Binecuvântarea Oficialilor cerești-Volumul 1 Prolog

https://youtu.be/hi26kXFKQkU?si=qTyUeJs94PJLAT7p

O PRIVIRE CARE A SCHIMBAT TOTUL, PE PODUL UNUI GÂND

Printre zeii de pe cer, exista un faimos obiect al batjocurii celor Trei Lumi[1].

Potrivit legendei, în urmă cu opt sute de ani, în ținuturile centrale exista un vechi regat numit Xianle[2].

Acesta avea un teritoriu vast, resurse abundente și obiceiuri populare armonioase. El deținea patru comori : oameni frumoși cât vedeai cu ochii, muzică și dansuri splendide, aur și nestemate fără număr și un Prinț Moștenitor al cărui nume era cunoscut pretutindeni.

Taizi Dianxia[3] era un om ciudat.

Regele și regina îl priveau ca pe lumina ochilor lor și îl iubeau foarte mult. Ei spuneau adesea cu mândrie:

„Fiul nostru va fi un rege înțelept în viitor și va fi celebru pentru totdeauna.”

Cu toate acestea, Dianxia nu era deloc interesat de puterea și de bogăția regală lumească.

Ceea ce îl interesa, pentru a folosi cuvintele lui, era…

„Vreau să salvez toate ființele!”

Încă de când era copil, se dedicase cultivării. Din acea perioadă se născuseră două povești care fuseseră răspândite peste tot.

Prima se numea:
„O privire fulgerătoare pe Calea Divină a Războiului.”

În anul în care Dianxia împlinise șaisprezece ani, Regatul Xianle organiză marele ritual al Procesiunii cerești de la Sărbătoarea Lampioanelor.

Festivalul Yuanxiao, Marele Bulevard Shen Wu.

Pe ambele părți ale străzii era o mulțime uriașă de oameni. Nobilii vorbeau și râdeau de la etajele  înalte ale clădirilor, gărzile regale în armuri vegheau pentru ca drumul să fie liber. Fete dansând cu mâinile lor albe ca zăpada stropeau cerul cu o ploaie de flori multicolore. Oamenii nu știau ce era mai frumos: florile care curgeau în valuri sau sunetul minunat al muzicii care ieșea din carele aurite și plutea deasupra orașului imperial. La capătul procesiunii, șaisprezece cai albi cu frâie de aur trăgeau o platformă somptuoasă, purtându-l pe cel care atrăgea toate privirile, dansatorul ritualic al zeului războiului.

Și deasupra, pe această scenă se afla războinicul multașteptat, Yue Shen[4], cel care interpretează ritualul pentru a bucura zeii.

În timpul turului de închinare la Cer, războinicul purta o mască de aur, se îmbrăca în haine superbe, ținea o sabie și juca rolul zeului războinic de o mie de ani care a supus demonii- Împăratul Ceresc al artelor marțiale, Shen Wu .

Odată ce o persoană era selectată ca războinic Yue Shen, aceasta era cea mai mare onoare, așa că toate criteriile de selecție erau extrem de stricte. Cel ales anul acela fusese Taizi Dianxia. Întreaga țară credea că va încarna cu siguranță cel mai interesant războinic Yue Shen din istorie.

Dar în acea zi, avu loc un accident.

În a treia tură a circuitului gărzii de onoare în jurul orașului, se trecea pe lângă un zid al orașului înalt de peste trei metri.

În acel moment, Zeul Artelor Marțiale de pe scenă era pe cale să-l omoare pe demon cu sabia dintr-o singură lovitură.

Aceasta era cea mai emoționantă scenă. Ambele părți ale străzii fierbeau, iar partea de sus a zidului orașului părea, de asemenea, zbuciumată când o priveai.

În clipa aceea, un copil căzu de la înălțime țipând. Tocmai când oamenii credeau că acesta  va stropi cu sângele lui Bulevardul Shen Wu, Dianxia ridică ușor capul, se avântă în sus și îl prinse.

Oamenii avură timp doar să vadă o umbră albă ca o pasăre levitând pe cer înainte ca Dianxia să aterizeze în siguranță cu copilul în brațe. Masca de aur căzu, dezvăluind chipul tânăr și frumos din spatele măștii.

În clipa următoare, toată lumea aplaudă.

