clădiri, care se întâmpla să fie conectată la liftul de urgență.

Intrarea și ieșirea de pe pasarelă erau monitorizate, dar nu conta.

Exista un perete de verdeață pe o parte a pasarelei și exista un gol prin care putea trece o persoană în spate, un gol care era un punct orb pentru supraveghere. Chiar dacă știa că „Turnurile Gemene” erau complet tăcute din cauza unei pene de curent și că toată supravegherea era întreruptă, decise totuși să fie cât mai precaut posibil.

Această întrerupere era cu adevărat un dar al sorții.

Simțindu-se sigur pe el, păși cu viteză prin peretele verde, fără a sesiza că aerul adus de mișcare făcuse să se legene o plantă care se cățăra pe perete.

Peretele de plante verzi bloca camera. Nu observase că, în timp ce frunzele tremurau ușor, camera de supraveghere, inițial fără viață, se întorsese brusc la un unghi foarte mic…

Luo Wen Zhou coborî cu personalul de urgență și îl puse pe Wang Xiujuan într-o ambulanță. Întorcându-se, îl văzu întâmplător pe Tao Ran și pe mai mulți detectivi escortând un bărbat frumos într-o mașină de poliție. Bărbatul, pe care îl întâlniseră o dată, îi simți privirea și îl privi imediat cu ură și furie.

Tao Ran îi făcu un semn și ridică punga cu dovezi din mână, care conținea o pereche de mănuși.

Luo Wen Zhou dădu din cap, ținu o țigară în gură și privi prizonierul în sus și în jos.

Bărbatul strigă furios:

– Tocmai m-am întors să iau un document, de ce arestați oameni nevinovați? Aveți dovezi? Dacă poliția nu poate rezolva cazul, doar arestează oameni la întâmplare pentru a-și asuma vina? Dați-mi drumul, barbarilor, o să vă pun să plătiți pentru că mi-ați boțit hainele!

– Oh, Jin Gui, spuse Luo Wen Zhou în timp ce ținea o țigară.

– Mă sperii de moarte. Se pare că bietul tip trebuie să împrumute mai întâi niște bani de la tatăl Fei.

Văzând că bărbatul fu forțat să intre în mașina de poliție, Luo Wen Zhou întinse mâna și îi aruncă un sărut:

– La revedere.

După ce termină de vorbit, întinse mâna și scoase fără ceremonie țigara din gură.

Machiajul lui Lang Qiao dispăruse de mult, dezvăluind cearcănele întunecate de sub ochii ei de la alergat toată noaptea. Fața ei era atât de trasă, încât nu mai rămăsese nimic în afară de ochi. Ea arătă către echipajul de la ambulanță din spatele ei:

– Treci și tu aici!

Luo Wen Zhou:

„…”

– Uită-te la rănile tale, îl certă Lang Qiao furioasă.

 – Grăbește-te și urcă-te în mașină. Stai mâine la spital și să nu îndrăznești să ieși.

Luo Wen Zhou oftă:

– Fiica mea, nu ești încă adult și intenționezi să preiei puterea tatălui tău?

Lang Qiao se înfurie și îl împunse cu degetul:

– Tu…

– Hei, nu face probleme, o întrerupse Luo Wen Zhou.

– Știi unde s-a dus Fei Du?

Lang Qiao fu surprinsă și, în mod inconștient, ridică privirea către ecranul uriaș. Cu scena „filmului” de poliție de acum, spectacolul de lumini nu mai fusese interesant, iar privitorii se plictisiseră și merseseră la momentele lor WeChat pentru a verifica subiectul.

– Nu știu. Nu l-am văzut încă. Îl cauți…

Lang Qiao își răsuci gâtul și se uită în jur. Când se uită înapoi, Luo Wen Zhou dispăruse.

………………………………

Luo Wen Zhou scoase dintr-o mașină de poliție o haină pe care cineva o lăsase acolo și și-o puse pentru a acoperi petele de sânge. Apelul către Fei Du fusese trimis, dar nimeni nu răspunsese. Luo Wen Zhou  mers cu pași mari către centrul economic și comercial. Se duse mai întâi în camera de control și văzu un grup de angajați mâncând gustări la miezul nopții. După ce întrebă, află că Fei Du deja plecase.

