Anemone în iarnă -Capitolul 4

Crinul otrăvit

Tony Bond era un Omega deosebit de frumos și, deși depășise 40 de ani, arăta tânăr și în plină formă. Avea o piele albă fără riduri și părul negru, ondulat nu cunoștea încă ce înseamnă cuvântul cărunt. Era căsătorit cu Alan Bond un CEO bogat, deținător de magazine de alcool de lux. Tony Bond devenise amantul lui Kaelion Serth acum mai bine de 15 ani. Soțul lui închidea ochii din cauza fricii ce o simțea când dădea ochii cu celebrul amant. Între Kaelion Serth și Tony Bond nu era vorba de iubire. Iubirea, cu naivitățile și cu îndulcirile ei, nu încăpea în viețile lor . Aici era doar interes, putere și o repetare care se transformase, în timp, într-un obicei mai tare decât orice jurământ: sexul. Mașina cu care sosise Tony era una împrumutată, pentru a scăpa de eventualii paparazzi și se oprise pe colina cea mai înaltă, de unde se putea vedea toată panorama orașului. Motorul fu oprit și bărbatul aștepta venirea amantului său.

Kaelion era dependent, nu de omul Tony, nu de sufletul lui, ci de mecanismul pe care Tony îl declanșa în el când îl excita. Bărbatul Omega era ca un viciu perfect rafinat, dar desfrânat până în măduva oaselor. El controla până la capăt și totul era executat ca la carte, preludiu intens, act sexual bine gerat, stări intense, orgasm exploziv. Kaelion făcea sex ordonat bine pus la punct și fără săruturi. Regula aceasta, atât de mică și atât de încăpățânată, era un steag pe care îl înfipsese în propria lui intimitate ca să nu se simtă cucerit și Tony n-o încălca. Nu pentru că ar fi respectat ceva sacru, ci pentru că nu voia să rupă contractul nescris, semnat acum mai bine de 15 ani și care îi aducea o rentă deloc neglijabilă de peste 50000 de lire sterline pe lună.

Tony era plătit foarte bine. Plata nu era doar pentru discreție, ci și pentru eficiență. Și mai era și faptul că îl putea duce pe Kaelion la acel punct în care omul acesta, învățat să conducă, ajungea să se lase condus. Și tocmai această utilitate îl făcea pe Tony să-și permită în acea seară ceva rar la el: iritarea.

Căci se ivise o mare problemă: o căsătorie. Deși avea aerul unei alianțe, a unei fotografii și a unei formalități în ochii lumii,  părea un „viitor” serios în ochii tatălui…și de ce nu…în ochii lui Kaelion. Orice viitor public însemna, pentru Tony, două lucruri: risc și renegociere. Cunoscându-l pe Kaelion, această căsătorie nu putea aduce sentimente. Nu, bărbatul Alpha nu avea empatie, era mai rece ca un iceberg, uneori și pe el îl speria. Nu, această căsătorie aducea doar reguli noi, alt program, restricții, alibiuri, și, poate, sfârșitul rentei lui. Nu…nici vorbă…el era perfect în pat, oferea sex de înaltă calitate, și, de altfel Kaelion renunțase încetul cu încetul la toate celelalte amante și amanți.

Tony nu era omul care se temea de finaluri. Dar era omul care detesta ca finalurile să fie hotărâte de alții. Nu, nu…trebuia cu orice preț să-și păstreze găina cu ouă de aur…chiar dacă ar trebui să-l înjunghie pe Omega acela nenorocit.

Ploaia începuse să cadă și lovea ușor geamul fumuriu al mașinii, transformând luminile orașului în dâre tremurate de aur și roșu. Kaelion sosi cu o întârziere de 1 h. Stinse farurile mașinii și veni în fugă spre mașina bărbatului Omega. Intră și se lăsă cu capul de spătarul scaunului din față. În interior, aerul deveni repede dens…prea dens. Parcă cineva ar fi închis acolo nu doar două trupuri, ci și toate cuvintele pe care nu le puteau rosti în altă parte.

Tony Bond își sprijini și el capul de spătar cu o nepăsare care ar fi putut păcăli un străin, apoi se întoarse spre bărbatul din dreapta lui. Însă Kaelion Serth nu era străin. Îl cunoștea de prea mult timp ca să confunde relaxarea cu slăbiciunea. Tony era calm nu fiindcă nu simțea, ci fiindcă își măsura, cu o precizie de ceasornicar, momentul în care avea să apese butonul bombei.