Oamenii erau foarte fericiți, dar maeștrii de la dojo-ul [5]regal fură îngrijorați.

Nu se așteptaseră niciodată să se întâmple o nenorocire atât de mare.

Amenințătoare… de rău augur!

Fiecare tură a pelerinajului în jurul orașului imperial simboliza pacea și prosperitatea țării pentru care se rugau în fiecare an. Acum, că fusese întreruptă, nu aducea dezastru?

Consilierii imperiali erau atât de îngrijorați încât îl invitară pe prinț și îl întrebară politicos:

– Dianxia[6] , poți să te rogi în fața zidului timp de o lună pentru a-ți arăta pocăința? Nu trebuie să te bați cu capul de el, doar să meditezi.

Dianxia zâmbi și spuse:

– Nu.

Apoi continuă:

– Să salvezi oameni nu este un lucru rău. Cum ar putea Cerul să mă pedepsească pentru că am făcut ceea ce trebuie?

– Oh… și ce se întâmplă dacă Cerul te va pedepsi?

– Atunci Cerul ar greși. Și atunci de ce ar trebui persoana potrivită să ceară scuze persoanei care greșește?

Consilierii imperiali rămaseră fără cuvinte.

O astfel de persoană era Taizi Dianxia .

Nu întâlnise niciodată ceva ce nu ar putea face și nu întâlnise niciodată pe nimeni care să nu-l iubească. El… era calea cea dreaptă în lume și el… era centrul lumii.

Consilierii regali strigară foarte îndurerați:

– Nu știi nimic! și nu mai îndrăzniră să spună prea multe.

Dianxia nu voise să asculte deloc.

A doua poveste se întâmplase când Dianxia avea șaptesprezece ani.

Legenda spunea că exista un pod numit Podul unui Gând  la sud de râul Galben, iar o fantomă rătăcea pe acest pod de mulți ani.

Această fantomă era foarte terifiantă: purta o armură ruptă, avea foc karmic pe picioare și era acoperită de sânge, săbii și săgeți. Fiecare pas pe care îl făcea lăsa o urmă de sânge și de foc. O dată la câțiva ani, ea apărea brusc noaptea, rătăcind pe pod, oprind trecătorii și punând trei întrebări: „Unde ne aflăm?, ”Cine sunt eu?”, „Ce pot face?”

Dacă cineva răspundea greșit, era devorat de fantomă. Nimeni nu găsise răspunsurile corecte, așa că de-a lungul anilor, această fantomă devorase nenumărate persoane.

Dianxia auzise despre asta în timp ce călătorea, găsi Podul unui Gând și-l păzi în fiecare noapte. În cele din urmă, întâlni într-o noapte fantoma care făcea probleme.

Fantoma apăru și era într-adevăr la fel de ciudată și de terifiantă pe cât se zvonea. Îi adresă lui Dianxia prima întrebare, iar Dianxia răspunse zâmbind:

– Aceasta este lumea umană.

Fantoma rosti rece:

—Acesta este Infernul Fără Ieșire.

Deschizând gura, greșise deja prima întrebare.

Dianxia gândi în sinea lui că oricum va da răspuns greșit la toate cele trei întrebări, așa că de ce ar aștepta să le termine de spus? Într-o clipă, el etală armele și lupta începu.

Bătălia se ducea în întuneric. Dianxia era foarte priceput în artele marțiale, iar fantoma era și mai ciudată și mai terifiantă. Un bărbat și o fantomă se luptară atât de tare pe pod, până când cerul și pământul păreau să se răstoarne, iar ziua și noaptea să-și piardă sensul. În cele din urmă, fantoma fu învinsă.

După ce fantoma dispăru, Dianxia plantă un copac cu flori la capătul podului. În acel moment, un preot taoist[7] trecu pe lângă el și îl văzu punând alături o sferă de loess[8] și îl întrebă:

– De ce faci asta?

Dianxia răspunse cu celebra frază:

– Corpul în Wujian și inima în Taoyuan[9].

După ce auzi acest lucru, taoistul zâmbi ușor, se transformă într-un general divin ce purta o armură albă, călcă pe norii de bun augur, levită creând un vânt mare și dispăru în cer. Abia atunci Dianxia își dădu seama că tocmai îl întâlnise pe Marele Împărat Shen Wu care coborâse personal pe pământ pentru a cuceri demonii.

