Intrând în Orașul Fantomelor, Dianxia îl întâlnește pe Regele Fantomelor
Rușinat peste măsură, abia după patru ore Xie Lian găsi răgazul să arunce o privire asupra sulului, pentru a afla în cele din urmă povestea acestui Zeu al Vântului.
Maeștrii celor cinci elemente ai Tărâmului Ceresc își foloseau titlurile în locul numelor de familie. De pildă, înainte de ascensiune, Zeul Pământului purta numele Ming Yi, iar după aceea era numit „Zeul Pământului Yi”. În ceea ce-l privește pe Zeul Vântului, acesta se numise odinioară Shi Qingxuan, însă după ascensiune era cunoscut drept ,,Zeul Vântului Qingxuan”.
Fidel titlului său, firea lui era asemenea unei adieri: sociabil, generos, nepăsător la mărunțișuri și extrem de popular în Ceruri, lucru limpede din felul în care aruncase fără ezitare zece mii de merite în rețeaua de comunicare. Totuși, la urma urmei, fratele său mai mare era zeul care stăpânea bogăția muritorilor, așadar nu era deloc surprinzător că Zeul Vântului se arăta atât de larg la mână și lipsit de griji.
Într-adevăr, fratele mai mare al lui Qingxuan nu era altul decât cel numit „Tiranul Apei”, Zeul Apei, Shi Wudu.
Coborând împreună în tărâmurile de jos, cei doi zei mergeau unul lângă altul, făcând o conversație ușoară pe măsură ce înaintau. Xie Lian își încrucișă brațele și rosti cu sinceritate:
— Este deja o legendă faptul că familia Pei a dat doi generali care s-au înălțat sub același nume, dar voi doi, frați care ați făcut-o în același timp, unul Vânt și unul Apă, sunteți cu adevărat o poveste uimitoare.
Se știa că, dintr-un milion de oameni, poate nici unul nu avea șansa de a se înălța. Pei Ming și Pei Xiu fuseseră despărțiți de câteva sute de ani, iar Pei Xiu nici măcar nu era descendent direct, ci provenea dintr-o ramură îndepărtată. În schimb, Shi Wudu și Shi Qingxuan erau frați de sânge, o adevărată pereche de Oficiali Cerești din aceeași casă, fapt cu adevărat extraordinar.
Shi Qingxuan râse nepăsător:
— Nu-i mare lucru. Eu și fratele meu am crescut în același loc, am învățat de la același Zeu și am cultivat aceeași cale, așa că era firesc să ne înălțăm în aceeași viață.
Aceasta era, de altfel, și informația pe care Xie Lian o reținuse citind sulul. Doi dintre Maeștrii celor Cinci Elemente se înălțaseră , Shi Wudu, primul, iar după doar câțiva ani, fratele său trecuse și el cu succes printr-o Tribulație Cerească. Muritorii îi venerau adesea împreună în același templu și îi lăudau ca fiind egali, semn limpede al relației lor strânse.
Fără îndoială, Zeul Apei era motivul pentru care Pei Ming nu îndrăznea să-l atingă pe Zeul Vântului, așa cum menționaseră San Lang și Nan Feng. La urma urmei, fratele „Tiranului Apei” nu era cineva de provocat cu ușurință.
Ajuns cu gândul până aici, Xie Lian își aminti de un alt detaliu și, după o clipă de cumpănire, întrebă:
— Zeu al Vântului, din felul în care a vorbit Generalul Pei la Palatul Puterii Divine, părea că are o relație apropiată cu fratele dumneavoastră, nu va afecta plângerea împotriva Generalului Pei cel Tânăr…
— Nu, deloc, îl întrerupse Shi Qingxuan,
-… fratele meu știe deja că nu-l pot suferi pe Pei Ming.
— A ști este una, a acționa este alta, replică Xie Lian,
-… nu va crea asta o ruptură între Zeul al Apei și Generalul Pei?
— Dacă va crea o ruptură, cu atât mai bine! Aș vrea ca fratele meu să nu mai stea în preajma lui și să scape odată de eticheta aceea de „Cele Trei Plăgi”.