– Ai întârziat, murmură Tony, jucându-se absent cu marginea cămășii lui descheiate, ca și cum ar fi numărat, pe materialul acela subțire, banii care urmau să vină.

Kaelion nu-i răspunse imediat. Privirea lui rămase în gol, spre parbrizul fumuriu. Părea că urmărește o pată de lumină în depărtare.

– Ai schimbat mașina, spuse în cele din urmă, sec.

– Șoferul tău a dus presa în direcția opusă ?

Tony zâmbi mai larg.

– Evident, dragule. Doar nu voiai spectatori.

Tăcerea se așeză între ei ca o a treia prezență, grea și ironică. Se auzeau doar ștergătoarele, într-un ritm monoton, ca un metronom care ținea timpul unei muzici nevăzute.

Privirea lui Kaelion era rece, controlată, moartă și îl lovi pe Tony exact acolo unde era de așteptat. Era privirea aceea pe care n-o putea cumpăra direct și tocmai de aceea căuta căldura, mereu, ca pe o dovadă că investiția lui nu era în zadar.

Tony nu-și plecă ochii.

– Tatăl tău a aflat, spuse el încet, cu plăcerea unui om care anunță un adevăr inevitabil.

-Paparazii ăia dobitoci știu despre noi. Pffff….ce tâmpenie, dar o rezolvăm noi.

O tresărire scurtă în maxilarul lui Kaelion strică, pentru o clipă, statuia. Apoi, imediat, controlul își recâștigă locul, ca o armură lustruită.

–Tata a rezolvat totul, nu mai contează.

Tony își lăsă zâmbetul să trăiască o secundă în plus, ca o insultă.

– Ba da, șopti el.

Se apropie de Kaelion cu acea încredere insolentă pe care o au oamenii ce nu se tem să fie loviți și care se cred importanți.

-Contează, pentru că uite, din cauza lor trebuie să te căsătorești.

Kaelion râse scurt, fără umor, iar gheața din ochii lui continuă să congeleze privirea lui Tony.

-E doar o formalitate. Chiar sunt curios cât va rezista acel Omega. N-am de gând să mă ofer unui necunoscut. Și de altfel, și el a fost obligat ca și mine. Pare ieșit dintr-o altă lume. Mă privea ca pe un extraterestru cu ochii ăia decolorați. Ce porcărie…o mare porcărie.

Tony îl privi cu atenție, nu ca pe un amant, ci ca pe un bun de lux care începea să-și schimbe statutul și, odată cu el, condițiile de acces. De ce i se părea că Alpha vorbea așa doar ca să-i facă plăcere? Mințea…o simțise…fusese impresionat de acel Omega? Cât de frumos putea fi?

– Tu chiar crezi ce spui?

Nu mai era spațiu între ei acum, se auzeau doar respirațiile și ploaia și tensiunea nu scăzuse.

Tony ridică mâna și, încet, atinse bărbia lui Kaelion, obligându-l să-l privească direct. Gestul nu avea nimic tandru, avea intenție. Era un gest de proprietar, nu de îndrăgostit.

– Ești tot același, șopti el.

–Fluturele care nu poate sta locului.

Ochii lui Kaelion se întunecară, ca și cum cineva ar fi stins o lumină în spatele lor.

–Și totuși…nu renunți la mine. Dar eu? Ce părere ai despre mine?

Un zâmbet periculos apăru pe buzele lui Tony.

-Ești exact ca mine.

Degetele lui alunecară ușor pe linia maxilarului, deliberate, provocatoare.

– Pentru că știi unde îți e locul. Știi cine îți oferă plăcere unică. T nu poți trăi fără sex violent.

Spusese cuvintele și mâna îi alunecă pe șlițul pantalonilor lui Kaelion. Aerul deveni electric. Iar în clipa aceea, Tony simți , și îl irită faptul că simțise, că „locul” acela, pe care îl posedase ani la rând cu o aroganță sigură, urma să fie contestat de o verighetă, de o fotografie, de o promisiune publică spusă într-o sală plină de oameni.

În afara mașinii, orașul continua să trăiască fără să știe nimic. Paparazzii alergau după o fantomă, împinși de foamea lor de scandal. Tatăl lui Kaelion, în altă parte, pregătea viitorul cu grijă rece, ca pe un dosar bine legat, dar aici, în spațiul îngust și întunecat, nu exista decât prezentul…și dependența.

Kaelion se aplecă ușor, suficient cât să simtă respirația lui Tony pe buze.

