— Am ceva de anunțat, spuse Luo Wenzhou, deschizând ușa biroului cu o expresie extrem de serioasă.
Văzându-l astfel, toată lumea crezu că apăruse un nou caz important. Își lăsară lucrul din mâini și ridicară capetele.
Dar Luo Wenzhou, calm, își luă cana de ceai și flutură un teanc de… invitații.
— Știu că veți fi încântați să auziți asta. Avem o activitate colectivă gratuită de socializare, duminică la ora două după-amiaza. Transport decontat dus-întors, locuri limitate…
Nu apucă să termine că fu întâmpinat de un cor general de ochi dați peste cap.
— Ce atitudine e asta? Organizația se preocupă de sănătatea voastră fizică și mentală, voi, câini singuratici, și a organizat special asta pentru noi, cu invitații dedicate echipei noastre, continuă el pe un ton oficial.
— Dacă cineva e de serviciu în ziua aceea și vrea să meargă, spuneți-mi din timp și îi țin eu locul. Cei cu familie trebuie să facă sacrificii pentru voi.
Nimeni nu păru recunoscător pentru „oferta altruistă” a Căpitanului Luo. Dimpotrivă, toți păreau gata să se răscoale, să-l facă ghem și să-l dea afară pe ușă cu șuturi.
— Pun invitațiile pe dozatorul de apă. Cine vrea, să-și ia singur. Cei care nu sunt singuri, să nu vină doar de distracție. Dacă nu ajung locurile, vă organizați între voi. Cei mai tineri să aibă bun-simț și să stea la coadă.
Trecând pe lângă biroul lui Xiao Haiyang, îi ciufuli părul dezordonat și îl privi cu subînțeles.
— Profită de ocazie, tinere.
Din păcate, Xiao Haiyang nu era genul care să înțeleagă aluzii. În acel moment își îndesa pâine în gură, complet absorbit de un dosar vechi.
Lovit pe neașteptate, rămase cu ochelarii strâmbi pe obrajii umflați, fără să priceapă ce se întâmplase.
Xiao Haiyang își scutură capul și îl privi pe Luo Wenzhou fără nicio expresie, bănuind serios că acesta o luase razna.
Tinerii nu aveau niciun interes pentru petrecerile de „aranjat întâlniri” organizate de generațiile mai în vârstă. Lang Qiao lucrase în tura de noapte și tocmai predase. Căscând, își strânse leneșă lucrurile și se pregăti să plece.
— Pe vremea școlii eram împiedicați să căutăm adevărul din cauza relațiilor, ceea ce ne-a întârziat dezvoltarea ca adulți normali. Iar acum, minunat, nu doar că trebuie să ne frecăm de laureați Nobel, dar trebuie să mergem și la întâlniri aranjate doar pentru că suntem singuri. Fraților, ce tragedie! Cine vrea să meargă, să meargă. Eu nu mă duc.
În colț, Xiao Haiyang ridică privirea și o urmări în tăcere cum se îndepărta legănat.
— Se numește activitate de socializare! Ce tot spui de întâlniri aranjate? replică Luo Wenzhou.
Lang Qiao răspunse fără să se oprească:
— Eveniment de socializare înseamnă că ne împart pe bărbați și femei, ne așază la două mese, pun pe masă niște portocale, semințe și apă minerală, toți suntem din același sistem și ne holbăm unii la alții în tăcere, raportând stânjenit despre muncă…
— Cine ți-a spus că sunt toți din același sistem? se auzi vocea lui Luo Wenzhou din biroul interior, întrerupând-o.
– Evenimentul e organizat de sponsorii trupei de dans a soției șefului Lu. Bătrânul Lu a „împrumutat” invitațiile de la nevastă, riscând să doarmă pe scândură în genunchi.
Nici nu terminase bine de vorbit, că tinerii din birou, cu simțurile ascuțite, prinseseră deja cuvintele-cheie „trupă de dans”. Câțiva săriră imediat în picioare și se îngrămădiră să pună mâna pe invitații:
— Programul începe cu o expoziție, iar seara este un spectacol de teatru…
— Stai, mai e și bufet liber?!
