Motto:
Unele crime sunt săvârșite din iubire pentru cel mort
Dimineața dispăruse complet până când echipele Diviziei Criminalistice se întoarseră la sediu. Cerul rămânea la fel de cenușiu, apăsat de ploaia care nu se mai oprea, iar clădirea masivă a diviziei părea și mai rece în lumina murdară a după-amiezii.
Mașinile negre intrară una câte una în parcarea subterană, însă atmosfera era complet diferită față de cea de la plecare.
Nimeni nu mai glumea.
Nimeni nu mai vorbea prea mult.
Până și Ryan Mercer părea neobișnuit de tăcut în timp ce cobora din dubă și își trecea absent mâna prin părul ud. Marcus Hale mergea câțiva pași mai în față, cu dosarele strânse sub braț și maxilarul încordat.
Doar un lucru devenise evident pentru toți aproape imediat.
Cassian Ward nu se întorsese cu ei.
Iar nimeni nu știa unde plecase.
Ryan privi instinctiv spre locul gol unde ar fi trebuit să oprească duba comandantului, apoi își încruntă ușor sprâncenele.
– A spus ceva înainte să plece? întrebă el într-un final.
Marcus clătină scurt din cap.
– Nimic.
Și asta îi neliniștea și mai tare.
Pentru că Ward nu dispărea niciodată fără motiv.
Nu într-un caz ca acesta.
În spatele lor, dubele morgii începură să descarce sacii negri unul câte unul. Oamenii în combinezoane albe îi transportau în tăcere spre lifturile subsolului, iar fermoarele sacilor trosneau slab de fiecare dată când erau ridicați.
Optsprezece cadavre.
Numărul continua să sune ireal chiar și acum.
Elian Morel coborî ultimul dintre medicii legiști, urmat îndeaproape de Victor Hale. Amândoi purtau deja halatele medicale peste hainele ude, iar expresiile lor deveniseră complet profesionale în momentul în care intrară din nou în subsolul diviziei.
Acolo jos, frigul îi lovi imediat.
Neoanele albe luminau mesele metalice pregătite acum pentru o noapte lungă de muncă. Sacii mortuari fuseseră așezați în linie, iar aerul mirosea puternic a dezinfectant, latex și moarte.
Victor își scoase ochelarii pentru o clipă și își frecă ochii obosiți.
– O să avem nevoie de încă două echipe pentru identificări.
Elian aprobă absent, deja concentrat asupra primului cadavru.
Aveau de prelevat amprente.
De verificat baza de date.
De construit dosare pentru fiecare victimă.
Pentru că fiecare dintre trupurile acelea avusese cândva o viață.
Un nume.
O casă.
O familie.
Iar acum tot ce rămânea din ele era un corp rece întins pe o masă metalică.
Elian și Victor trebuiau să afle cine fuseseră, pentru ca restul diviziei să poată continua ancheta conform legii.
Orele trecură lent.
Mult prea lent.
Sunetul constant al imprimantelor, al frigiderelor medicale și al instrumentelor metalice devenise aproape hipnotic în liniștea subsolului. Fiecare cadavru era fotografiat, etichetat, analizat. Fiecare amprentă era introdusă în sistem. Fiecare semn distinctiv notat cu atenție.
Iar cu fiecare nou rezultat, atmosfera devenea și mai apăsătoare.
Unii aveau antecedente.
Alții dispăruseră de luni întregi.
Unii nici măcar nu fuseseră raportați dispăruți.
La un moment dat, Victor se lăsă greu pe unul dintre scaunele metalice din apropierea meselor de lucru. Mișcările lui deveniseră mai lente, iar oboseala i se vedea acum clar pe chip.
Scoase încă un set de etichete și dosare goale care urmau să fie completate cu datele victimelor.
Le privi câteva secunde în tăcere.
Apoi murmură cu o voce joasă, apăsată:
– 18 familii, 18 părinți, soții, surori, copii, frați…
Elian ridică lent privirea spre el.
Din cauza echipamentului medical, aproape că nu i se mai vedea chipul. Ochelarii mari de protecție îi ascundeau ochii, iar masca albă îi acoperea jumătate din față. Doar privirea lui aurie rămânea vizibilă printre lumina rece a neoanelor.
– Ce anume? întrebă el.
Victor îl privi lung câteva secunde.
Expresia lui nu mai avea nimic ironic acum.
Doar oboseală.
Și greutate.
– 18 declarații și anunțuri spre familiile lor că sunt morți, șopti el cu greutate.
Liniștea care urmă căzu greu peste încăpere.
Elian rămase nemișcat câteva secunde.
Și înțelese imediat ce voia să spună.
În criminalistică, oamenii vorbeau mereu despre cadavre, probe, sânge și criminali.
Dar rareori despre momentul în care cineva trebuia să bată la ușa unei mame și să îi spună că fiul ei fusese găsit mort într-un subsol.
Rareori despre copiii care urmau să afle că nu își vor mai vedea niciodată tatăl.
Rareori despre durerea care începea abia după ce ancheta se termina.
Victor își trecu mâna peste față și expiră lent.
– Urăsc partea asta.
Elian își coborî încet privirea spre dosarul deschis din fața lui.