– Nu confunda întoarcerea… cu supunerea.

Tony râse încet, aproape șoptit.

– Nu. Dar o prefer.

Cuvântul acela, „prefer”, nu era romantic. Era un cuvânt de om care alege dintr-un meniu și e convins că ceea ce a ales i se cuvine.

Mașina părea din ce în ce mai mică, ca și cum pereții ar fi început să se apropie, împinși de intensitatea dintre ei. Respirația lui Tony rămase calmă, controlată, exact opusul furtunii pe care o provoca.

Kaelion stătea rigid, ca o statuie sculptată din voință pură. Dar ochii lui îl trădau. O umbră de nerăbdare, un fel de foame mută se lupta cu orgoliul.

Tony observă, întotdeauna observa. Era plătit, printre altele, pentru acest talent: să vadă acolo unde celălalt se mințea.

– Încă te abții, murmură el, cu un zâmbet lent, mai puțin seducător și mai mult provocator. Deschise șlițul și băgă mâna strângând masa dură și umflată.

– Încă mă controlez, corectă Kaelion, voce joasă, rece, ca o lamă ținută la gât.

Tony se apropie mai mult, dar nu suficient să-l atingă complet. Doar cât să creeze tensiune. Era o știință a distanței în gesturile lui, o geometrie a ispitei.

– Nu, spuse el încet.

– Te minți. Spune-o, spune că vrei să mi-o bagi adânc, că vrei să mi-o tragi până mori. Știu că asta vrei, depinzi de mine.

Și, ca să-și dovedească afirmația, degetele lui alunecară din nou, pe falusul deja ridicat, lent, calculat. Nu era afecțiune. Era provocare, o întrebare pusă fără cuvinte:

„Cât de mult poți să reziști?”

Kaelion îi prinse brusc încheietura.

Mișcarea fu rapidă, precisă, ca un reflex de om care nu suportă să fie surprins nici măcar de propria slăbiciune.

– Nu mă atinge… dacă nu știi ce faci.

Tony nu se retrase. Din contră, în privirea lui trecu o scânteie de iritare care nu provenea din refuz, ci din altceva: din faptul că, în curând, Kaelion s-ar putea simți îndreptățit să pună interdicții noi, să impună distanțe noi, invocând o „soție” și o „imagine”.

Tony își înclină capul ușor, lăsându-și vocea să devină mai moale, mai periculoasă.

– Oh, Kaelion… după cincisprezece ani… încă crezi că nu știu?

„Cincisprezece ani” nu era doar o cifră. Era o istorie întreagă. Era începutul discret, întâlnirile ascunse, regulile inventate și păzite, fuga de guri, de camere, de servitori. Era drumul pe care îl făcuseră dintr-o greșeală într-un obicei și dintr-un obicei într-o dependență.

Kaelion își lăsă mâna pe încheietura lui Tony o clipă prea mult. Atât de puțin, și totuși suficient ca să se vadă lupta: voința lui de a-l opri și nevoia de a-l ține aproape.

Tony își eliberă încet mâna, nu prin forță, ci printr-o alunecare calmă, ca și cum i-ar fi arătat că nu este un prizonier, ci un invitat plătit. Apoi își apropie buzele de urechea lui Kaelion, fără să-l sărute.

Știa regula. Kaelion nu săruta. Nu suporta să fie sărutat. Era acolo, în acea interdicție, ultimul bastion al „eu sunt controlul”.

Așa că Tony nu o încălca.

Îl tortura altfel.

– Tu nu ai nevoie de săruturi pe gură, șopti el.

–Ai nevoie de controlul meu.

– Greșit, răspunse Kaelion imediat, prea repede, ca și cum se apăra de o acuzație adevărată.

– Eu sunt controlul.

Tony zâmbi. Exact asta voia să audă. Nu fiindcă i-ar fi plăcut ideea, ci fiindcă, spusă atât de rigid, propoziția aceea devenea o invitație.

Mâna lui se ridică lent pe pieptul lui Kaelion, oprindu-se acolo unde respirația lui devenea mai grea. Nu apăsă. Nu forță. Doar se opri, ca o monedă pusă pe un cântar: „iată, aici se vede adevărul.”

– Atunci de ce ți se accelerează pulsul? Ce dorești?

Kaelion strânse maxilarul. O venă fină îi zvâcni la tâmplă. Era un semn mic, dar Tony îl prindea ca pe o dovadă.