Lang Qiao, care deja se îndrepta spre ușă, se opri brusc:
— Bufet liber?
Un coleg rosti numele restaurantului:
— Bucătărie internațională, fructe de mare de lux nelimitate, înghețată artizanală italiană…
Nici nu apucă să termine, că Lang Qiao scoase un țipăt:
— Eu! Eu vin!
Dacă ar fi fost să clasifici toate „prințesele” din lume, Lang Qiao ar fi excelat, fără îndoială, la capitolul… poftă de mâncare.
Luo Wenzhou își frecă tâmplele:
— Lang cea cu ochii mari, te-am lăsat eu vreodată flămândă? Uită-te și tu la tine!
Lang Qiao, demnă discipolă a șefului, fără urmă de rușine, smulse o invitație și răspunse veselă:
— Tată împărat, nu am nicio demnitate.
Acțiunea ei stârni imediat nemulțumirea celorlalți:
— Hei, tu, puștoaico! Știi ce înseamnă să respecți ordinea? Du-te la coadă! Dă înapoi!
Lang Qiao își aruncă geanta și își strânse pumnii:
— Hai, luați-o dacă puteți!
— Stați, nu vă certați între voi, avem un infiltrat printre noi!
— Tu, ăla! Ai copil de doi ani acasă și mai vii și aici?!
Invitațiile, ignorate cu câteva clipe înainte, deveniseră brusc obiectul unei lupte acerbe. Cei necăsătoriți se îmbrânceau și îi eliminau fără milă pe cei care voiau doar să profite de ocazie.
Xiao Haiyang, deranjat de gălăgie, ridică încet privirea. Nu mai era la fel de rigid ca la început, dar firea lui rezervată nu-i permitea să participe la astfel de momente. În astfel de situații, rămânea mereu pe margine, ca o plantă decorativă uitată într-un colț, privind de sus haosul din jur.
În acel moment, Tao Ran se apropie și bătu ușor în biroul lui. Fără să-i dea timp să vorbească, ridică un deget la buze:
— Șșt…
Apoi, cu o mișcare conspirativă, îi strecură o invitație pe sub masă — nimeni nu observase cum reușise asta.
Xiao Haiyang rămase surprins. Tao Ran se aplecă și îi șopti:
— Intrăm pe furiș în sat, fără focuri de armă… vii sau nu?
Prima reacție a lui Xiao Haiyang fu să dea din cap. Îl scutură pe jumătate, apoi privirea îi alunecă din nou spre colegii care alergau și se împingeau ca niște copii fără minte… și se opri asupra cuiva — cineva care, după o noapte întreagă de gardă, încă putea să-l doboare cu ușurință pe un coleg mai mare.
Capul i se blocă la jumătatea mișcării.
Tao Ran zâmbi ușor:
— Hm?
Xiao Haiyang își împinse ochelarii, vizibil stânjenit, și murmură abia auzit:
— …Vin.
Tao Ran îl bătu ușor pe ceafă, apoi se întoarse liniștit la biroul lui:
— Ce e așa greu de spus?
După ce acesta se îndepărtă un metru, firul gândurilor lui Xiao Haiyang — care, de obicei, ajungea mereu cu o clipă mai târziu — se aliniază în sfârșit. Își dădu seama: invitația aceea fusese, de fapt, „cedată” de Tao Ran.
Pentru o dată, Xiao Haiyang înțelese subtilitatea situației și spuse în grabă:
— Tovarășe Tao, de ce mi-ai dat-o mie? Nu vrei să mergi?
Tao Ran: „…”
Se părea că Xiao Haiyang nu înțelegea deloc sensul cuvântului „discret”. Întrebarea lui răsună în tot biroul, iar toți întoarseră capul spre Tao Ran.
Și, ca și cum nu era suficient, Xiao Haiyang adăugă cu sinceritate dezarmantă:
— Sau… ai deja prietenă?
