Binecuvântările Oficialilor cerești-Volumul 1 -Capitolul 2

Trei clovni și o discuție nocturnă în Palatul Masculinității Impunătoare[1]

De atunci înainte, lucrurile scăpară complet de sub control. În mai puțin de o sută de ani de la primul incident, în zona Muntelui Yujun dispăruseră deja șaptesprezece mirese. Uneori treceau câteva decenii de liniște, alteori, într-un interval de doar o lună, dispăreau două. Se răspândi rapid o legendă înfiorătoare despre un mire-fantomă care trăia pe Muntele Yujun. Dacă o femeie îi atrăgea atenția, o răpea de pe drum și devora alaiul de nuntă.

În mod normal, o asemenea chestiune nu ar fi fost raportată Cerurilor. Deși dispăruseră șaptesprezece mirese, mii de alte fete erau perfect în siguranță. În plus, dispărutele nu mai puteau fi găsite și chiar dacă toată lumea și-ar fi dorit, nu mai puteau fi protejate. Nu rămânea decât acceptarea situației. Treptat, tot mai puține familii erau dispuse să-și mărite fiicele în acea zonă, iar localnicii nu mai îndrăzneau să organizeze nunți fastuoase, atât.

Însă se întâmplă ca tatăl celei de-a șaptesprezecea mirese să fie un demnitar care își adora fiica. Când află legenda locală, alese cu mare grijă patruzeci de ofițeri militari curajoși și capabili pentru a escorta alaiul de nuntă al fiicei sale. Cu toate acestea, fata fu răpită.

De data aceasta, mirele-fantomă chiar lovise un cuib de viespi. Niciunul dintre cei pe care bătrânul demnitar îi căută în Tărâmul Muritorilor nu putu face nimic. Într-un acces de furie, acesta adună un grup de prieteni din guvern și organiză o serie de ritualuri religioase nebunești. Urmă îndrumarea unui mare maestru, deschise depozitele pentru a hrăni săracii și făcu multe alte fapte similare. Fu o agitație uriașă care zgudui orașul și care, în cele din urmă, atrase atenția câtorva oficiali cerești. Fără asemenea măsuri extreme, vocile muritorilor neînsemnați ar fi fost aproape imposibil să ajungă la urechile zeilor din Ceruri.

–  Cam asta este situația, spuse Xie Lian.

Cum cei doi păreau în continuare complet necooperanți, nu-și putea da seama dacă îl ascultaseră cu adevărat. Dacă nu fuseseră atenți, ar fi trebuit să le spună totul din nou. Totuși, Nan Feng ridică privirea și încruntă sprâncenele.

– Există vreo asemănare între miresele dispărute?

– Sunt fie sărace, fie bogate, frumoase sau urâte, soții legitime sau concubine. Pe scurt, nu există vreun tipar anume, răspunse Xie Lian.

– Nu putem determina deloc preferințele acestui mire-fantomă.

Nan Feng murmură un hm și ridică ceașca de ceai pentru a lua o înghițitură, părând că începe să reflecteze. Fu Yao, pe de altă parte, nici măcar nu atinsese ceaiul pe care Xie Lian i-l împinsese și, pe tot parcursul discuției, își ștersese leneș degetele cu o batistă albă.

Fără să-și ridice privirea, spuse rece:

– Dianxia, de unde știi că trebuie să fie un mire-fantomă? Nimeni nu l-a văzut vreodată. Cum putem ști dacă este bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân? Nu te grăbești puțin cu concluziile?

Xie Lian zâmbi larg.

– Acest sul este un rezumat furnizat de un funcționar civil din Palatul lui Ling Wen. „Mirele-fantomă” este doar numele comun folosit. Totuși, ceea ce ai spus are mult sens.

Mai schimbară câteva vorbe, iar Xie Lian își dădu seama că raționamentul și logica celor doi tineri funcționari marțiali erau destul de coerente. Deși nu păreau foarte prietenoși, când venea vorba de chestiuni importante nu erau deloc confuzi. Xie Lian se simți ușurat. Privind pe fereastră, observă că se făcuse târziu, așa că cei trei părăsiră pentru moment mica prăvălie. Xie Lian își puse pălăria de bambus și porni la drum. După ce merse puțin, își dădu brusc seama că cei doi din spatele lui nu îl urmau, așa că se întoarse, nedumerit. Se pare că și ei îl priveau cu aceeași uimire.

– Unde te duci? întrebă Nan Feng.

– Să găsesc un loc unde să ne așezăm pentru noapte, răspunse Xie Lian.

– Fu Yao, de ce dai iar ochii peste cap?

Nan Feng continuă să întrebe, încă derutat:

– Atunci de ce te îndrepți spre tufișuri?