– Îți place să împingi limitele. Vreau să mi-o sugi. Și nici vorbă să te retragi când ejaculez, ai auzit? Suge-o până la capăt.

–Da, dragule, dorința ta e lege, spuse Tony calm, și calmul acesta ascundea o asprime nouă.

Aici, în această propoziție, era esența meseriei lui. Nu era vorba de plăcere în sensul sentimental. Era vorba de a-l aduce pe celălalt la acea ruptură scurtă, la acea cedare care îl făcea, după, să se simtă vinovat și viu în același timp.

Kaelion  puse mâna după ceafa lui Tony și-i aplecă capul brusc , oprindu-l la o fracțiune de distanță de penisul ieșit complet din chiloți. Privirea lui era acum periculoasă. Fără mască. O privire care spunea: „dacă mai vorbești, nu răspund.”

Tony luă falusul enorm în gură și începu să-l lingă și să-l sugă ca un disperat. Capul i se mișca într-un du-te vino când rapid când lent. Nu-i plăcea sexul oral deloc, dar la capătul spermei îl aștepta un cec cu 4 zerouri și asta, da, îi plăcea la nebunie. Deci, continuă gândindu-se la acele zerouri în timp ce Kaelion scotea gemete de plăcere arcuindu-se pe scaun, Tony simți gustul spermei ce era pe cale să iasă și supse mai tare. Bărbatul Alpha era înnebunit,  îi presă capul puternic pe penisul ce ejacula făcându-l pe Tony să se înece.

–Aaaaah, curvo, ce bună ești….aaaaah….!

Kaelion închise ochii pentru o secundă, o singură secundă.

Și Tony, care trăia din clipe ca aceasta, simți în acea secundă nu tandrețe, ci o satisfacție rece. Omul acesta, care se credea de neînfrânt, se oprea o clipă pentru el, din cauza a ceea ce-i făcea el…din cauza dependenței de sex.

Când Kaelion își deschise ochii, nu mai era doar rece, era periculos.

– De acum încolo și până după nuntă nu ne vom mai vedea. Și chiar și după aceea, nu veni dacă nu te chem.

Tony se îndreptă și-și șterse gura cu un șervețel.  Victoria de adineaori îi era acum umbrită, ca o monedă care își pierde luciul. Un gând începu să-l roadă: în curând, Kaelion va spune altcuiva „suge-o”. În fața altcuiva va juca rolul de soț. Și Tony va fi împins, poate, înapoi, în umbră, unde oamenii ca el sunt păstrați până când devin incomozi.

Tony își retrase încet mâna, nu ca un învins, ci ca un om care își pregătește următoarea mișcare.

– Atunci ascultă-mă, spuse el, iar tonul lui nu mai era doar seducător; era practic, serios.

– Mașina asta, traseul ăsta, șoferul ăsta… toate costă. Discreția costă, timpul meu costă.

Kaelion rămase nemișcat, dar o umbră trecu prin privirea lui: iritare, surpriză, apoi ceva mai adânc, un fel de dispreț pentru faptul că adevărul era rostit așa brut.

– Ai venit să-mi reciți tarifele? întrebă el, glacial.

Tony își lăsă spatele pe spătar și, pentru o clipă, păru mai tăios decât fusese în jocul de mai devreme.

– Am venit să-ți spun că o căsătorie schimbă termenii. O să ai mai puține ferestre, o să ai mai puține scuze și o să ai mai multă foame, tocmai pentru că n-o să-ți mai permiți să o arăți.

Kaelion își strânse pumnii, foarte puțin, aproape imperceptibil. Ca și cum ar fi vrut să răstoarne masa pe care se negocia, dar masa era în el.

– Nu am așa o nevoie disperată de tine.

– Ai, îl întrerupse Tony, fără ridicarea vocii, dar cu o autoritate care venea din faptul că știa adevărul.

–Nu de mine ca om. De mine ca… funcție, ca mecanism, ca scurtcircuit.

Cuvintele acestea nu erau frumoase, dar erau exacte. Și exactitatea, în proza vieții lor, era mai puternică decât orice poezie.

Kaelion își întoarse capul spre geam, iar lumina lunii ce abia ieșise îi tăie fața în fragmente: un ochi în umbră, altul în aur, ca și cum ar fi fost două persoane într-una singură.

– Tatăl meu… murmura el, apoi se opri, ca un om care își mușcase limba.

Tony urmă acel început cu interes. Când Kaelion rostea „tatăl meu”, se simțea întotdeauna un metal rece în aer. Tatăl nu era doar un părinte, era o instituție, o forță.

