ABIS-COLOANA SONORĂ CARTE

Într-un oraș cu ziduri reci, de fum și umbre împânzit,
Luo Wenzhou pășește singur, ca un soldat nebiruit.
Caută adevăr în colțuri unde nici lumina nu mai vine,
Și-adună urme rătăcite prin străzi ce tac, dar știu destine.

Dar într-o zi, destinul i-adăpostește-n drum un chip suav —
Fei Du, frumos, impertinent, cu zâmbet dulce și bolnav.
Moștenitor cu sânge-albastru, dar suflet frânt în jumătate,
El e enigmă, ritual, primejdie — și-un „nu” care te bate.

Caz după caz, se prind în jocul lumii, fără scăpare,
Ca două linii paralele ce se ating în depărtare.
La fiecare crimă, fiecare rană nespusă în cuvânt,
Un fir de destin îi leagă strâns, ca un blestem țesut în vânt.

Acolo unde moare omul nu de glonț, ci de tăcere,
Unde colțurile orașului păstrează-n sânge o durere,
Ei caută răspunsuri scrise nu pe foi, ci pe retină,
Și-i poartă ritmul inimii în noapte ca o violină.

Uneori, un „ajută-mă” șoptit aproape fără glas
Poate să ardă barierele pe care viața le-a pus în nas;
Și-atunci un străin, fără armură, fără teamă de abis,
Trece prin foc, doar ca să prindă mâna celui ce a plâns.

Nume de eroi antici țin de veghe peste cazuri, peste lume,
Fiecare titlu e o rană, o morală, un anume
Avertisment că rădăcina răului, de-i atinsă,
Sângerează generații, până când dreptatea-nvinge.

Între ei, tensiuni ascunse nasc scântei subtile,
Flirturi ce par glume, dar taie adânc, ca niște fire subțire.
Rivalii cei mai grei ajung să se privească-n ochi cu dor,
Și-n mijlocul furtunii descoperă că pot să lupte în doi, nu-n zbor.

ABIS e negură și foc, e tăcere care doare,
E rana care te aruncă-n gol și mâna care te ridică.
E drumul cel mai greu spre lumină, căutat cu frică 
E iubire-n miez de noapte,
E justiție,
E salvare.