BODYGUARD- Capitolul 13

BODYGUARD

CAPITOLUL 13

Aburul se ridica încet din duș, abia vizibil, pentru că apa nu era fierbinte. Armis deschisese robinetul pe rece, dorind să-și trezească mușchii anchilozați de antrenament și să alunge greutatea somnului din oase. Jetul îi lovea pielea cu o asprime care altădată l-ar fi făcut să tresară, dar acum nici măcar nu clipea. Apa îi curgea pe spate, îi șiroia peste tatuaje, îi aluneca de-a lungul gâtului, dar simțurile lui erau în altă parte.

Se sprijini cu fruntea de faianța udă și închise ochii. Totul se întorcea la vocea lui Sin. La privirea aceea neagră, care nu era doar rece, ci și prea pătrunzătoare. La apropierea de mai devreme, când răsuflarea lui caldă îl atinsese pe obraz.

Își mușcă buza de jos și inspiră adânc.

„De ce naiba mă atinge asta?” își spuse în gând. „De ce inima mea bate așa de repede pentru un om pe care ar trebui să-l urăsc?”

O parte din el îl detesta. Îl ura pentru ordinele stricte, pentru disciplina absurdă, pentru faptul că îi furase libertatea. Îl ura pentru tăcerile lui, pentru privirile pe care nu le putea descifra. Dar cealaltă parte… cealaltă parte se agăța de fiecare gest al lui Sin, de fiecare cuvânt, chiar și de tăcere.

“Poate îl urăsc pentru că îl vreau aproape.” Gândul acesta îi străbătu mintea ca o scânteie. Își trecu mâna prin părul ud și se lovi ușor cu palma peste ceafă, ca și cum ar fi vrut să alunge ideea.

„Nu. Nu are cum. E imposibil.”

Dar inima îi bătea mai repede decât apa rece care i se prelingea peste piept. Își simțea sângele clocotind sub piele, de parcă fiecare firicel de apă care aluneca pe trupul său era un deget al lui Sin.

Ridică privirea și privi oglinda aburită de pe peretele opus. Imaginea lui era difuză, ca și cum ar fi privit un străin. Își vedea ochii mari, întunecați, care nu mai erau doar ironici sau rebeli, ci încărcați de întrebări pe care nici măcar nu îndrăznea să le rostească.

„Cât de aproape? Până unde?” șopti către sine, dar cuvintele se pierdură în zgomotul apei.

Își aminti cum, cu o oră mai devreme, Sin îi spusese cu un calm glacial: „Poate mai târziu.”

Gluma lui ironică despre duș devenise o lamă înfiptă adânc în piept, pentru că Sin nu glumise. Răspunsul fusese livrat prea serios, prea calculat, ca o promisiune periculoasă.

Și acum, aici, sub jetul rece, Armis nu mai simțea apa. Simțea doar apropierea lui Sin, ca și cum ar fi fost încă în cameră.

Își trecu palmele peste față, apoi opri apa. Se simțea ars, nu spălat. Trupul îi tremura, dar nu de frig.

Ieși din baie, cu părul ud și tricoul gri lipit de piele. Își frecă palmele una de alta, încercând să alunge tensiunea, dar totul în el era prins în menghina gândurilor.

Pe coridor, lumina rece a neoanelor îi accentua starea de neliniște. Pașii lui răsunau scurt, grăbiți, până când ajunse în fața sălii de control. Ușa era întredeschisă și un foșnet de voci îl făcu să se oprească o clipă.

Împinse ușa și intră.

Îi găsi pe toți adunați acolo: Sin, cu brațele încrucișate, privind ecranele mari; Gost în picioare, tastând ceva rapid; Ice, cu privirea fixată pe o hartă.  Atmosfera era densă, aproape irespirabilă. Tensiunea plutea în aer, ca un fir gata să pocnească.

Armis se opri la câțiva pași, încercând să citească fețele lor.

– Ce s-a întâmplat? întrebă, cu voce mai aspră decât și-ar fi dorit.

Sin își întoarse privirea spre el, dar nu spuse nimic despre ce se petrecea. Îl fixă o clipă, apoi, cu un gest scurt din bărbie, îi arătă o ceașcă de pe masă.

– Ai cafeaua acolo, spuse simplu, și își întoarse ochii spre monitoare.