Îl apelă în timp ce mergea. În cele din urmă, auzi tonul de apel slab cu muzica „You rase me up”, din spatele clădirii.

Luo Wen Zhou urmări sunetul și găsi acolo o mică grădină, înconjurată de arbuști. Privind în sus, putea vedea un colț al ecranului gigant fără lumini.

Fei Du era așezat pe una dintre băncile de piatră, care nu era prea murdară. Stătea acolo, nemișcat, rezemat de masa de piatră și lăsa soneria telefonului mobil să cânte acordurile lui “You rase me up”.

Luo Wen Zhou închise telefonul și se apropie.

– Vrei să comand niște muzică pentru tine, nu?

Lui Fei Du îi era prea lene să-i acorde atenție. Închise ochii și părea să fi adormit.

Luo Wen Zhou își plecă partea superioară a corpului și se așeză pe bancă la câțiva centimetri de el.

– De ce nu te-ai dus să o vezi?

Fei Du vorbi încet:

– Nu e destul că a fost salvată?

– Ucigașul slăbise gardul de protecție de pe acoperiș, spuse Luo Wen Zhou.

-… doar puțin.

Mâna lui Fei Du care bătea ritmul se opri brusc și deschise ochii pentru a-l privi, dar se întâmplă să întâlnească privirea lui Luo Wen Zhou.

Fața acestuia părea foarte rătăcită. Când se așezase, spatele se sprijinise nefiresc de spătarul băncii și părea puțin hemiplegic.

Ochii lui reflectau două aglomerații de lumină de nicăieri, pâlpâind ușor, dar fără a arde.

Pentru o clipă, Fei Du simți că acest bărbat relativ familiar părea puțin ciudat.

Trăsăturile lui Luo Wen Zhou erau clare și frumoase și era încă în formă. Nu părea mai în vârstă decât era. I-ai fi putut da ușor treizeci de ani, dar tot la fel de ușor i-ai fi putut da doar douăzeci de ani. Însă Fei Du știa că nu era așa când avea douăzeci de ani.

La vremea aceea, Luo Wen Zhou era un adevărat tânăr maestru, foarte priceput la lupte, adesea plin de duh în cuvintele sale și foarte nemilos, așa că relația se născuse din inimă, mereu cu un miros puternic de dominație.

În acel moment, aspectul său era ca o sculptură în piatră care fusese șlefuită de ani. Conturul inițial neclar devenise mai clar, iar sufletul care îi plutea la suprafață părea mai liniștit, dar mult mai adânc.

Luo Wen Zhou își schimbă ușor poziția de șezut.

– Este adevărat ceea ce tocmai ai spus pe ecranul acela?

Fei Du ridică oarecum indiferent din sprâncene.

– Desigur că nu, doar îmi confundam experiența cu a ei, încercând să stabilesc o legătură emoțională.

Luo Wen Zhou ezită pentru o clipă, nu avea prea multă experiență în a vorbi cu Fei Du și intrau întotdeauna accidental în atacuri personale unul împotriva celuilalt, orice ar fi spus.

Luo Wen Zhou continuă:

– L-am investigat pe tatăl tău atunci.

Acest lucru nu era nou. O femeie murise în tăcere, acasă. Singurul fiu insistase că nu se sinucisese. Pe lângă dovezile criminalistice, fusese necesară o mică investigație.

Fei Du păru puțin îngrijorat.

– În timpul acestui proces, am descoperit că mai era un grup de oameni care îl urmăreau și anchetau. Când i-am prins și i-am întrebat, am aflat că sunt un grup de tineri șomeri care își spuneau „detectivi privați”. Ai plătit să-l urmărești?

Răbdarea lui Fei Du se termină și se ridică să plece. Luo Wen Zhou vorbi precipitat cu întretăieri ale respirației:

– Odată…făceai temele acasă la Tao Ran și… ai lăsat niște bucăți de hârtie de calcul nefolosite cu urme pe ele. Mai târziu…le-am mâzgălit cu un creion și… am descoperit că era programul jurnalier al tatălui tău. În acel moment…trecuseră mai bine de doi ani de la accidentul mamei tale. Și… m-am gândit: de mai bine de doi ani îți urmăreai tatăl? Credeam că acest incident fusese înfiorător pentru tine, iar apoi tatăl tău a avut un accident…

Când Fei Du auzi asta, pașii lui se opriră. El se întoarse, se apropie de Luo Wen Zhou și zâmbi brusc.