Xie Lian obișnuia adesea să campeze în sălbăticie sau să doarmă pe străzi. Întindea o pânză pe jos și își petrecea noaptea astfel. Așa că, în mod firesc, era gata să caute o peșteră unde să aprindă un foc, așa cum făcuse mereu. Însă, abia după observația lui Nan Feng își dădu seama brusc că Nan Feng și Fu Yao erau amândoi funcționari marțiali aflați sub protecția unor zei marțiali. Dacă în zonă existau temple, Nan Yang sau Xuan Zhen, puteau intra direct. Ce rost avea să doarmă în sălbăticie?

După puțin timp, cei trei găsiră un altar dărăpănat al Zeului Pământului, ascuns într-un colț extrem de retras. Acolo era venerat un mic Zeu al Solului și Pământului, rotund, din piatră. Cu resturi de tămâie arsă și farfurii sparte împrăștiate, locul arăta deosebit de pustiu. Xie Lian strigă de câteva ori. Acest Zeu al Pământului nu mai fusese venerat sau chemat de ani întregi, așa că, atunci când auzi deodată chemarea, își deschise larg ochii și văzu trei persoane stând în fața altarului său. Cei doi din stânga și din dreapta erau învăluiți într-o strălucire de energie spirituală atât de abundentă, ca a unor îmbogățiți peste noapte, încât fețele le erau abia vizibile. Zeul tresări speriat.

Vocea îi tremură:

– Cei trei funcționari cerești au vreo poruncă pentru acest umil slujitor?

Xie Lian își plecă ușor capul.

– Nicio poruncă. Am vrut doar să întreb dacă există temple locale care să îl venereze pe Generalul Nan Yang sau pe Generalul Xuan Zhen.

Zeul Pământului nu îndrăzni să-l jignească și răspunse:

– Um… um… um…

Apoi, făcând rapid o divinație cu degetele, adăugă:

– Există un templu al orașului la aproximativ doi kilometri și jumătate de aici, iar cel venerat este… este… este Generalul Nan Yang.

Xie Lian își împreună palmele în semn de rugăciune.

– Multe mulțumiri.

Însă Zeul Pământului fusese orbit de cele două „sfere” de putere spirituală de lângă Xie Lian, așa că dispăru în grabă. Xie Lian scoase câteva monede și le așeză în fața altarului, iar când văzu resturi de tămâie arse pe jos, le adună și le reaprinse. Pe tot parcursul acestui proces, Fu Yao își dăduse ochii peste cap atât de tare încât Xie Lian aproape că voia să-l întrebe dacă nu cumva îl dor ochii.

După aproximativ doi kilometri și jumătate, zăriră într-adevăr un templu al orașului, vopsit într-un roșu aprins, plasat chiar lângă drum. Deși templul era mic, nu îi lipsea nimic. Oamenii intrau și ieșeau, iar atmosfera era extrem de animată. Cei trei își ascunseră formele și intrară în templu. În sala principală era venerată o statuie divină din lut a zeului marțial Nan Yang, îmbrăcat în armură și ținând un arc în mână.

Când Xie Lian văzu această statuie, murmură în sinea lui.

Într-un mic templu de la țară, era de așteptat ca meșteșugul și pictura statuilor divine să fie rudimentare. Totuși, per ansamblu, această statuie era totuși vizibil diferită de imaginea pe care Xie Lian o avea despre Feng Xin.

De altfel, statuile divine deformate erau ceva cu care orice funcționar ceresc se obișnuise de mult. Ca să nu mai vorbim de faptul că uneori nici propriile mame nu i-ar fi recunoscut, existau chiar funcționari cerești care nu se recunoșteau pe ei înșiși atunci când își vedeau statuile. La urma urmei, nu erau mulți meșteri care să fi văzut vreodată adevărata înfățișare a funcționarilor cerești, așa că statuile ieșeau fie frumos deformate, fie grotesc de urâte. În cele din urmă, nu rămânea decât să te bazezi pe postură, pe armele spirituale, pe veșminte și pe coroană pentru a identifica despre ce funcționar ceresc era vorba.

De obicei, cu cât o regiune era mai prosperă, cu atât statuia divină îi era mai pe plac funcționarului ceresc. Cu cât locul era mai sărac, cu atât gustul meșteșugului era mai îndoielnic, iar sculptura devenea mai tragică. Dacă ar fi să vorbim despre situația actuală, singurul General ale cărui statui se aflau într-o stare mai bună era Generalul Xuan Zhen.

De ce?

Pentru că, pentru ceilalți, dacă statuile lor erau urâte, atunci asta era situația, ele rămâneau așa. Însă când Mu Qing vedea că statuile sale fuseseră sculptate hidos, fie le distrugea pe ascuns și îi făcea pe oameni să înceapă să le facă din nou, fie apărea în vise pentru a-și exprima nemulțumirea. Acest lucru se repetă mult timp, până când toți marii credincioși  învățară lecția: trebuia găsit un meșter care să știe să sculpteze frumos!