Armis înțepeni. Replica aceea îl arse mai tare decât orice refuz. Se simțea exclus, lăsat pe dinafară, deși totul părea să-l privească.

„Mă trimiți la cafea ca pe un copil?” mușcă el din interiorul obrazului. Îi venea să urle.

În spatele lui, se auzi un căscat lung. Luca, cu părul ciufulit și ochii încă grei de somn, își făcu apariția.

– Ce e? întrebă între două frecări de ochi.

– Ai făcut deja antrenamentul?

– Da, cu Sin, răspunse Armis, fără să-l privească.

Ochii lui erau lipiți de spatele lui Sin, încercând să citească ceva în postura lui. Ceva nu era în regulă. Atmosfera era prea încărcată, iar Sin părea mai închis decât de obicei.

În acel moment, ușa se izbi de perete, deschisă brusc. Toți se întoarseră spre intrare.

Ghost intră primul, urmat de Red și Stone. Chipurile lor erau încordate, mult mai dure decât în zilele obișnuite.

– Este liber, spuse Ghost, cu voce joasă, dar fiecare silabă vibra în aer ca un trăsnet.

Liniștea care se lăsă după cuvintele lui era asurzitoare, Luca se încruntă brusc.

Armis simți cum sângele i se urcă în obraji.

– Îmi spune și mie cineva ce se întâmplă? întrebă, furios, ridicând tonul.

Privirea lui Sin rămase pe ecrane, de parcă acolo se scria răspunsul. Nu zise nimic. Doar încheie un gest scurt din mână, iar Ghost se apropie de el și îi șopti ceva.

Armis simți cum furia îl consumă. Își strânse pumnii, ignorând ceșcuța de cafea de pe masă. Îl durea că era lăsat pe dinafară. Îl durea că Sin, dintre toți, nu-i spunea nimic.

Inima îi bătea nebunește, la fel ca sub apa rece din duș. Doar că acum nu mai era vorba de atracție. Era vorba de adevăr. De supraviețuire.

Și nimeni nu-i spunea ce se întâmpla.

În sala de control, fiecare privire căzuse asupra lui Armis, apoi asupra lui Sin, ca un joc mut de ping-pong în care nimeni nu voia să piardă. Atmosfera era densă, apăsătoare. Ecranele de pe perete continuau să clipească, arătând cadre banale cu garduri, copaci și umbre, dar în cameră timpul se oprise.

Sin ridică o mână, fără un cuvânt. Gestul lui era mai puternic decât orice ordin rostit. Ghost se ridică imediat, Ice își strânse tableta, Red se desprinse de peretele pe care se rezemase, Blade și Stone ieșiră în liniște. Ieșiră unul câte unul, pașii lor fiind singurul sunet care mai mișca aerul.

Red, însă, se apropie puțin de Armis și Luca. Îi aruncă un semn discret din cap lui Luca, un gest care însemna clar “hai”. Luca se încruntă, dar după o privire lungă către Armis și un oftat greu, ieși și el.

Rămăseseră singuri. Doar Armis și Sin.

– Sin… ce se întâmplă? întrebă Armis, simțind cum gura i se usucă. Îi era sete, dar nu de apă. Setea era de răspunsuri.

Sin nu se grăbi. Rămase cu privirea lipită de ecrane, ca și cum căuta acolo ordinea universului. Apoi, încet, rostise:

– Inițial doar am bănuit. Acum sunt sigur.

Armis îl privi nedumerit. Nu înțelegea. Dar tăcerea dintre ei nu lăsa loc de amânare. Pașii îi aduseră mai aproape fără să-și dea seama. Pieptul lui se strânse, un junghi i se înfigea în torace. Ochii i se măriră.

– Nu… nu, spuse el cu voce rece, aproape rugătoare.

Sin își întoarse privirea spre el.

– Ai tu altă explicație?

Tonul nu era ridicat, dar avea un tăiș de oțel.

– Nu, nu are cum. Sunt prietenii mei. Ei sunt familia mea! strigă Armis, glasul vibrând de furie și durere.

– Poate unul dintre subofițerii tăi e cârtița, nu ei. Prietenii mei nu au vorbit!

– Armis…

– Nu! Tu nu înțelegi! urlă el și îl apucă pe Sin de brațe, zguduindu-l.