Pentru câteva secunde nu mai văzu doar un cadavru.
Văzu omul care fusese înainte.
Și undeva, foarte adânc în el, simți pentru prima dată în acea zi ceva apropiat de tristețe.
Pentru că moartea nu se termina niciodată la victimă.
Ea continua să trăiască în toți cei rămași în urmă.
Ceasul din colțul laboratorului arăta aproape miezul nopții când ultimele formulare fură completate, iar ultimul set de amprente fu introdus în baza de date. În subsolul diviziei, timpul părea că își pierduse complet sensul. Neoanele albe continuau să bâzâie monoton deasupra lor, mesele metalice erau încă pline de dosare, etichete și instrumente medicale, iar aerul rece devenise atât de familiar încât niciunul dintre ei nu îl mai observa cu adevărat.
Victor Hale își scoase mănușile cu mișcări lente și obosite, apoi își flexă degetele de câteva ori, încercând fără succes să scape de rigiditatea care îi urcase până în încheieturi.
Îl dureau mâinile.
Îl durea spatele.
Îl durea oboseala aceea veche pe care doar oamenii care lucrau printre morți o înțelegeau cu adevărat.
În schimb, Elian Morel părea mai treaz ca niciodată.
Stătea rezemat ușor de una dintre mesele metalice, cu ochelarii de protecție încă pe ochi și masca albă coborâtă acum sub bărbie. Părul îi era răvășit complet, iar cearcănele întunecate îi accentuau și mai tare privirea aurie care continua să alerge printre dosare, fotografii și rapoarte.
Oboseala nu îl oprea niciodată complet.
Doar îl făcea mai tăcut.
Ușa metalică a laboratorului se deschise brusc, iar sunetul ei răsună puternic în liniștea subsolului.
Marcus Hale intră în încăpere ținând în mână un suport de carton pe care erau așezate două pahare mari de hârtie. Aburul cafelei se ridica lent dintre capace, răspândind imediat mirosul amar și cald în aerul rece al morgii.
Victor ridică imediat privirea spre fiul său.
Pentru prima dată în ultimele ore, expresia lui păru aproape umană din nou.
– Mulțumim băiete, spuse Victor privind spre fiul său.
Marcus aprobă scurt și lăsă paharele pe masa liberă din apropiere.
Își mută apoi privirea spre încăpere.
Sacii mortuari erau deja transportați în camerele frigorifice. Dosarele se adunaseră în teancuri ordonate pe mesele metalice, iar întreaga atmosferă părea încărcată de acea oboseală apăsătoare care venea după prea multe ore petrecute printre morți.
– Cum merge treaba? întrebă Marcus.
Elian își scoase încet ochelarii de protecție și îi lăsă lângă dosarele deschise.
Ochii lui păreau și mai luminoși acum în lumina rece a neoanelor.
–Suntem gata, spuse Elian și apucă paharul cu cafea.
Căldura îi încălzi imediat degetele reci.
Marcus îl privi câteva secunde în tăcere.
Îi era imposibil să înțeleagă cum băiatul acela continua să funcționeze după aproape douăzeci de ore fără somn. Victor părea gata să adoarmă direct pe scaun, însă Elian încă avea privirea aceea vie, atentă, ca și cum mintea lui refuza pur și simplu să încetinească.
Victor luă și el cafeaua și bău imediat câteva guri mari.
– Dacă nu beam asta, cred că mă găseau ăștia mort între cadavre până dimineață.
Marcus pufni scurt.
– Ar fi ironic.
Victor îi aruncă o privire seacă.
– Vezi? De asta n-am vrut niciodată copii.
Marcus trase un scaun și se așeză greu lângă ei.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai vorbi.
Era una dintre puținele liniști suportabile din criminalistică. Liniștea oamenilor prea obosiți ca să mai pretindă că sunt bine.
În cele din urmă, Marcus își mută privirea spre teancurile de dosare.
– Câte identificări avem?
Elian lăsă încet cafeaua jos și își frecă absent ceafa.
– Doisprezece confirmați complet. Restul sunt încă în verificare, dar probabil până dimineață îi avem pe toți.
Marcus aprobă lent.
Apoi întrebă:
– Familiile?
Victor expiră greu.
– Unele au fost deja anunțate.
Vocea lui devenise din nou mai apăsată.
– Restul urmează.
Liniștea căzu din nou între ei.
Pentru că toți trei știau ce însemna asta.
Țipete.
Șoc.
Negare.
Oameni prăbușindu-se după o singură propoziție.
„Ne pare rău să vă informăm…”
Elian își coborî privirea spre cafeaua fierbinte dintre palme.
Apoi murmură aproape absent:
– Știi ce e cel mai rău?
Marcus îl privi atent.
– Ce?
Elian ridică lent ochii spre el.
– Că omul care a făcut asta probabil doarme liniștit acum.
Nimeni nu răspunse imediat.
Pentru că imaginea aceea îi lovi pe toți în același timp.
În timp ce ei stăteau printre cadavre, dosare și familii distruse…
criminalul era undeva în oraș.
Respirând liniștit.
Poate chiar zâmbind.
“
Mulțumesc ❤️