Nemuritorii și zeii din ceruri îl observaseră pe acest războinic remarcabil când făcuse saltul la Festivalul Yuanxiao. După ce îl întâlnise de data aceasta pe Podul unui Gând, Împăratul fu întrebat de către cei din cer:

– Ce părere ai despre Taizi Dianxia?

Împăratul răspunse și el cu o frază taoistă:

– Drumul spre Wanli e asigurat.[10]

În acea noapte, un fenomen ciudat avu loc deasupra palatului și fu vânt puternic și ploaie.

În mijlocul fulgerelor și al tunetelor, Taizi Dianxia își dădu sufletul, înălțându-se la cer.

Ori de câte ori cineva se înălța, cerul va fi zguduit, și de aceea, moartea lui Dianxia făcu să tremure întregul cer.

Era foarte dificil să obții iluminarea prin cultivare[11].

Era nevoie de talent, practică și oportunitate. Nașterea unui nemuritor, a unui zeu,  dura adesea sute de ani.

Existaseră unii oameni mândri care deveniseră nemuritori când erau tineri. Existaseră de asemenea mulți oameni care își petrecuseră fiecare viață exersând din greu timp de sute de ani, dar dacă venea o calamitate cerească și nu treceau de acest nivel, mureau.  Erau și din cei care nu mureau, dar deveneau inutili ca firele de nisip din Gange[12], erau și muritori ignoranți care fuseseră  incapabili de a regăsi de-a lungul vieții propriul lor drum.

Și acest Taizi Dianxia fusese, fără îndoială, favoritul Cerului. Nu exista nimic care să fie imposibil, el voia să urce la Cer și-și luase cu adevărat responsabilitatea de a o face. Deveni zeitate la vârsta de șaptesprezece ani.

El fusese inițial așa cum își dorea poporul, iar regelui și reginei le era dor de fiul lor iubit, așa că porunciră să-i fie construite palate și temple în diferite locuri, se deschiseră peșteri și  fură ridicate statui, iar toți oamenii i se închinau. Cu cât erau mai mulți credincioși, cu atât erau mai multe temple și cu cât durata lor de viață era mai lungă, cu atât puterea magică era mai mare. Drept urmare, Palatul lui Dianxia din regatul Xianle deveni de neegalat în doar câțiva ani, atingând apogeul său de prosperitate.

Trei ani mai târziu însă, regatul Xianle intră în haos.

Cauza marelui haos era tirania conducătorilor țării și răscoala rebelilor. Cu toate acestea, deși războiul făcea ravagii în lumea umană, divinitățile din cer nu puteau interveni așa cum voiau. Dacă demonii și monștrii nu treceau granița să invadeze, atunci, orice s-ar fi întâmplat trebuia să se întâmple.

Erau dispute peste tot în lume și toată lumea simțea că e neîndreptățită. Dacă cineva intervenea, o zi susținea patria, iar mâine îi ajuta pe urmași să se răzbune, dar zeii nu o făceau. Chiar dacă ar fi fost lupte la fiecare pas, soarele și luna tot continuau să strălucească. Într-o situație precum cea a lui Dianxia, era mai important să evite suspiciunea.

Dar lui nu-i păsa. El îi spuse Împăratului Cerului:

– Vreau să salvez oamenii de rând.

Împăratul avea mii de ani de putere divină, nimeni nu ar fi îndrăznit să-i spună aceste cuvinte. Vă puteți imagina ce a simțit când l-a auzit. Dar nu putea face nimic.

– Nu-i poți salva pe toți.

Dianxia răspunse:

– Ba pot.

Așa că, el coborî pe pământ fără ezitare.

Oamenii din Xianle îl sărbătoriră în mod natural în întreaga țară. Cu toate acestea, poveștile populare din cele mai vechi timpuri și până în prezent încercau de mult timp să explice oamenilor un adevăr: atunci când zeii coborau în lumea umană în mod privat, nu erau niciodată rezultate bune.

Drept urmare, războiul nu numai că nu se potoli, ci deveni și mai teribil.

Nu era vorba că Dianxia nu muncise din greu. Era tot una dacă ar fi muncit mai puțin căci, cu cât muncea mai mult, cu atât bătălia devenea mai aprigă. Poporul din regatul Xianle fu bătut de moarte și suferi pierderi grele.