Xie Lian se opri din mers:
— „Cele Trei Plăgi”?
Shi Qingxuan exclamă, uimit:
— Cum?! Nici asta nu o știi? Ei bine… acum e limpede că nu ești la curent cu nimic. Ascultă atunci, măcar de amuzament: „Cele Trei Plăgi” este porecla dată celor trei Oficiali Cerești care au o reputație proastă în ochii tuturor, dar care sunt cei mai buni prieteni între ei, Ming Guang, Ling Wen și fratele meu.
Xie Lian rămase o clipă pe gânduri, apoi nu putu să nu-și spună în sinea lui:
Incredibil… mă așteptam să fiu eu, de trei ori.
Shi Qingxuan își flutură evantaiul de Zeu al Vântului și continuă:
— Chiar dacă nu-l pot suferi, de data asta vina îi aparține lui Pei cel Tânăr. Nu există nicio șansă să-l las pe Pei Ming să arunce totul pe umerii Preceptorului de Stat din Banyue și să-l protejeze pe acel Pei. Nu contează dacă ești muritor, zeu sau spirit, fiecare trebuie să răspundă pentru faptele sale. Să hărțuiești o fetiță este josnic.
Ultima propoziție fu rostită cu dispreț, iar Xie Lian zâmbi:
— Zeul Vântului este un apărător al dreptății.
Shi Qingxuan izbucni în râs:
— Nici tu nu ești mai prejos! Mai auzisem zvonuri despre Trecătoarea Banyue, dar nu am avut niciodată timp să cercetez. În plus, fratele meu m-ar fi cicălit fără oprire. Cu atâtea pe cap, am uitat de tot. Când te-am auzit zilele trecute întrebând despre asta în rețeaua de comunicare, mi-am amintit că exista un astfel de caz nerezolvat, așa că m-am dus să verific. Și ce să vezi, nu doar că ai întrebat, dar ai și mers acolo personal! Atunci mi-am zis: ei, na, ce om! Ha ha ha!
Acest Zeu al Vântului avea, fără îndoială, o fire extrem de directă și plină de farmec, iar Xie Lian înțelese acum de ce era atât de popular în Ceruri. Zâmbi, surprins că ajunsese să cunoască un astfel de oficial ceresc din Curtea Superioară. Însă, tocmai când întoarse capul spre el, cultivatorul îmbrăcat în alb de lângă el se transformă, pe neașteptate, într-o daoistă în veșminte albe. Schimbarea fu atât de bruscă, încât Xie Lian era cât pe ce să se împiedice.
— Zeu al Vântului, de ce această transformare bruscă?
— Oh. Ca să fiu sincer, Dianxia, în această formă sunt, de fapt, mai puternic.
Shi Qingxuan își netezi cu grație părul lung.
Așa cum fusese menționat mai devreme, Zeul Vântului și Zeul Apei erau adesea venerați împreună. Însă acest lucru dădu naștere unei întâmplări cât se poate de bizare. Poate că oamenilor li s-a părut că un templu în care erau venerați doi zei bărbați era incomplet. Domnii și doamnele merg mână în mână, iar astfel, s-a crezut că un zeu și o zeiță ar crea o imagine mai armonioasă. Așa că cineva a luat inițiativa, și anume, de a-l reprezenta pe Zeul Vântului ca pe o zeiță.
Dar nu s-au oprit doar la statuie. Au început să născocească și povești care să o însoțească, cum că Zeii Vântului și Apei ar fi frate și soră, sau chiar soț și soție. După câteva secole, aceste neadevăruri s-au răspândit, iar din ele au izvorât legende din ce în ce mai absurde. Cei doi Oficiali Cerești citiseră odată aceste povești dintr-un capriciu și se înfioraseră atât de tare, încât aproape li se făcuse pielea de găină.
Cu toate acestea, nu erau puțini cei care credeau în acele născociri și astfel genul Zeului Vântului ajunsese să fie confundat. Pretutindeni se auzeau rugăciuni precum:
„Doamnă, te rog, veghează asupra mea.”