Se uită în jos la el, cu ochii puțin periculoși și întrebă:

– Bănuiești că am făcut-o?

Luo Wen Zhou îi întâlni privirea cu ochi care străluceau în orice moment și nu se putu abține să suspine, acest tip chiar arăta bine.

Fei Du se aplecă ușor, îi puse un deget la gură și vocea lui se auzi ca o șoaptă:

– Aș putea foarte bine să fiu eu, căpitane Luo, gândește-te, dacă moare sau rămâne în stare vegetativă, eu sunt singurul moștenitor al uriașei sale averi, atâta timp cât…

Înainte de a termina de vorbit, Luo Wen Zhou întrerupse brusc vocea prefăcută. El întinse mâna și îl apucă de guler pe Fei Du, îl trase în jos, apoi îl plesni pe frunte.

Palma îi era atât de fierbinte, încât Fei Du se simți ca și cum ar fi fost lovit cu un fier de călcat. Făcu o jumătate de pas înapoi, șocat.

Luo Wen Zhou spuse încet:

– Îți vorbesc frumos, de ce ești atât de nesuferit?

Fei Du își reveni în fire și-și aranjă gulerul furios.

– Cine e nesuferit?

Luo Wen Zhou continuă:

– Dar am simțit brusc că o persoană care este dispusă să se destăinuie în public pentru a salva o femeie pe care nu o întâlnise niciodată, nu ar trebui să fie o persoană periculoasă. Intenționez să șterg prejudecățile și suspiciunile avute față de tine de-a lungul anilor. Îmi cer scuze față de tine.

Fei Du rămase uluit pentru o clipă, dar înainte de a putea să râdă, Luo Wen Zhou se lăsă să cadă înainte. Fei Du îl prinse tocmai la timp și se simți deodată ca învelit într-o pătură electrică fierbinte. După ce fu surprins o clipă, întinse mâna și atinse fruntea lui Luo Wen Zhou cu dosul.

Fei Du prinse colțul hainei, o deschise și aruncă o privire.

El continuă să rămână în acea postură ciudată cu Luo Wen Zhou prăbușit pe el, o vreme. În cele din urmă își liniști bubuiturile inimii și se uită la Luo Wen Zhou cu o expresie, de parcă s-ar fi întrebat dacă să mănânce o bucată de burtă de porc înăbușită sau una prăjită.

Apoi, probabil, simți că acest bărbat avea pielea rănită și însângerată, și încercă să-l târască. Apoi vru să-l poarte pe umeri și constată că era cam greu.

Fei Du îl lăsă să cadă pe inconștientul Luo Wen Zhou pe banca de piatră, luă telefonul mobil aproape descărcat și formă numărul lui Tao Ran.

– Hei, 110[1]?

Apoi spuse pe un ton răutăcios:

– Am găsit un bătrân și pare că e pe moarte. Cum pot să-l predau poliției?

Nota traducătorului

Pentru cei ce nu cunosc You rase me up scris de Josh Groban, las aici o traducere a versurilor, făcută de Silvia❤️și un link pentru a-l asculta. Acest cântec e mitic pentru cartea Abis. Nu numai că este ascultat mereu de către Fei Du , dar versurile se potrivesc atât de bine cu relația dintre Fei Du și Luo Wen Zhou.

Când sunt deprimat și sufletu-mi e obosit

Când necazurile vin și-mi apasă inima

Rămân nemișcat și aștept în liniște

Până vii TU și-mi stai alături

Mă ridici ca să pot urca munții

Mă ridici să pot merge pe mări agitate

Sunt mai puternic atunci când mă sprijin pe umerii tăi

Mă ridici mai sus decât pot ajunge.

https://youtu.be/LiKyET1egE8?si=LYVY2TPTS4njpkdg

[1] Numărul urgențe poliție în China