Dacă Xianle încă își mai dădea un răgaz, Dianxia pur și simplu renunțase la asta.

După ce țara fu distrusă, oamenii își dădură seama dintr-o dată de ceva: se dovedea că Dianxia pe care îl considerau un zeu, nu era atât de perfect și de puternic pe cât și-l imaginaseră.

El fusese doar o risipă care nu reușise în nimic și eșuase în toate.

Pentru că nu știau unde să-și verse durerea de a-și fi pierdut casele și familiile, răniții se întoarseră cu furie spre palatele lui Dianxia, răsturnară statuile zeilor și arseră templele.

Opt mii de palate și temple fură arse timp de șapte zile și șapte nopți, până când fură distruse complet.

De atunci, dispăru un zeu al războiului care protejase pacea și se născu un zeu al ciumei care adusese dezastrul.

Oamenii spun că ești un zeu, apoi vor spune că ești un rahat. Când oamenii spun că ești ceva, trebuie să fii ceea ce ei spun. Așa era de când lumea.

Taizi Dianxia nu putea accepta acest fapt, indiferent de situație. Dar și mai inacceptabilă era pedeapsa pe care trebuia să o accepte: retrogradarea.

Puterea magică îi fu blocată și fu aruncat pe Pământ.

Crescuse înconjurat de mii de răsfățuri și nu suferise niciodată vreo suferință umană. Și această pedeapsă îl făcuse să cadă din nori în noroi. În acest noroi, experimentă pentru prima dată gustul foametei, al sărăciei și al murdăriei. Fu pentru prima dată când făcu lucruri pe care nu credea că le va face în viața lui: fură, jefui, înjură și renunță la el însuși. Își pierdu orice față, își pierdu toată stima de sine și deveni cât se poate de urât. Nici cei mai loiali însoțitori nu putură să accepte schimbarea lui și aleseră să plece.

Cuvintele „Corpul în Wujian și inima în Taoyuan”fuseseră gravate peste tot pe diferite tăblițe și plăci de piatră din Xianle. Dacă aproape toate nu ar fi fost arse după război, Dianxia ar fi fost probabil primul care văzându-le, s-ar fi repezit și le-ar fi zdrobit.

Persoana care rostise această propoziție dovedise personal că atunci când se afla în Wujian, inima lui nu era în paradis.

Se urcase repede la cer și căzuse la pământ și mai repede. Îl întâlnise uimit pe Împăratul Shen Wu, trecuse puntea meditației pentru a întâlni demoni și nemuritori. I se părea că fusese ca ieri. Cerul îl plânsese o vreme și trecuse.

Până când, după mulți ani, într-o zi, se auzi un zgomot puternic în Cer. Dianxia se înălțase pentru a doua oară.

De-a lungul veacurilor, zeii care fuseseră retrogradați fie nu reușiseră să revină, fie căzuseră în lumea fantomelor, a demonilor. Puțini fuseseră cei care putuseră să se întoarcă după ce fuseseră alungați. A doua ascensiune fusese bine meritată și viguroasă.

Ceea ce este și mai spectaculos e că, după ce se înălțase, se repezise până în Cer, lovind cu pumnii și cu picioarele, ucigând pe toată lumea. Așadar, rămase acolo doar pentru timpul în care arsese un bețișor de tămâie înainte de a fi retrogradat din nou.

Un bețișor de tămâie. Se poate spune că fusese cea mai rapidă și mai scurtă ascensiune din istorie.

Dacă prima înălțare avusese o poveste bună, această a doua apoteoză fusese ca o farsă.

După două înălțări, lumea era plină de dezgust față de acest prinț. În afară de aceasta, exista și un pic de vigilență. La urma urmei, dacă ești retrogradat o dată, vei muri sau vei trăi. Dacă ești retrogradat de două ori, nu vor apărea demonii tăi interiori pentru a se răzbuna pe oamenii de rând?

În mod neașteptat, după ce fusese retrogradat de data aceasta, el nu fu stăpânit de demoni și se adaptă destul de sincer la viața retrogradată. Nu era nicio problemă…sau era doar una dar… prea gravă.