Astfel, Shi Qingxuan ajunsese să fie cunoscut și sub numele de „ Zeiță a Vântului”.
Deși părea ridicol, asemenea întâmplări nu erau deloc rare. Ling Wen, de pildă, trecuse printr-o experiență similară. Era o oficială cerească, dar nu se îmbrăca niciodată în veșminte strălucitoare asemenea celorlalte fecioare celeste. Purta adesea haine negre, era capabilă și eficientă și își petrecea zilele lucrând neobosit printre teancuri nesfârșite de suluri administrative în palatul ei. Dacă ai fi întrebat orice muritor „Ling Wen este bărbat sau femeie?” ți-ar fi răspuns fără ezitare: un bărbat. Și, deși firea ei avea partea ei de vină, exista și un alt motiv.
— Haide acum, desigur că un zeu al literelor trebuie să fie bărbat! Numai pentru asta, când Ling Wen s-a înălțat, a avut parte de dezavantaje cumplite. Era o zeiță a literelor, dar mulți din Tărâmul Muritorilor gândeau: cum ar putea o femeie să ajungă într-o asemenea poziție? Cum ar putea o doamnă să aducă noroc în studiile învățaților? Cu siguranță nu poate fi eficientă! Astfel, oricât de mult muncea, tot nu avea decât câțiva credincioși.
Odată cu trecerea timpului, unii dintre slujitorii templelor ei s-au revoltat atât de tare din pricina acestei nedreptăți, încât i-au refăcut statuile în chip bărbătesc, transformând-o din Ling Wen-yuanjun în Ling Wen-zhenjun, și au născocit propriile lor legende uimitoare și povești de origine. După această schimbare, templele ei au început să prospere, iar toată lumea lăuda cât de eficient era Ling Wen.
În realitate însă, era același oficial ceresc, puterile ei spirituale nu se schimbaseră niciodată, iar toate acele legende erau simple născociri. Și totuși, oamenii le credeau fără ezitare. Din acel moment, ori de câte ori Ling Wen trebuia să apară în vise sau să se arate muritorilor, nu mai putea face acest lucru decât sub o înfățișare masculină.
După aceeași logică, pentru că oamenii credeau că într-un templu al Vântului și Apei trebuie să existe un bărbat și o femeie care să-l „susțină”, așa a și ajuns să fie. Cui îi mai păsa dacă erai zeu sau spirit? Deveneai ceea ce oamenii credeau că ești. Înfățișarea putea fi la o mie de li depărtare de adevăr, iar oamenii tot vedeau doar ceea ce voiau să vadă. Era un lucru pentru care oficialii cerești din Curtea Superioară încetaseră de mult să se mai frământe.
Cât despre Shi Qingxuan, din observațiile lui Xie Lian, acesta nu părea deloc deranjat. Dimpotrivă, părea complet absorbit și chiar se distra pe seama situației. Mai mult decât atât, avea o plăcere deosebită în a-i trage și pe alții în joc, lucru care îl făcu pe Xie Lian să se întrebe dacă femeia îmbrăcată în negru, care fusese mai devreme alături de Zeul Vântului, era într-adevăr ceea ce părea.
În cele patru ore în care călătoriseră împreună din Tărâmul Ceresc, Shi Qingxuan nu încetase să încerce să-l convingă pe Xie Lian să se deghizeze în femeie, aducând argumente extrem de convingătoare, precum:
— Femeile au o energie yin mai puternică, astfel îți va fi mult mai ușor să te strecori printre mulțimile din Orașul Spiritelor.
Xie Lian se gândi o clipă, apoi refuză politicos:
— Nu am suficientă energie spirituală pentru a mă transforma.
La aceasta, Shi Qingxuan răspunse cu entuziasm:
– Ți-o împrumut eu! Nu pentru asta m-a trimis Împăratul Ceresc în această misiune?
– Dianxia, vă rog, păstrați-vă puterile pentru momentul în care vom lupta cu adevărat cu inamicul…
Shi Qingxuan nu reuși să-l convingă pe Xie Lian, așa că renunță să mai insiste. Până atunci, cei doi ajunseseră pe un câmp pustiu, pierdut în mijlocul unei pustietăți. Noaptea se adâncise, iar ciorile croncăneau aspru în pădurea cufundată în întuneric deplin. Aerul era apăsător și lipsit de viață.