Toate templele lui Xuan Zhen erau exact ca generalul lor: meticuloase și cu gust. Dar după ce Fu Yao intră în Templul lui Nan Yang, timp de două ore întregi critică fără milă statuia lui Nan Yang, din cap până-n picioare: designul era deformat, culorile țipătoare, execuția grosolană, gustul… bizar. Xie Lian privi cum venele albastre de pe fruntea lui Nan Feng ieșeau încet în relief și se gândi că ar fi mai bine să schimbe rapid subiectul.

Chiar atunci, o fată intră să se roage și îngenunche cu multă sinceritate. Xie Lian spuse cu blândețe:

– Apropo, domeniul principal al lui Nan Yang-zhenjun se află în sud-est. Nu m-aș fi așteptat să aveți atâția credincioși și în nord.

Când oamenii construiau temple, imitau palatele divine ale Tărâmului Ceresc, iar statuile divine erau reflecții ale sinelui venerabil al funcționarilor cerești. Templele atrăgeau venerarea și adunau credincioșii, devenind o sursă importantă de putere spirituală pentru funcționarii cerești. Iar din diverse motive, precum geografia, istoria sau obiceiurile, oamenii din regiuni diferite venerau adesea zei diferiți. Puterea spirituală a unui funcționar ceresc era maximă pe propriul său teritoriu, acesta fiind principalul avantaj al unui domeniu. Doar pentru un funcționar ceresc precum Împăratul Ceresc, care avea credincioși în întreaga lume și temple pretutindeni, noțiunea de domeniu principal devenea lipsită de sens.

Faptul că templul sacru al generalului lui Nan Feng era atât de popular chiar și în afara domeniului său, ar fi trebuit să fie un motiv de mândrie. Însă, judecând după expresia lui, era foarte clar că nu simțea deloc asta.

Într-o parte, Fu Yao schiță un zâmbet ușor batjocoritor.

– Da, da, este profund iubit.

Xie Lian spuse:

– Dar am o întrebare, doar că nu știu dacă…

– Dacă urmează să spui „nu știu dacă este potrivit”, atunci mai bine nu spune nimic, îl întrerupse Nan Feng.

,,Nu, voiam să spun «nu știu dacă există cineva care să știe răspunsul»”, gândi Xie Lian.

Dar avea senzația că ar fi fost o idee proastă să spună asta, așa că, în cele din urmă, hotărî să schimbe din nou subiectul.

Doar că, pe neașteptate, Fu Yao spuse leneș:

– Știu ce vrei să întrebi. Te întrebi, nu-i așa, de ce sunt atât de multe credincioase care vin să se închine aici?

Aceasta era într-adevăr întrebarea care îi stătea pe suflet lui Xie Lian.

În rândul zeilor marțiali, credincioasele fuseseră dintotdeauna mai puține decât credincioșii; singura excepție fusese chiar Xie Lian, cu opt sute de ani în urmă. Însă motivul acestei excepții era extrem de simplu și se rezuma la doar două cuvinte: arăta bine.

Știa foarte clar că nu era pentru că ar fi fost deosebit sau pentru că ar fi avut puteri spirituale extraordinare. Pur și simplu, statuia sa divină arăta bine, iar templele palatelor sale erau, de asemenea, frumoase. Aproape toate templele sale fuseseră construite de familia regală, iar cei mai pricepuți meșteri și artiști ai regatului fuseseră convocați pentru a sculpta statuile divine exact după chipul lui.

În plus, din cauza acelei expresii, „Corpul în Wujian și inima în Taoyuan”, meșterilor le plăcea să adauge flori statuilor sale divine și să planteze mări de copaci înfloriți în jurul templelor. Astfel, pe atunci, el mai purta un alt titlu:

„Zeul Marțial cu Coroană de Flori”.

Credincioaselor le plăcea că statuile sale divine erau frumoase și că templele sale erau pline de flori și numai din acest motiv erau dispuse să intre, fără prea multă ceremonie, ca să se roage.

În general, zeii marțiali erau prea încărcați de aură ucigașă, iar fețele lor erau adesea sculptate severe, sălbatice și reci, astfel încât, atunci când credincioasele le vedeau, preferau mai degrabă să se roage bodhisattvilor. Statuia lui Nan Yang, în schimb, nu avea deloc acea aură ucigașă, însă era departe de a fi frumoasă, și totuși, părea că numărul femeilor care veneau să se roage era mai mare decât al bărbaților.

Nan Feng, în mod evident, nici el nu voia să răspundă la această întrebare, lucru care îl făcea pe Xie Lian și mai curios. Chiar atunci, fata își încheie rugăciunea. Se ridică în picioare ca să ia conuri de tămâie, apoi se întoarse.

Cât timp ea avea spatele întors, Xie Lian îi ciupi ușor pe cei doi de lângă el. Aceștia erau deja iritați, iar la atingerea lui ridicară privirea și, vai , expresiile li se prăbușiră instantaneu.

– Prea urâtă! izbucni Fu Yao.

Xie Lian se înecă o clipă, apoi îl mustră:

– Fu Yao, nu poți vorbi așa despre fete.