Uneori, cânta pe stradă și se pricepea la cântat; cânta și dansa, chiar dacă avea o durere mare în piept. Deși se auzise că Dianxia se pricepea la cântat și la dans și avea multe talente, era totuși surprinzător să-l vezi în acest fel. Oamenii au emoții complexe. Uneori, aduna cu sârguință cârpe de pe la gunoi.

Zeii și zeițele erau șocați.

Ce se întâmpla era de necrezut. Atât de necrezut încât dacă cineva spunea cuiva în acel moment:

Dacă vei da naștere unui fiu, el va fi Dianxia din Xianle, ar fi fost mult mai rău decât dacă  l-ar fi îndemnat să-și ucidă copiii și nepoții.

La urma urmei, el fusese cândva un prinț nobil și un Zeu printre nemuritori. După ce ajunsese la acest nivel, devenise un nimeni. Ajunsese de râsul celor Trei Lumi.

Oamenilor le place să vadă muritori urcând la cer, dar le place și mai mult să vadă zei prăbușindu-se pe pământ.

După ce râsetele se stinseră, doar cei cu inimă încă sensibilă mai oftau pentru el.
Tânărul ales al cerului de odinioară… chiar dispăruse.

Statuile zeului fuseseră dărâmate, țara natală pierise și nu mai avea niciun credincios.

Cu timpul, fu uitat de lume. Nimeni nu știa unde rătăcea și nimănui nu-i păsa.

A fi retrogradat o dată era deja o mare rușine și umilință. A fi retrogradat de două ori…nimeni nu s-ar mai fi putut ridica.

Mulți ani mai târziu, dintr-o dată, într-o zi, se auzi un alt zgomot puternic pe cer.

Cerul se prăbuși, pământul se cutremură și munții fură zguduiți.

Felinarele mereu aprinse pâlpâiră și lumina focului dansă sălbatic. Zeii se treziră cu toții din palatele lor de aur și alergară unii spre alții.

Care parvenit se înălțase? Ce zgomot uriaș!

În mod neașteptat, oftară și priviră în urmă și toți zeii din Cer fură șocați.

Nu se terminase?

Excentricul ăla faimos, care ajunsese de râsul lumii celor Trei Lumi, legendarul Taizi Dianxia, he he he…se înălțase din nou!

NOTA TRADUCĂTORULUI

[1] Trei Lumi-cele trei tărâmuri ale existenței: Cerul zeilor, Lumea Muritorilor și Tărâmul fantomelor.

[2] Xianle-se traduce literal prin „Muzică Cerească” sau „Armonie Divină”.
Numele nu este ales întâmplător: sugerează frumusețe, pace, eleganță și o lume ideală.

[3] Taizi Dianxia-  titlu onorific pentru Alteța sa Prințul Moștenitor

[4] Yu Shen-descrie funcția ritualică, nu o entitate.

[5] Dojo- este locul dedicat practicii meditației budiste zen

[6]Dianxia-formulă onorifică de adresare, folosită pentru membri ai familiei imperiale sau persoane de rang foarte înalt; echivalent aproximativ cu „Alteța”.

[7] Taoist- persoană care crede în taoism. Taoism – filozofie și religie chineză ce se bazează pe lucrarea lui Lao-Tzu, Tao-te ching (se folosește și „daoism”- var. preluată de la englezi)

[8] Loessul este o rocă  fin poroasă, de culoare gălbuie până la maro deschis  cu 10% nisip fin, 75% nămol și 15% argilă. Din ea se pot fabrica vase de lut, figurine, obiecte de decor.

[9] Wujian se referă la purgatoriul fără sfârșit, iar Taoyuan se referă la țara zânelor. De fapt, înseamnă să fii fără griji și liber și chiar dacă ești îngropat într-o mare de foc, poți să privești situația cu un zâmbet. (percept taoist)

[10] Sensul original al lui „Wanli” este călătoria care urmează, care este la mii de mile depărtare, este o metaforă pentru marile realizări în viitor și este folosit în mare parte pentru a-i binecuvânta pe alții; are un sens elogios.

[11] Iluminarea prin cultivare- Depășirea furiei și a urii prin practica răbdării și a toleranței, pentru a deveni nemuritor.

[12] Gange este un râu din nordul Indiei .  El este considerat un râu sfânt care poate purifica sufletele.