Xie Lian privi o vreme împrejurimile, apoi spuse:
– Să așteptăm aici. Locul acesta este încărcat de energie yin, iar în apropiere se află un cimitir întins, așa că ar trebui să treacă pe aici cel puțin una sau două care merg spre târg. Le vom urma când va veni momentul.
Astfel, cei doi se așezară pe un tumul funerar și așteptară.
Nu trecu mult timp până când Shi Qingxuan băgă mâna în mânecă, cotrobăi o clipă și scoase o mică ploscă cu băutură.
– Vrei?
Xie Lian o luă, gustă o înghițitură, simți cum îi arde gâtul, apoi o înapoie:
– Mulțumesc.
Shi Qingxuan trase plosca la el și înghiți câteva guri zdravene:
– Nu poți să bei?
– Pot, răspunse Xie Lian, dar băutura în exces aduce tulburarea minții, așa că o simplă gustare îmi este de ajuns. Cât e ceasul?
Shi Qingxuan mormăi ușor:
– Este miezul nopții.
– Hm… atunci ar trebui să fie timpul, spuse Xie Lian.
Abia își terminase vorba, când amândoi zăriră, adânc în pădure, un șir palid de lumini.
Acel șir de lumini se apropia încet, tot mai aproape. Când ieși din desișul pădurii, cei doi putură vedea limpede că era vorba de un grup de femei fără expresie, îmbrăcate în alb, mergând în șir. Unele erau bătrâne, altele tinere, unele frumoase, altele urâte. Fiecare purta haine funerare și ținea în mână un felinar alb, pășind liniștit.
Trebuiau să fie spirite feminine care se îndreptau, în miez de noapte, spre târgurile din Orașul Spiritelor.
– Să le urmăm, șopti Xie Lian.
Shi Qingxuan încuviință, mai trase o ultimă înghițitură din ploscă și o aruncă deoparte. Apoi se ridicară și porniră fără grabă în urma grupului de spirite.
Cei doi își ascunseseră deja aura spirituală; când mergeau, păreau niște trupuri goale de viață, fără niciun miros omenesc. Grupul de spirite din fața lor își legăna felinarele albe și urma o cărare necunoscută prin pădurea întunecată, plimbându-se în timp ce vorbeau cu glasuri subțiri.
— Ce bine că s-a redeschis Orașul Spiritelor! Am nevoie urgentă de un tratament pentru față! spuse una.
– Ce s-a întâmplat cu chipul tău? Nu tocmai ți-ai făcut unul? răspunse alta.
– A putrezit din nou! Ahh… cea care m-a servit data trecută mi-a spus că ține garantat un an! Nici măcar jumătate nu a trecut.
Xie Lian și Shi Qingxuan le urmau în tăcere, ascultându-le vorbele fără să scoată un sunet. Când auzeau ceva amuzant, cel mult li se mișcau ușor buzele și își aruncau câte o privire pe furiș.
După aproape o oră, grupul ajunse într-o vale.
Din adâncul ei se revărsa o lumină roșiatică slabă, iar în noaptea diafană pluteau acorduri muzicale. Curiozitatea lui Xie Lian creștea cu fiecare clipă, în sfârșit urma să vadă cu ochii lui cum arăta Orașul Spiritelor.
Totuși, chiar în clipa în care pășeau în vale, ultimul spirit din șir își întoarse brusc capul și îi zări.
Nedumerită, întrebă:
– Cine sunteți voi doi?
La auzul întrebării, toate capetele palide se întoarseră deodată, iar femeile îi înconjurară, privindu-i cu o curiozitate rece.
– De când ne urmăriți? Nu erați cu noi când am plecat din cimitir. Din ce cimitir veniți? Cum de nu v-am mai văzut până acum?
Xie Lian își drese glasul:
– Noi… venim dintr-un loc de îngropăciune mult mai îndepărtat, de aceea nu ne-ați mai întâlnit.