Dacă ar fi fost sincer, ceea ce spusese Fu Yao era adevărat. Fața fetei era incredibil de plată, de parcă cineva ar fi netezit-o cu o palmă. Ar fi fost aproape o insultă să spui că avea trăsături banale. Dacă trebuiau descrise, atunci doar expresia „nas strâmb și ochi oblici” se potrivea.

Totuși, Xie Lian nici măcar nu observase dacă era frumoasă sau urâtă. Problema era că, atunci când se întorsese, pe spatele fustei ei se vedea o ruptură uriașă, iar el chiar nu putea să se prefacă că nu o văzuse.

Fu Yao tresări la început, dar își reveni repede, iar venele umflate de la tâmplele lui Nan Feng dispărură pe loc.

Văzând cât de brusc i se schimbase culoarea feței, Xie Lian se grăbi să-l liniștească:

– Nu te panica, nu te panica.

Fata luă tămâia și îngenunche din nou, spunând în timp ce se ruga:

– Fie ca Generalul Nan Yang să binecuvânteze. Această credincioasă, Xiao-Ying, se roagă ca mirele-fantomă să fie prins cât mai curând, pentru ca niciun alt nevinovat să nu mai fie rănit de el…

Rugăciunea ei era sinceră și plină de evlavie. Nu simțea nimic ciudat în spatele ei și nu avea habar că trei bărbați stăteau ghemuiți chiar lângă soclul statuii divine către care se ruga.

Xie Lian se neliniști.

– Ce facem? Nu putem s-o lăsăm să iasă așa. Toți cei de pe drum o vor vedea.

Mai mult, judecând după tăietura de pe spatele fustei, era evident că cineva o rupsese intenționat cu un obiect ascuțit. Probabil că nu doar ar fi fost privită de mulțime, ci și batjocorită pe față, o umilință greu de suportat.

Fu Yao ridică nepăsător din umeri.

– Nu mă întreba pe mine. Cel la care se roagă nu e Generalul meu Xuan Zhen. „Nu privi ceea ce este nepotrivit.” Eu n-am văzut nimic.

Între timp, sângele se scurgea din chipul frumos al lui Nan Feng. Nu mai știa decât să dea din mâini, fără să scoată vreun cuvânt; un tânăr viguros, plin de viață, fusese redus cu forța la muțenie completă, fără nicio speranță. Astfel, lui Xie Lian nu-i rămase altă opțiune decât să acționeze singur. Își scoase mantia exterioară și o aruncă în jos.

Haina flutură o clipă în aer, apoi se așeză pe trupul fetei, acoperind ruptura extrem de necuviincioasă de pe spatele fustei. Cei trei răsuflară ușurați, în același timp.

Totuși, adierea aceea fusese ciudată și o sperie pe fată. Se uită în jur, ridică mantia, ezită o clipă, apoi o așeză pe altar. Era complet neștiutoare de cele întâmplate. După ce arse tămâia , se îndreptă spre ieșire.

Dacă ar fi lăsat-o să iasă așa și să meargă pe drum, micuța domnișoară probabil că nu ar mai fi avut niciodată curajul să-și ridice privirea spre alți oameni.

Cei doi din dreapta și din stânga lui Xie Lian erau fie împietriți, fie complet blocați, inutili în orice sens ai fi privit lucrurile. Xie Lian oftă. Nan Feng și Fu Yao simțiră deodată că spațiul de lângă ei se golise. Xie Lian își luase deja forma fizică și sărise jos.

Lumina lămpilor din templu era slabă, iar din săritură se ridică o mică rafală de aer, făcând flacăra să pâlpâie. Xiao-Ying nu văzu decât o umbră neclară înainte ca un bărbat să apară brusc din întuneric, cu partea de sus a corpului descoperită, întinzând mâna spre ea. Se sperie de moarte pe loc.

Așa cum era de așteptat, țipă. Chiar când Xie Lian era pe punctul de a vorbi, palma fetei porni deja fulgerător, iar ea strigă:

– Hărțuitor!

Poc!
Xie Lian fu pălmuit pe loc.

Lovitura fu clară și sonoră, iar cei doi ghemuiți pe altar simțiră amândoi, în același timp, cum li se zbate obrazul.

Xie Lian nu se supără din cauza palmei, îi îndesă cu putere mantia în brațe și îi șopti rapid câteva cuvinte. Fata se sperie și mai tare, își duse mâna la spate și, dintr-odată, se înroși până în vârful urechilor. Lacrimile îi umplură ochii, cine știe dacă de furie sau de rușine. Strânse mantia pe care i-o dăduse Xie Lian și o rupse la fugă, acoperindu-și fața, lăsându-l pe Xie Lian în picioare, pe jumătate dezbrăcat.

Odată cu plecarea fetei, templul rămase pustiu. O adiere rece străbătu sala, iar aerul deveni brusc cam răcoros.