Din biroul interior, Luo Wenzhou se înecă cu ceaiul și aproape izbucni în râs.
Momentul acestei revelații fusese perfect. Alții poate nu știau, dar Luo Wenzhou știa exact de ce Tao Ran plecase la timp weekendul trecut — fusese la concert cu o fată, iar biletele fuseseră aranjate de Fei Du.
Dintr-un impuls firesc de a răspândi bârfe, Luo Wenzhou voise de mult să spună tuturor, dar nu găsise o metodă „demnă” de a face asta fără să-și știrbească imaginea. Se chinuise zile întregi să găsească o abordare potrivită, fără succes.
Și tocmai când aproape renunțase… Xiao Haiyang intervenise ca o adevărată binecuvântare.
— Nu, nu… nu e prietenă… bâigui Tao Ran, roșindu-se vizibil.
Biroul amuți pentru o clipă, apoi izbucni într-un hohot general. Tao Ran, complet stânjenit, încercă să se ascundă după birou:
— Gata, gata, nu mai faceți gălăgie… nu e nimic sigur încă…
Luo Wenzhou, evident încântat de situație, adăugă:
— Nu-i nimic dacă nu e încă sigur… ajunge să fie un început.
Xiao Haiyang, auzind bâlbâiala familiară, își aminti de fata care avusese grijă de Tao Ran în spital și spuse direct:
— Am înțeles… e fata de la spital, nu?
Luo Wenzhou zâmbi sugestiv:
— Acum înțeleg de ce m-ai rugat să-ți fac rost de „acele” bilete…
— Care? întrebă Lang Qiao.
— Luo Wenzhou! izbucni Tao Ran.
Luo Wenzhou, cu picior peste picior, privea liniștit scena, savurând spectacolul în timp ce Tao Ran era imobilizat pe birou de colegi.
Chiar atunci, Lang Qiao deschise gura — și, ca de obicei, scoase o replică devastatoare:
— Nu ți-a trimis cineva flori o dată?
Tao Ran clipi:
— Ah?
— Un buchet mare! făcu ea gesturi largi. Și o hârtie mică, cu un poem de dragoste… semnat cu „Fei”!
Tao Ran, imobilizat pe birou: „…”
Luo Wenzhou, spectator entuziast: „…”
Lang Qiao continuă, încântată de propria descoperire:
— Ce coincidență! Tot „Fei”! O fi rudă cu șeful Fei!
Se spune că „boala intră pe gură, iar necazul iese tot pe gură”. Uneori, câteva cuvinte pot aduce dezastrul. Replica lui Lang Qiao îi stabilise meniul pentru următoarele luni — coriandru, în toate formele posibile.
Iar șeful Fei, aflat într-o relație karmică nefericită cu polițista, devenise din nou victimă colaterală.
Când Fei Du ajunse acasă după muncă, simți imediat că ceva nu era în regulă. Luo Yiguo nu venise să-l întâmpine. Când intră, îl găsi ghemuit pe raftul de pantofi, strâns de parcă îi era teamă să respire.
Nu era clar cum comunicau cei doi, dar după un singur schimb de priviri, Fei Du înțelese instant că atmosfera era… suspectă.
Se opri brusc și își derulă rapid în minte ultimele zile.
Plecase și venise la timp, raportase totul, nu participase la nimic dubios, vorbise puțin și lucrase mult, evitase orice comportament interpretabil drept „flirt suspect”, nu depășise viteza, nu trecuse pe roșu…
Atunci ce?
Oare fusese paharul acela de vin de la prânzul de afaceri? Sau… faptul că, în metrou, când nu putuse folosi mașina, atinsese din greșeală rujul unei necunoscute?
Fei Du își verifică instinctiv ținuta — impecabilă. Nimic suspect.
Atunci…
Ridică un deget spre Luo Yiguo, făcând semn de tăcere, apoi trase încet ușa, pregătindu-se să se retragă discret, deja gândindu-se la o scuză pentru „o urgență la serviciu”.
Luo Yiguo își înclină capul și scoase un sunet:
— Miau?