Shi Qingxuan zâmbi la rândul ei:
– Așa este! Am călătorit de departe doar ca să ajungem în Orașul Spiritelor.
Spiritele îmbrăcate în alb tăcură și îi priviră fără expresie. Dacă ar fi fost altcineva, probabil s-ar fi prăbușit de frică. Xie Lian însă nu se temea că li se va descoperi identitatea, aceste spirite firave nu reprezentau o amenințare. Totuși, având ținta chiar în față, nu era înțelept să provoace tulburări atât de aproape, riscând să-și alerteze adversarul.
În acel moment, una dintre femeile care o fixau pe Shi Qingxuan vorbi, pe un ton leneș:
– Maei-mei[1], chipul tău este foarte bine întreținut.
Xie Lian și Shi Qingxuan rămăseseră o clipă surprinși, dar apoi încuviințară aproape simultan.
– Este… în regulă, nu e rău, răspunse Xie Lian.
Shi Qingxuan îi imită tonul:
– E destul de bine, nu-i așa?
Toate spiritele feminine se apropiară și începură să comenteze:
— Da, nu e deloc putrezit.
— Maei-mei, unde ți-ai făcut chipul?
— Care este secretul tău?
— Ne recomanzi și nouă locul?
Shi Qingxuan nu știa ce să răspundă, așa că se mulțumi să râdă stânjenit, încercând să tragă de timp.
În clipa următoare, grupul se întoarse, iar o lumină roșie aprinsă inundă dintr-odată câmpul vizual al lui Xie Lian.
O lume stranie și misterioasă se deschise înaintea lui.
Se aflau pe o stradă lungă, atât de lungă, încât nu i se zărea capătul. De-o parte și de alta se întindeau prăvălii și tarabe pline de viață. Firmamente colorate fluturau deasupra, iar felinare roșii uriașe atârnau dedesubt. Strada era plină de „oameni”, majoritatea purtând măști cu chipuri plângând, râzând sau furioase, unele omenești, altele nu. Cei fără măști puteau fi descriși doar ca… bizari. Unii aveau capete uriașe și trupuri mici, alții erau subțiri ca un băţ de bambus, iar alții erau plați ca o clătită, lipiți de pământ și bombănind în timp ce trecătorii călcau peste ei.
Xie Lian avea grijă să nu calce pe nimic ciudat. Trecând pe lângă o tarabă cu mâncare, văzu cum vânzătorul amesteca cu furie într-un cazan uriaș folosind un os gigantic; în timp ce făcea asta, saliva i se scurgea printre dinți și cădea direct în supă. În lichidul acela ciudat, pestriț, se vedeau globi oculari plutind. Xie Lian privi și, în mod surprinzător, fu cuprins de un sentiment de încredere.
De cealaltă parte, artiști stranii ofereau spectacole. Un bărbat masiv ținea în mână un spirit mic și firav, iar deschizând gura, sufla flăcări uriașe, frăgezindu-l ca pe o friptură, în timp ce acesta țipa și se zvârcolea asemenea unui porc dus la tăiere. Spectatorii aclamau și strigau „bravo!”, iar unii nebuni aruncau bani în aer, hârtiile plutind ca fulgii de zăpadă. Când una dintre ele ajunse în fața lui Xie Lian, o prinse și o întoarse, erau, așa cum bănuise, bani ai morților.
Mai departe, întâlniră o măcelărie unde, înșirate, atârnau capete omenești palide, sortate după vârstă și etichetate cu prețuri: carne de copil, atât, carne de tânăr, atât, carne de bărbat, atât, carne de femeie, atât, cartilaje, atât. Măcelarul, cu șorțul pătat și cuțitul în mână, era un mistreț acoperit de păr negru și des. Sub lama lui se afla un picior omenesc vânjos, care încă se zbătea.
Era, cu adevărat, un furnicar al răului, un carnaval al iadului.
Oamenii tăind porci era o priveliște obișnuită, dar porci tăind oameni, nu. Astfel, Xie Lian nu se putu abține să nu mai arunce câteva priviri. Însă mistrețul observă că era privit și reacționă imediat.