Xie Lian își frecă obrazul și, cu urma roșie a palmei întipărită pe jumătate din față, se întoarse spre ceilalți doi.

– Gata, totul e rezolvat.

Nan Feng îl arătă cu degetul.

– Ți… ți-ai arătat rănile?

Xie Lian se uită în jos și scoase un „oh”.

După ce își dădu jos hainele, se dezvălui un trup neted și deschis la culoare, ca jadul. Cu excepția pieptului, care era înfășurat strâns în strat peste strat de pânză albă, legată ferm. Chiar și gâtul și încheieturile îi erau bandajate. De sub marginile bandajelor albe se zăreau nenumărate tăieturi mici, o priveliște cu adevărat șocantă.

Cum considera că întinderea de la gât se vindecase aproape complet, Xie Lian începu să-și desfacă bandajele. Fu Yao îl privi o clipă, apoi întrebă:

– Cine a fost?

– Ce? întrebă Xie Lian.

– Cu cine te-ai bătut? insistă Fu Yao.

– Bătut?

Xie Lian păru confuz.

– Cu nimeni.

– Atunci toate rănile astea de pe corpul tău…

Nan Feng ezită.

Xie Lian se uită la ei fără să înțeleagă.

– Am căzut.

– …

Acestea erau, într-adevăr, rănile suferite când se prăbușise din Ceruri cu trei zile în urmă. Dacă ar fi fost rezultatul unei lupte cu altcineva, probabil că nici nu ar fi fost rănit atât de grav.

Fu Yao mormăi ceva, dar nu se înțelese prea clar. Oricum, cu siguranță nu era ceva care să-i laude tăria de caracter, așa că Xie Lian nu se obosi să întrebe. Se concentră doar pe a îndepărta stratul gros de bandaje de la gât.

În clipa următoare, privirile lui Nan Feng și Fu Yao se ascuțiră brusc când ochii le căzură pe gâtul lui.

Un colier negru îi înconjura gâtul alb ca zăpada.

Simțindu-le privirea, Xie Lian zâmbi ușor și se întoarse spre ei.

– E prima dată când vedeți o adevărată cătușă blestemată?

Cătușa blestemată…

Așa cum îi spunea și numele, era o cătușă formată printr-un blestem special.

Funcționarii cerești care erau exilați din Ceruri primeau semnul păcatului, făurit din mânia Cerului, imprimat direct pe trup. Acest semn devenea un jug care sigila puterile spirituale, fără posibilitate de eliberare. Asemenea unei mărci pe față sau unor lanțuri care legau mâinile și picioarele, era o formă de pedeapsă și, totodată, un avertisment. Era înfricoșătoare și profund umilitoare.

Fiind bătaia de joc a celor Trei Tărâmuri și exilat de două ori, era firesc ca Xie Lian să poarte o astfel de cătușă blestemată pe trup. Cei doi tineri funcționari marțiali auziseră, desigur, de existența ei, însă una era să fi auzit, și cu totul altceva să o vadă cu adevărat. De aceea, Xie Lian putea înțelege reacția lor.

Își dădu seama că acest lucru îi făcea probabil pe cei doi neliniștiți și jenați. La urma urmei, acele cătușe nu erau nicidecum un lucru bun.

La început, folosise pretextul că va ieși să caute haine, doar ca să aibă ocazia să iasă afară, însă fu oprit pe loc de ochii dați peste cap ai lui Fu Yao și de comentariul acestuia:

– Ar fi extrem de indecent să ieși pe stradă arătând așa.

În cele din urmă, datorită lui Nan Feng, care îi aruncă o robă de slujitor de templu pe care o luase din spatele clădirii, Xie Lian reuși să nu mai fie atât de indecent. Totuși, chiar și după ce se așezară din nou, incidentul de mai devreme făcuse ca atmosfera să devină oarecum stânjenitoare, așa că Xie Lian scoase sulul primit de la Palatul lui Ling Wen.

Spuse:

– Vreți să mai aruncați o privire peste el?

Nan Feng ridică ochii și îl privi.

– Eu m-am uitat deja. Cred că el e cel care ar trebui să se mai uite o dată.

– Cum adică eu să mă mai uit o dată? ripostă Fu Yao.

– Sulul ăsta nu e deloc detaliat, e complet inutil și tu crezi că merită încă o privire?

Când îl auzi spunând că sulul era inutil, Xie Lian nu putu să nu simtă o ușoară milă pentru tinerii funcționari civili cu fețele livide din Palatul lui Ling Wen, cei care îl întocmiseră.

Fu Yao continuă apoi:

– A, da, unde rămăseserăm? Templul lui Nan Yang… de ce are Nan Yang atât de multe credincioase, nu?

Bine.

Xie Lian puse sulul deoparte și își frecă fruntea care pulsa. Înțelesese. În seara aceea, nimeni nu avea de gând să se mai uite peste el!