– Tatăl tău știe, am înțeles, repetă Tony, și de data asta în vocea lui era o înțepătură de dispreț.

– Și dacă știe, înseamnă că a calculat. A calculat că e mai util să mă îndepărteze și să pună lângă tine un maimuțoi.

Kaelion închise ochii din nou, dar de data aceasta nu pentru o secundă ci pentru două, ca și cum ar fi simțit greutatea unei mâini invizibile pe ceafă. Își aminti ochii frumoși și fața senină…

– Nu vorbi așa despre el, spuse, în cele din urmă, cu un fel de furie disciplinată.

Tony zâmbi, însă zâmbetul nu era vesel. Era un zâmbet de om care știe că a atins un nerv.

– Nu vorbesc despre el din respect. Vorbesc pentru că numele lui atârnă peste noi ca un tavan. Și acum vrea să-ți pună și un alt tavan: o soție, o casă, un program, un viitor în fotografii și de ce nu, copii.

Kaelion se întoarse brusc spre el.

– E un aranjament financiar. Această relație a noastră ne-a făcut o pierdere de 300 de milioane lire sterline.

– Desigur, spuse Tony, și își trecu degetele, absent, peste marginea cămășii, ca și cum ar fi netezit o cută invizibilă.

-Și tu ești foarte bun la aranjamente. Doar că… unele aranjamente te usucă pe dinăuntru și atunci vii aici după mine.

Cuvintele „la mine” sunară, în mod ciudat, ca o revendicare. Dar Tony nu revendica suflete; revendica obiceiuri.

Kaelion își lăsă privirea să coboare, o fracțiune, spre gura lui Tony, apoi o ridică imediat, ca și cum s-ar fi prins asupra faptului.

– Nu ai dreptul să fii enervat, spuse el, iar ironia era mușcătoare.

– Ești… un serviciu. O târfă de lux.

Tony nu se supără. Se lumină, însă, acel colț de iritare pe care îl ținuse ascuns până atunci.

– Ba am, răspunse el, calm.

– Pentru că serviciile bune sunt rare. Și pentru că nu-mi place să fiu tratat ca pe un lucru care poate fi pus în sertar când apare o altă piesă de mobilier.

Kaelion rămase tăcut. În el, două orgolii se băteau: orgoliul de a nu depinde și orgoliul de a-și permite orice. Iar dependența nu era decât locul unde orgoliile se sfâșiau.

Tony se aplecă, din nou, spre el, dar de data aceasta mișcarea nu era seducție, ci concluzie.

– Uite cum stă treaba, Kaelion. După ce te căsătorești, o să trebuiască să te ascunzi mai bine. O să te doară mai mult, o să vii mai rar. Și tocmai de aceea… o să te coste mai mult. Nu sunt lacom ci realist.

Kaelion își ridică sprâncenele, foarte puțin, acel gest fin al celor care nu vor să arate surpriză.

– Îți negociezi prețul acum?

Tony zâmbi din nou, de data asta aproape obosit.

– Îmi negociez locul. Nu în inima ta, nu mă interesează bucata aia de carne. Ci în viața ta. Pentru că eu știu ce e în viața ta, acolo unde nu ajunge nimeni cu acte și jurăminte.

Kaelion își mușcă, o clipă, interiorul obrazului. Era un gest mărunt, aproape imperceptibil, dar în el stătea toată răbdarea unui om care se ține să nu cedeze. În altă zi, Kaelion ar fi închis discuția. Ar fi deschis ușa și ar fi plecat. Ar fi refuzat, ar fi tăiat, ar fi ordonat.

Dar nu era o zi ca oricare alta. Era ziua în care viitorul își băgase nasul în prezent. Iar prezentul, pentru Kaelion, era o nevoie pe care nu reușea s-o stăpânească.

Tony își lăsă palma să se oprească, din nou, aproape de gâtul lui Kaelion, fără să apese. Între ei se afla regula lor, regula sărutului, regula controlului, regula care îi ținea în echilibru.

–Spune-mi, șopti Tony, iar acum în vocea lui era o asprime liniștită, de om care nu mai joacă.

-Când o să stai lângă el, în pat, cu lumina stinsă și cu mintea trează… o să poți să te minți la fel de bine? Va face acel Omega, acel…Aenon, lucrurile pe care le fac eu cu tine?

Kaelion îl privi lung. În privirea aceea era o ură scurtă, nu pentru Tony, ci pentru faptul că întrebarea era corectă.