– Ce te tot uiți, bă? Cumperi sau nu?
Xie Lian clătină din cap:
– Nu.
Mistrețul-măcelar continuă să lovească furios cu satârul în butuc, sângele țâșnind în toate părțile. Răcni, cu voce groasă:
– Dacă nu cumperi, atunci nu te holba! Vrei să începi ceva? Dispari de-aici!
Xie Lian se îndepărtă fără să insiste. Însă, pe măsură ce își grăbea pașii, își dădu seama de ceva cu adevărat rău.
Grupul de spirite feminine și Shi Qingxuan dispăruseră fără urmă.
Cuprins de neliniște, Xie Lian încercă imediat să ia legătura cu Zeul Vântului prin rețeaua de comunicare, temându-se că fusese cu adevărat târâtă de acele spirite pentru „tratament facial”. Însă se aflau în Orașul Spiritelor, iar vrăjile de comunicare ale Tărâmului Ceresc erau restricționate. Conexiunea nu funcționa, astfel că nu-i rămase decât să cutreiere străzile în căutarea Zeului Vântului dispărut.
În timp ce mergea, cineva îl apucă deodată de braț. Deja atent și încordat, Xie Lian reacționă instantaneu:
– Cine ești?
Cea care îl oprise era o femeie, iar reacția lui o luă prin surprindere. Dar când îi văzu chipul limpede, începu să chicotească și să se alinte:
– Hei, Gege micuț… arăți tare bine.
Femeia purta o rochie extrem de decoltată, iar machiajul ei era strident până la grotesc. Pudra albă era aplicată neuniform, iar când deschidea gura, bucăți din ea se desprindeau de pe față. Pieptul îi era umflat nefiresc, de parcă ceva fusese îndesat sub carne. Era o priveliște tulburătoare.
Xie Lian îi îndepărtă ușor degetele subțiri, asemănătoare unor gheare și spuse:
– Domnișoară, nu este nevoie să vorbiți astfel.
Femeia rămase o clipă uimită, apoi izbucni în râs:
– Vai de mine! „Domnișoară”?! Cine mai spune asta în ziua de azi? Ha ha ha ha!
Cei din jur păreau și ei amuzați și izbucniră în râs. Xie Lian clătină ușor din cap, dar înainte să mai spună ceva, femeia se repezi din nou asupra lui.
– Nu pleca! Gege micuț, îmi placi. Hai să ne distrăm toată noaptea, nu-ți cer bani! făcu ea un bot și îi aruncă o privire jucăușă.
– Dar tot te taxez. Hee hee hee…
Ce păcat… se mustră Xie Lian în sinea lui, apoi o îndepărtă cu blândețe, dar ferm:
– Domnișoară, vă rog.
De data aceasta, femeia păru iritată și țipă:
– Nu-mi mai spune „domnișoară”! Nu-i pasă nimănui! Nu-mi mai pierde vremea, vii sau nu?
Pentru a-l ademeni și mai mult, își desfăcu și mai mult bluza deja indecentă. Îndrăzneala ei îl prinse pe Xie Lian nepregătit, iar el nu apucă să o oprească la timp, astfel că oftă ușor și își întoarse privirea, continuând să meargă pe lângă ea.
Dar spiritul feminin îi tăie din nou calea, continuând să-l tachineze:
– Îți place ce vezi?
Fără ca ea să știe, Xie Lian crescuse în Templul Regal Sacru, practicând abstinența cea mai mare parte a vieții sale de muritor. Trupul și mintea îi fuseseră mereu păzite, neclintite ca munții. Indiferent ce vedea, inima lui rămânea liniștită ca apa. Orice imagine nepotrivită îl făcea, în mod reflex, să recite în gând Tao Te Jing[2], păstrându-l complet impasibil.
Neavând succes, expresia femeii se schimbă și pocni din limbă:
– Nu vrei nimic din toate astea? Nici măcar pe gratis? Ești măcar bărbat?!
Xie Lian își întoarse privirea:
–Sunt.