Dacă tot nu aveau de gând să se concentreze pe treaba serioasă, atunci de ce să nu vadă despre ce era vorba cu „afacerea secundară”? Se pare că, în afară de Alteța Sa Regală, care petrecuse secole întregi strângând vechituri în Tărâmul Muritorilor, fiecare zeitate știa că existase o perioadă în care Nan Yang-zhenjun, Feng Xin, fusese numit „Ju Yang-zhenjun[2]”. Omul însuși detesta profund acest titlu, iar experiența lui putea fi descrisă de toată lumea printr-un singur cuvânt: nedreptate!

Forma corectă inițială folosea caracterele „Ju Yang”, cu sensul de „Soarele Desăvârșit”. Incidentul care le deformase avusese loc cu mulți ani în urmă. În acea perioadă, un rege construia un număr mare de temple și palate. Pentru a-și demonstra credința și sinceritatea, el însuși redactase inscripțiile de inaugurare pentru fiecare templu și palat. Însă, când ajunsese la Palatul lui Ju Yang, dintr-un motiv necunoscut, folosise caracterele „Ju Yang” cu sensul de „Masculinitate Impunătoare”.⁴

Acest lucru le provocase funcționarilor responsabili de construcție o durere de cap teribilă. Pur și simplu nu reușeau să-și dea seama dacă Majestatea Sa făcuse schimbarea intenționat sau dacă fusese o greșeală. Dacă fusese intenționat, de ce nu exista un edict clar care să spună: „Da, asta vrem să schimbăm”? Iar dacă nu fusese intenționat, cum ar fi putut regele lor să comită o eroare atât de elementară? Doar nu puteau spune: „Majestatea Voastră, ați greșit.” Cine știa dacă Majestatea Sa nu i-ar fi luat drept ironici, sugerând că fusese neatent? Sau că erudiția lui era superficială? Sau că sinceritatea lui era îndoielnică? Aceasta era caligrafia regală a Majestății Sale; aveau de gând s-o arunce dacă nu o foloseau?

Inimile ființelor divine erau cel mai greu de pătruns, iar funcționarii se aflau într-o agonie totală. După multă chibzuință, în loc să-i provoace suferință Majestății Sale,  deciseseră că mai bine să-i provoace suferință lui Ju Yang-zhenjun.

Trebuie spus că luaseră decizia corectă. Când regele descoperi că „Soarele Desăvârșit” devenise „Masculinitate Impunătoare”, nu făcu nicio declarație. În schimb, invită o mulțime de cărturari care răscoliră textele antice cu un zel extraordinar, găsind nenumărate argumente mărunte și scriind numeroase eseuri pentru a demonstra, cu migală, că „Masculinitatea Impunătoare” fusese de la bun început varianta corectă, iar „Soarele Desăvârșit” era greșit. Oricum ar fi fost, peste noapte, toate Palatele Soarelui Desăvârșit din țară deveniseră Palate ale Masculinității Impunătoare.

Feng Xin, al cărui titlu divin fusese schimbat atât de arbitrar, nu află despre acest lucru decât după câteva decenii. De fapt, el niciodată nu se obosise să se uite cu atenție la inscripțiile propriilor temple. Însă într-o zi, se simți brusc nedumerit: de ce veneau atât de multe femei să se roage în templele lui, fiecare cu obrajii înroșiți de timiditate? Și, pentru numele cerului, pentru ce se rugau ele când aprindeau tămâia?!

După ce află adevărul, năvăli până în vârful celui de-al nouălea cer și revărsă o avalanșă de înjurături către soarele arzător și întinderile nesfârșite ale cerului, ceea ce șocă pe toți oficialii cerești.

După ce terminase de înjurat, nu mai avea ce face, așa că nu-i rămânea decât să cedeze. Nu era ca și cum ar fi putut să se ia de acele femei care se rugau cu atâta sinceritate, așa că se forță să le asculte timp de mulți ani. Abia când apăru un conducător decent, care consideră că „Masculinitatea Impunătoare” era îngrozitor de obscenă, numele fu schimbat în „Nan Yang”, adică „Soarele de Sud”.

Cu toate acestea, nimeni nu uită ce altceva putea el oferi dincolo de îndatoririle sale de zeu marțial. Totuși, toată lumea respecta o regulă nescrisă: să nu fie niciodată strigat cu acel nume. În același timp, exista și un consens general: cum trebuia evaluat acest Nan Yang-zhenjun?

Într-un singur cuvânt:

 Bun!

Atâta timp cât nu deschidea gura să țipe la oameni, totul era în regulă!

Fața lui Nan Feng era deja neagră ca fundul unui ceaun vechi, dar Fu Yao, dintr-odată cuprins de un avânt poetic, recită cu o modestie studiată:

– Prieten al femeilor,
Tovarăș statornic,
Ceri un fiu…
Puterea-i fără hotar.

Formula tainică,
De virilitate plină,
Un fiu prin rugăciuni
Nan Yang îl închină.