Fei Du: „…”
Simți că relația lui cu această pisică ajunsese la un punct critic.
Chiar atunci, o mână apăru din lateral și împinse ușa la loc.
Luo Wenzhou își repeta în minte textul de pe acea felicitare cu flori, pregătit să „regleze conturile”, și întrebă, prelungind fiecare cuvânt:
— Domnule Fei… abia ai ajuns acasă și deja pleci? Unde?
Fei Du tresări. Mâna care tocmai împinsese ușa fu prinsă fără drept de apel în jurul taliei. Luo Wenzhou îl întoarse cu forța, zâmbind fals:
— De ce fugi?
Văzând că situația nu mai putea fi ascunsă, Fei Du cedă imediat:
— Am greșit.
— Și unde anume ai greșit?
— Alaltăieri, cât erai de gardă… am jucat până la trei dimineața.
Luo Wenzhou: „…”
Interesant… bonus neașteptat.
Fei Du îi citi expresia și își dădu seama că spusese lucrul greșit. Se corectă rapid:
— Ieri la prânz am băut puțin… cel mult două pahare. Nu mai mult.
Luo Wenzhou îl privi zâmbind, acel zâmbet calm, aproape binevoitor, cu care un măcelar își evaluează prada:
— Altceva?
Fei Du ezită o clipă:
— …Săptămâna trecută, cana ta… eu am spart-o, nu pisica.
Luo Yiguo, pe margine, își lingea absent lăbuța, cu o resemnare profundă.
Pentru prima dată, Luo Wenzhou realiză clar că în casa lui erau… două pisici. Iar vinovații pentru năzbâtii nu se mai limitau la unul singur.
Fei Du, bazându-se pe experiență, concluzionă că în astfel de situații cea mai bună strategie era… să negocieze direct. Îi apucă mâna lui Luo Wenzhou și se apropie, sărutându-i ușor vârful nasului, apoi buzele, murmurând cu un zâmbet abia schițat:
— Îți ofer o compensație.
Luo Wenzhou nici nu apucă să întrebe ce fel de compensație, că Fei Du îl sărută direct, aprofundând fără ezitare.
Degetele lui Luo Wenzhou se încordară brusc.
Înainte să se retragă, Fei Du îi atinse ușor buzele cu limba:
— Te ajut să-ți „încălzești” vocea.
Luo Wenzhou: „…”
Omul ăsta chiar știe să-și caute beleaua.
Oftă și se aplecă spre urechea lui Fei Du, șoptindu-i ceva.
Fața lui Fei Du se schimbă instant. Se întoarse să fugă, dar fu prins din nou de talie:
— Nu tu ai copiat fiecare cuvânt?
— Alea erau copiate! Ce ți-am scris ție era original!
Accentul lui Fei Du cădea pe „original”.
Dar, ca de obicei, fiecare înțelese altceva.
Luo Wenzhou îngustă ochii:
— Alea?
Fei Du: „…”
Luo Yiguo, dornic să nu piardă spectacolul, sări sprinten de pe raftul de pantofi și se ținu după ei. Nici nu apucă bine să ajungă, că fu împins afară și lipit de ușă, întins ca o clătită de pisică, cu lăbuțele din spate ridicate.
Era profund nemulțumit. În definitiv, mai erau multe „datorii” de reglat, de pildă, puloverul acela rupt al lui Luo Wenzhou, pe care îl acuzaseră pe nedrept; fusese, de fapt, zgâriat de fermoarul de la mâneca lui Fei Du, nu de el. Și apoi mai erau și altele…
Din birou se auzi brusc un „buf!” surd, urmat de zgomotul unor cărți căzând pe podea.
Urechile lui Luo Yiguo se ridicară brusc, mustățile îi tremurară, iar în clipa următoare o tuli pe lângă perete, dispărând cât ai clipi.
Noaptea abia începea.
Iar socotelile… erau încă departe de a fi încheiate.
multe socoteli de incheiat
mulțumesc!
Mulțumesc!❤️