– Atunci dovedește! strigă femeia.
Din apropiere, un trecător râse batjocoritor:
– Târfo! Te crede bătrână și urâtă, de-aia nu te vrea. De ce te ții așa după el?
Auzind acestea, Xie Lian răspunse cu o expresie complet impasibilă:
– Nu despre asta este vorba. Am o suferință despre care nu se vorbește. Nu pot… avea erecție.
Pentru o clipă, toți încremeniră.
Apoi, dintr-odată, izbucni un hohot de râs zgomotos.
– Ha ha ha ha ha ha ha…!
De data aceasta, ținta batjocurii era Xie Lian. Nimeni nu mai întâlnise un bărbat suficient de îndrăzneț încât să declare în public o asemenea „problemă”. Însă pentru cineva ca el, nu conta câtuși de puțin dacă rădăcina dorințelor sale putea păcătui sau nu, astfel că își formase obiceiul de a folosi această scuză pentru a ieși din astfel de situații. Iar metoda se dovedea, de fiecare dată, impecabilă.
Așa cum era de așteptat, spiritul feminin își încheie imediat bluza și încetă să-l mai sâcâie:
– Nu-i de mirare că ești așa. Ce porc! Dacă ai o problemă, de ce n-ai spus de la început? Tsk!
Nu departe de ei, măcelarul-mistreț lovi din nou cu satârul și răcni:
– Târfo! Ce-ai zis acolo?! Ce-ai cu porcii?!
Spiritul feminin nu se lăsă intimidat și țipă la rândul ei:
– Și ce dacă sunt porci?! Niște animale nenorocite!
În scurt timp, întreaga stradă se umplu de strigăte și țipete:
– Iar face scandal femeia aceea-spirit, Lan Chang! Măcelarul Zhu taie spirite!
Cele două tabere se luară la harță cu zgomot, iar în mijlocul acelui haos, Xie Lian reuși în sfârșit să se strecoare nevăzut. După ce se îndepărtă suficient, aruncă o privire înapoi și oftă ușor.
Mai merse puțin, când, nu departe, zări o nouă agitație. Se opri în fața unei clădiri uriașe, scăldată în roșu.
Era o construcție cu adevărat impresionantă: coloanele, acoperișurile, pereții, totul era vopsit într-un roșu strălucitor, iar podelele erau acoperite cu covoare groase și rafinate. Dacă ar fi fost să o compare, clădirea nu era cu nimic mai prejos decât palatele cerești. Diferența stătea doar în gust: aici totul era mai opulent și mai extravagant decât solemn. Mulțimi de „oameni” intrau și ieșeau necontenit, iar din interior răsunau voci puternice, pline de entuziasm. Privind mai atent, Xie Lian înțelese că locul era o sală de jocuri de noroc.
Se apropie de intrare, iar pe cei doi stâlpi erau scrise versuri de întâmpinare.
Pe cel din stânga:
„Banii mai presus de viață.”
Pe cel din dreapta:
„Câștigul mai presus de rușine.”
Iar deasupra, pe grinda transversală:
„HA HA HA HA”.
…
Versurile erau grosolane și lipsite de rafinament, nevrednice de a sta la intrare. Caligrafia, de asemenea, era sălbatică, stângace, aproape frenetică, o insultă la adresa artei în sine. Părea că cineva, beat fiind, apucase pensula și mâzgălise fără noimă, iar apoi cuvintele fuseseră împinse în forma lor de un suflu de energie malefică.
Xie Lian fusese cândva moștenitor al tronului și învățase caligrafia de la cei mai buni maeștri ai vremii. Caracterele din fața lui erau o adevărată tragedie. Și totuși, erau atât de îngrozitoare, încât ajunse să le găsească… amuzante. Clătină din cap.
Zeul Vântului nu ar avea ce căuta într-un loc ca acesta, gândi el.
Mai bine aș căuta printre saloanele de înfrumusețare ale spiritelor.
Ar fi trebuit, fără îndoială, să plece mai departe. Și totuși, inexplicabil, după doar câțiva pași, se opri, se întoarse și intră.