Aha ha, aha ha,
aha ha ha ha ha ha…

Xie Lian își stăpâni cu mare bunăvoință râsul, lăsându-i lui Nan Yang un dram de demnitate în fața statuii sale divine. Nan Feng, însă, era furios.

– Nu mai face pe sarcasticul aici! Dacă ești chiar atât de plictisit, du-te și mătură podeaua!

În clipa în care acele cuvinte fură scuipate și fața lui Fu Yao se întunecă, ajungând la culoarea fundului unui vas ars. Dacă Palatul lui Nan Yang nu suporta să audă cuvintele „Masculinitate Impunătoare”, atunci Palatul lui Xuan Zhen nu suporta să audă pe cineva pomenind de „măturat”.

Asta pentru că, pe vremea când Mu Qing era încă un băiat de prăvălie la Templul Regal Sacru, toată ziua nu făcea altceva decât să servească ceaiul, să aducă apă, să măture și să schimbe așternuturile pentru Xie Lian la Palatul lui Diaxia. Într-o zi, Xie Lian îl văzuse recitând în tăcere incantații de antrenament în timp ce mătura. Mișcat de dorința lui de a învăța și de munca depusă în condiții atât de dure, îl convinse pe preceptorul statului să-l primească drept discipol.

Cum poate fi descris cel mai bine acest incident? Putea fi considerat măreț sau neînsemnat, o umilință sau un compliment, totul depindea de persoana în cauză. Evident, persoana respectivă îl percepuse ca pe umilința vieții sale, deoarece Mu Qing și toți războinicii marțiali aflați sub comanda lui săreau ca arși ori de câte ori auzeau cuvântul „măturat”.

Și, desigur, așa fusese și acum. Fu Yao se stăpâni, apoi, după ce îi aruncă o privire lui Xie Lian, care făcea semne cu mâna, afișând o inocență deplină, rânji disprețuitor.

– După cum vorbești, cei care nu știu ar putea crede că Palatul lui Nan Yang ține partea Palatului lui Diaxia și luptă din greu pentru aface dreptate.

Nan Feng rânji și el.

– Generalul tău chiar este genul nerecunoscător care mușcă mâna ce l-a hrănit. Ce-aș mai putea spune?

– Ăă…

Xie Lian tocmai încerca să intervină, când Fu Yao izbucni într-un „ha ha” și spuse:

– Râde ciob de oală spartă. Cu ce drept arăți tu cu degetul?

– …

Ascultând cum era transformat într-un ciocan cu care cei doi se loveau pe rând de oficialul ceresc aflat chiar acolo, pe altar, Xie Lian nu mai rezistă.

– Stați, opriți-vă. Stop, stop.

Bineînțeles că nimeni nu-i acordă atenție, ba chiar începură să-și împartă pumni. Cine știe cine aruncase primul, dar, în orice caz, altarul se crăpă pur și simplu în două, iar platourile cu fructe se rostogoliră pe jos. Văzând că nu mai exista nicio șansă să oprească bătaia, Xie Lian se așeză într-un colț și oftă adânc.

– Ce păcat.

Apoi ridică o chiflă mică, aburindă, care se rostogolise până la picioarele lui. Scutură praful de pe ea și era pe punctul de a mușca, când Nan Feng îl zări cu coada ochiului și i-o smulse imediat din mână.

– NU MÂNCA ASTA!

Fu Yao se opri și el, părând șocat și dezgustat.

– Cum poți să mănânci așa ceva după ce s-a tăvălit prin pământ?!

Xie Lian profită de ocazie și ridică mâna.

– Stop, stop, stop. Am ceva de spus.

Îi despărți pe cei doi și spuse, cu un zâmbet pașnic:

– Mai întâi: acel Taizi Dianxia despre care tot vorbiți sunt chiar eu. N-am spus încă nimic, așa că nu mă mai folosiți pe post de armă ca să vă atacați unul pe altul.

Se opri o clipă, apoi adăugă:

– Nu cred că generalii voștri s-ar comporta vreodată astfel. Dacă voi doi vă purtați atât de lipsit de decență, le veți păta reputația.

La auzul acestor cuvinte, expresiile celorlalți doi se schimbară într-un mod greu de descifrat. Xie Lian continuă:

– În al doilea rând, voi doi ați venit aici să mă ajutați, nu? Așa că cine pe cine ascultă: voi pe mine sau eu pe voi?

După o clipă de tăcere, cei doi răspunseră:

– Noi vă ascultăm pe dumneavoastră.

Deși fețele lor păreau să spună „Să te ascultăm pe tine? Nici vorbă”, Xie Lian era deja foarte mulțumit. Apoi, paf! își împreună palmele într-un gest de rugăciune.

– Bine. Și acum al treilea lucru, cel mai important: dacă tot trebuie să aruncați cu ceva, vă rog să aruncați cu mine, nu cu mâncarea.

Nan Feng reuși în cele din urmă să smulgă chifla pe care Xie Lian o strânsese în mână, sperând încă la o șansă să o mănânce. Spuse, cu un aer de om ajuns la capătul răbdării:

– Dacă a căzut pe jos, nu se mănâncă!