Sin rămase nemișcat, statornic, un zid. Privirea lui era tăioasă, dar nu lipsită de control.

– Atunci explică-mi tu, îl provocă rece dar calm.

– Cum au găsit cabana din munți? Cum au aflat de această locație, pe care nu o știe nimeni în afară de noi? Spune-mi. Oferă-mi claritate, Armis.

Tăcerea îi sfâșia. Armis clătină din cap, ochii i se umeziră.

– Nu… nu e posibil… șopti, cu glas tremurat.

Picioarele i se înmuiară, iar mintea i se umplu de negare. Unul dintre cei trei? Rafe, Emil sau Luca? Nu putea fi. Nu voia să fie. Inima i se zbătea haotic, ca o pasăre prinsă în cușcă.

– Armis, repetă Sin, vocea lui fiind acum mai joasă, mai apăsată.

Ochii lui Armis se ridicară, încet, spre cei ai lui Sin. Privirile lor se întâlniră și în încăpere se făcu o liniște ciudată, ca un vid. Era o conversație mută, dar încărcată, ca un strigăt înfipt în tăcere.

– Tu nu înțelegi, murmură Armis.

– După ce Cristian a plecat, ei… ei au fost salvarea mea. Singurii.

Sin îl privea fix, absorbit de strălucirea ciocolatie a ochilor lui Armis, care acum sclipeau de lacrimi. Simți un junghi în piept, ca și cum vorbele băiatului i-ar fi trecut de carapacea rece și i-ar fi atins un loc pe care nu voia să-l recunoască. Era atras, era iritat, era prins în mreaja prezenței lui Armis, o prezență care îl hipnotiza și îl dezarma deopotrivă.

– Uneori, trădarea vine de la cei la care nu te aștepți, spuse Sin, aproape ca o șoaptă.

Armis înghiți în sec, tremurând. Trupul îi era slăbit, ca și cum întreaga forță îi fusese smulsă din oase. Se simțea gol, trădat înainte de a ști cine era vinovat. Și gândul acesta îl sfâșia mai tare decât bătăile, decât rănile, decât tot.

Ochii i se umplură și lacrimile îi curseră încet, desenând linii umede pe obraji. Nu voia să plângă, dar durerea era prea mare.

Sin le urmărea traseul, simțindu-le ca niște arderi proprii. Îl dureau, pentru că nu voia să vadă lacrimi pe chipul acela. Fiecare picătură era o rană și pentru el.

Fără să-și dea seama, ridică mâna și o așeză pe obrazul lui Armis, ștergând lacrima cu degetul mare. Armis își deschise brusc ochii, surprins.

Privirile lor se întâlniră din nou, mai intense, mai fierbinți. Foc mocnit, gata să-i nimicească pe amândoi. Sin se trezi mișcând degetul mare pe conturul umed al buzei lui Armis, urmărindu-i linia cu o delicatețe neașteptată.

Armis își ținu respirația. Părea că totul în jur a dispărut. Doar atingerea aceea, doar căldura mâinii lui Sin, doar bătăile nebune ale inimii.

Timpul se opri.

Apoi, un sunet brutal sfâșie momentul: un glas tras, un oftat scurt.

Amândoi tresăriră și se îndepărtară brusc unul de altul, ca doi vinovați prinși în fapt.

În ușă, Ghost și Red îi priveau tăcuți. Atmosfera dintre ei era evidentă, imposibil de ascuns.

– Scuze, șefu… spuse Ghost, cu voce neutră.

– Dar am găsit ceva la gardul din nord.

Sin nu spuse nimic. Își retrase mâna, își recăpătă postura de zid și trecu pe lângă Armis fără să-l privească.

– Haideți, rosti scurt, ieșind afară împreună cu cei doi.

Ușa se închise în urma lor.

Armis rămase singur, în mijlocul camerei. Respira greu, obrajii îi ardeau, inima îi sărea din piept. Lacrimile încă îi umezeau chipul. Își ridică mâna și își atinse locul unde fusese palma lui Sin, ca și cum ar fi vrut să păstreze acea amprentă.

Era sfâșiat între furie, confuzie și dorință. Întrebările îi răsunau în cap ca niște clopote. Dar cel mai tare îl ardea una singură: „De ce nu pot să-l urăsc, chiar și acum?”