În sala principală a casei de jocuri, mulțimea era atât de deasă încât abia se putea mișca. Nenumărate capete se agitau, iar aerul era sufocat de râsete și strigăte disperate.
Xie Lian coborâse doar câteva trepte când, deodată, se auziră țipete. Întorcând privirea, văzu patru paznici mascați care se apropiau, cărând un client.
Bărbatul părea într-o durere cumplită, zvârcolindu-se și urlând în timp ce era dus, lăsând în urma lui o dâră de sânge. Ambele picioare îi fuseseră tăiate curat de la genunchi, iar sângele țâșnea în toate direcțiile. Un spirit mic îi urma îndeaproape, lingând lacom sângele de pe podea.
Era o priveliște îngrozitoare, însă nimeni din sala de jocuri nu-i acordă atenție. Toți continuau să strige, să râdă și să se agite ca înainte.
Desigur, majoritatea celor care jucau aici nu erau oameni, iar cei care erau, nu mai erau de mult… oameni obișnuiți.
Xie Lian se răsuci ușor pentru a le face loc celor patru paznici care îl cărau pe bărbat, apoi înaintă mai adânc în sala de jocuri. O servitoare măruntă, purtând o mască zâmbitoare, se apropie pentru a-l întâmpina:
– Gongzi,[3] ați venit să jucați?
Xie Lian îi răspunse cu un zâmbet:
– Nu am bani la mine. V-ar deranja dacă doar mă uit?
Din experiența lui, în clipa în care rosteai asemenea cuvinte într-un astfel de loc, erai dat afară fără ezitare. Cine intra fără bani? Și totuși, servitoarea chicoti ușor:
–Lipsa banilor nu este o problemă. Cei care vin aici să joace nu folosesc, de obicei, bani.
– Într-adevăr? întrebă Xie Lian.
Servitoarea își acoperi gura, zâmbind:
– Într-adevăr. Gongzi, vă rog să mă urmați.
Îi făcu semn cu mâna și porni legănat înainte. Xie Lian o urmă în tăcere, dar încă vigilent, observând cu atenție totul în jur.
Atât în interior, cât și la exterior, această sală de jocuri era de o eleganță rară, fastuoasă, dar nu vulgară, ci plină de gust. Servitoarea îl conduse până în fundul sălii principale, unde se afla o masă lungă, în jurul căreia se înghesuiau o mulțime de clienți.
Xie Lian abia se apropiase când auzi un bărbat strigând:
– Pariez brațul meu!
Era atât de aglomerat încât nu putea înainta, așa că rămase la marginea mulțimii, ascultând. Deodată, o altă voce răsună, leneșă:
– Nu e nevoie. Lasă brațul, nici viața ta jalnică nu valorează nimic aici.
La auzul acelei voci, inima lui Xie Lian tresări.
Formă numele în tăcere, pe buze:
San Lang.
Într-adevăr, auzise vocea acelui tânăr. Totuși, era puțin mai gravă decât și-o amintea, iar tocmai acest lucru o făcea și mai plăcută auzului. În ciuda zarvei din jur, vocea răzbătea limpede, tăind tumultul din sala de jocuri și ajungând direct la el.
Xie Lian ridică privirea. Abia atunci observă că, în spatele mesei lungi, se afla o perdea subțire. Iar dincolo de ea, se întrezărea o siluetă roșiatică, întinsă leneș pe un scaun.
[1] Mei-mei — termen de adresare din chineză care înseamnă „soră mai mică”; folosit afectuos pentru o fată mai tânără sau o persoană apropiată.
[2] Tao Te Ching— text clasic al taoismului, atribuit lui Laozi; tratează concepte fundamentale precum „Tao” (Calea) și „Te” (virtutea), fiind una dintre lucrările esențiale ale filosofiei chineze.
[3] Gōngzǐ — termen din chineză clasică pentru „tânăr nobil” sau „fiu de familie înstărită”; folosit ca formă de adresare respectuoasă pentru un bărbat de rang înalt sau rafinat.
Mulțumesc!❤️
mulțumesc !❤️