………………

A doua zi, înapoi la Micul Magazin al Întâlnirilor Întâmplătoare.

Ceainicarul stătea din nou relaxat la intrare, cu un picior ridicat, când îi zări pe cei trei apropiindu-se de la distanță. Cultivatorul, îmbrăcat în robă albă simplă și lejeră, cu o pălărie de bambus atârnată pe spate, mergea în față și doi tineri înalți, îmbrăcați în negru, îl urmau din spate.

Cultivatorul se apropie alene, cu brațele încrucișate, și vorbi pe un ton la fel de leneș, părând chiar mai lipsit de chef decât bătrânul:

– Ceainicar, trei cești de ceai, te rog.

Maestrul ceaiului zâmbi.

– Imediat!

Apoi gândi în sinea lui:

Iată-i din nou pe cei trei nătărăi. Ce păcat… fiecare arată mai bine ca celălalt, dar la minte sunt din ce în ce mai duși. Ce zei, ce fantome, ce ceruri? Când ești dus cu pluta, la ce-ți mai folosește o față frumoasă?

Xie Lian alese din nou locul de lângă fereastră, iar după ce se așezară, Nan Feng deschise gura:

– De ce trebuie să venim tocmai aici ca să discutăm? Ești sigur că nu ne ascultă nimeni?

Xie Lian răspunse cu căldură:

– E în regulă. Chiar dacă ne-ar auzi alții, nu le-ar păsa. Ar crede doar că suntem nebuni.

– …

– Ca să evităm să ne pierdem timpul unii altora în continuare, hai să punem totul pe masă, spuse Xie Lian.

– Acum că ne-am mai calmat peste noapte, v-a venit vreo idee?

Ochii lui Fu Yao sclipiră, iar el răspunse rece:

– O omorâm.

– Evident! izbucni Nan Feng.

– Nan Feng, nu fi atât de nepoliticos. Fu Yao n-a zis nimic greșit, spuse Xie Lian.

– Modul de a rezolva problema este, într-adevăr, să ucidem creatura. Dar problema mai mare este: unde mergem? Ce anume omorâm? Și cum o facem? Eu propun…

Chiar în acel moment, de pe strada principală se auzi zgomot de gonguri și tobe, iar cei trei priviră pe fereastră.

Era din nou acel alai de nuntă sumbru și tragic. Grupul de oameni și cai sufla în instrumente din toate puterile, strigând și chiuind de parcă le-ar fi fost teamă că lumea nu-i aude.

Nan Feng se încruntă.

– Nu se spunea că oamenii din jurul Muntelui Yujun nu mai fac paradă din ritualurile astea?

Procesiunea era formată din bărbați mari, puternici, cu trupuri masive. Atât expresiile, cât și mușchii le erau încordați, iar sudoarea rece le curgea pe frunți. Părea că nu cărau un palanchin de nuntă vesel și festiv, ci mai degrabă o ghilotină menită să le curme viața mai devreme. Te făcea să te întrebi ce fel de persoană se afla înăuntru.

După o clipă de ezitare, tocmai când Xie Lian se gândea să meargă să vadă ce se întâmplă, un vânt sinistru suflă pe lângă ei, ridicând una dintre perdelele laterale ale palanchinului.

Silueta din spatele perdelei zăcea prăbușită într-o poziție extrem de ciudată. Capul îi era îndoit într-un unghi nefiresc, iar sub voalul de mireasă se zăreau buze roșii-aprins, arcuite într-un zâmbet exagerat, grotesc. Palanchinul se clătină, acoperământul căzu, iar o pereche de ochi bulbucați ieși la iveală, fixați direct spre ei.

După toate aparențele, era clar o femeie căreia i se frânsese gâtul și care acum râdea de ei cu poftă, fără niciun sunet.

Poate pentru că cei care purtau palanchinul tremurau prea tare, acesta nu era deloc stabil, iar capul femeii se zgâlțâia odată cu zdruncinăturile. Se zgâlțâi și se zgâlțâi, iar apoi, buf, capul se desprinse și se rostogoli pe stradă.

Trupul fără cap, așezat în interiorul palanchinului, căzu și el înainte cu un zgomot surd și întregul corp se prăbuși afară.

NOTĂ

[1] Palatul Masculinității Impunătoare nu este o greșeală, nici o exagerare a traducătorului.
Este o glumă intenționată a scriitorului, un joc de sensuri și un mic semn că, în acest univers, sacrul și profanul coexistă fără să se excludă.

[2] Ju Yang (巨阳) = „yang uriaș / masculinitate impunătoare”

Zhenjun (真君) = titlu onorific taoist, „Stăpânul Adevărat”, folosit pentru zei și nemuritori

Așadar, Ju Yang-zhenjun s-ar traduce liber ca „Zeul Masculinității Impunătoare” sau „Stăpânul Yang-ului Uriaș”