– Nu-i rosti numele, spuse, deși Tony nu rostise niciun nume.

-Vezi? spuse Tony.

– Nici măcar nu am voie să-l rostesc. Totul devine interzis. Și asta te face să vrei mai mult de la el.

Kaelion își apropie fața de a lui, oprindu-se din nou la acea distanță de cuțit.

– Nu mă cunoști.

Tony răspunse fără grabă:

– Te cunosc suficient cât să știu că nu ești aici pentru că „vrei”. Ești aici pentru că ești dependent.

Tăcerea se așternu grea.

Ștergătoarele continuau să se miște, ploaia continua, orașul continua să trăiască. Însă, în mașina aceea, realitatea era alta: un om puternic nu voia să fie văzut slab și un om plătit făcea slăbiciunea să pară inevitabilă.

Kaelion își coborî privirea, o secundă, spre mâna lui Tony, apoi o ridică. Kaelion se pregătea să cedeze nu pentru că iubea, ci pentru că avea nevoie să se descarce de propria lui rigiditate, de propriul lui rol, de viitorul care venea peste el ca o lespede.

Tony se retrase o fracțiune, cât să-l oblige pe Kaelion să umple golul dacă voia. Și, ca într-o lecție veche, Kaelion îl umplu: se aplecă și-l trase deasupra lui.  Nu îi oferise un sărut. Nu încălcase regula. Dar se apropiase atât cât să arate că regula era singurul lucru care îi mai aparținea. Pantalonii lui Tony căzură și fesele lui se proptiră pe acel falus enorm care redevenise erect. Kaelion îl împinse și Tony icni. Poziția aceea era cea mai dureroasă. Știa că era pedepsit.

Javra naibii, ai interesul să-mi semnezi un cec bine garnisit.

– Nu te obișnui cu ideea că mă ai, spuse Kaelion, vocea lui fiind acum mai joasă, mai aspră, ca un scut împotriva propriei slăbiciuni.

Tony zâmbi, dar în zâmbet nu era dragoste. Era calcul și o urmă de iritare, ca o scânteie. Începu să se miște, mai repede, mai repede, din ce în ce mai repede  în timp ce vorba lui ieșea sacadată, nervoasă.

–Nu mă… intere…sează să te… „am”, spuse el.

–Mă interesează să continui să vii. Și vei veni. Căsătorit, necăsătorit, în fotografii sau în umbră… vei veni. Doar că, de acum… vei plăti și mai mult pentru fiecare risc în plus.

Mișcările ample de du-te vino, dar și circulare îl făceau pe bărbatul Alpha să gâfâie și să mârâie sălbatic. Kaelion își strânse maxilarul, iar Tony simți, sub fund, pulsația aceea pe care o provocase de atâtea ori. Îi plăcea. Era un om care știa că și-a făcut meseria bine și că rezultatul este acolo: viu, inevitabil, prins, gros, dur, frenetic…dependent.

Tony își lăsă palma să rămână acolo, aproape de gâtul lui, fără să apese, simțea penisul bărbatului Alpha până în gât.

– Nu uita, eu sunt furtuna. Și tu… tu ești cel care se întoarce mereu, chiar și când jură că nu o s-o mai facă.

Kaelion închise ochii iar, nu de slăbiciune, ci ca și cum ar fi acceptat, pentru o clipă, adevărul pe care îl urâse toată viața: că sunt lucruri pe care nu le conduci, ci te conduc.

Când îi deschise, privirea lui era întunecată și tăioasă.

– N-am spus niciodată că mă voi întoarce sau nu.

Zâmbetul lui Tony deveni lent, victorios. Ultimele cercuri în jurul penisului îl făcură pe Kaelion să ejaculeze puternic făcându-l să scoată un geamăt puternic. O satisfacție teribilă.

– Știam, spuse Tony rânjind și ridicându-se de pe omul care rămăsese aproape inconștient.

Și, în clipa aceea, se gândi că acel Omega era de fapt insignifiant, nu va putea niciodată să-l satisfacă pe marele Yeti. Orașul trăia mai departe, tatăl pregătea viitorul, presa vâna fantome, iar el, Tony Bond va continua să primească cecuri cu patru zerouri.

Ei erau doi oameni care nu-și datorau nimic în afară de preț și de repetare, prezentul se strângea ca un nod. Un nod de care nici unul nu era mândru, dar pe care nici unul nu se grăbea să-l dezlege.