Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 22

O discuție

Taro știa că fusese prins asupra faptului.

Nu era genul de om care să se teamă de o confruntare; se temea, mai degrabă, de ceea ce ar fi putut rosti dacă o începea. Își trecu limba peste buza de jos, uscată, și își fixă privirea asupra ușii, ca asupra unei ținte pe care nu mai avea voie să o rateze.

Oftă scurt în timp ce ușa se deschidea încet. Dar spre surpriza lui, în prag apăru Etan, cu brațele încărcate de pungi. Mirosul de pâine caldă se revărsă primul în încăpere, amestecat cu prospețimea crudă a verdețurilor și cu aerul de afară, prins încă în hainele lui.

– Taro…

Etan nu-l întrebă ce căuta acolo,  își mută doar povara dintr-un braț în altul, ca și cum singurul lucru care conta era să nu-i scape vreo sacoșă în mijlocul acelei tensiuni mute.

Intră.

Lăsă cumpărăturile pe masa din sufragerie, cu un gest liniștit, domestic, apoi se întoarse spre el.

Taro nu făcu niciun pas. Își simțea gâtul strâns, iar palmele îi ardeau.

Etan îl privi o clipă, o privire suficient de lungă încât să nu fie întrebare, dar prea scurtă ca să pară judecată.

– Ai descoperit, spuse el încet.
-Nu-i așa?

Taro clipi. Nu răspunse. Maxilarul i se încordă.

– Sper că nu ți-ai făcut o idee greșită în cap.

Un sunet fără glas îi scăpă lui Taro, un râs sec, aproape o expirație amară.

– Greșită?

Etan își scoase haina și o așeză pe spătarul unui scaun. Gestul, banal în sine, căpătă o anumită solemnitate. Părea că pregătește locul pentru cuvintele ce aveau să urmeze.

– Nici noi n-am știut de la început cine e, începu el.
– Poate ăsta e primul lucru pe care trebuie să-l auzi.

Taro ridică ușor sprâncenele, dar în ochii lui se strecură altceva, o teamă mică, încăpățânată, că povestea avea să confirme exact ceea ce refuzase să creadă.

Etan inspiră adânc.

– Acum paisprezece ani, când am terminat de construit casa noastră, am dat anexa în chirie. Au venit oameni… mulți, foarte mulți.

Vocea îi rămase egală, dar sub ea se simțea greutatea unei selecții îndelungate.

– Niciunul nu părea potrivit. Unii voiau să schimbe locul, alții căutau doar să aibe o adresă.

Taro strânse pumnul. Îi venea să spună: și atunci ați găsit-o pe ea.

Dar își mușcă limba…cuvintele îl ardeau.

Etan continuă:

– Și într-o dimineață… a apărut ea.

Făcu o scurtă pauză și începu să despacheteze și să aranjeze cumpărăturile.

-Era o tânără de 18 ani, studentă la medicină, ziua și taximetristă, noaptea. Părea obosită până în oase, dar avea privirea aceea… de om care nu cere nimic gratis.

Taro își simți respirația schimbându-se.

– A spus doar că are nevoie de un loc unde să doarmă fără să se teamă că mâine nu mai are unde.

Etan își coborî privirea, părea că scena se desfășura din nou în fața lui.

– Luly era cu noi atunci.

La auzul numelui ei, o umbră trecu peste chipul lui Taro, o contracție involuntară. Luly nu era genul de copil care să vorbească fără sens, era o vizionară, o știa.

-Când fata a intrat în curte și s-a oprit în fața noastră… Luly a zâmbit și i-a spus doar atât:” Bine ai venit acasă”.

Cuvintele acelea fură ca o cheie rece ce deschidea o încuietoare nevăzută.

Etan continuă să scoată cumpărăturile pe masă.

– Apoi s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: „Unchiule, ea e”.

Taro își ținu respirația.

„Ea e.”

Adică aceea.

– Am semnat contractul, continuă Etan.
-Și de atunci… n-a fost doar pentru o lună, Taro. N-a fost un moft.

Vocea lui deveni mai gravă.

– Fata aceea s-a ocupat de întreținerea întregii proprietăți ca și cum ar fi fost a ei.

Privirea i se mișcă ușor emoționată.

-Curtea, anexa, casa mare…repara…curăța. A învățat unde scârțâie o treaptă și pe unde intră frigul.

Un zâmbet scurt îi trecu peste buze, fără bucurie reală.

– Cu timpul, chiria a devenit o sumă modică.

Se opri o clipă.

– Nu pentru că i-am făcut o reducere, ci pentru că plătea altfel, cu grijă, cu muncă.

Taro făcu un pas înăuntru, de parcă povestea îl trăgea fără să-i mai lase alegere.

– Și totuși… ce legătură are?

Etan ridică privirea și îl fixă.

– Are, spuse simplu.
Are legătură cu ziua în care am știut sigur cine era… și ce făcea pentru tine.

Taro încremeni.

Etan își alese următoarele cuvinte cu grijă, ca pe niște obiecte fragile, pe care orice grabă le-ar fi putut sparge.

– Într-o zi…

Etan se opri…amintirea aceea cerea un anumit fel de tăcere înainte de a fi rostită. Își trecu mâna peste ceafă și privi o clipă spre masa din sufragerie, fără să o vadă cu adevărat; în locul ei, în mintea lui, se ridica limpede o altă zi, veche și definitivă.

– …eu și Mila am venit fără să anunțăm. Trebuia să montăm un sistem nou de încălzire. Nu era nimic aparte în asta. Era o treabă obișnuită, o zi care părea la fel ca toate celelalte.

Taro nu se mișcă. Până și respirația îi deveni atentă.

Etan continuă, iar glasul i se coborî ușor, ca și cum n-ar fi vrut să tulbure nici acum acea imagine.

– Când am intrat în sufragerie… ea era acolo.

Cuvintele, simple, deschiseră înaintea lui Taro o scenă pe care n-o văzuse niciodată și care, tocmai de aceea, îl rănea cu atât mai adânc.

– Stătea la masă. Avea mâinile lipicioase, pline de cristale fine. Lumina cădea dintr-o parte peste ele și făcea zahărul să lucească de parcă ținea în palmă fărâme de chihlimbar.

Taro simți cum i se strânge pieptul.

Etan nu-l mai privea acum; vorbea cu ochii întorși în trecut, iar asta dădea fiecărei imagini o greutate pe care nicio înfrumusețare n-ar fi putut-o egala.

– Era pe cale să sculpteze o corabie din zahăr candel.

La auzul acelor cuvinte, ceva tresări adânc în Taro, nu ca o simplă amintire, ci ca o rană atinsă exact unde nu apucase să se închidă. Își deschise ușor gura, însă glasul nu veni. În fața ochilor îi fulgeră conturul unui dar păstrat ani întregi ca pe o enigmă dragă și dureroasă deopotrivă.

Etan își întoarse, în sfârșit, privirea spre el.

– Atunci am știut.

Nu era nevoie de alte podoabe, în simplitatea aceea stătea tot.

– Atunci am înțeles cine aducea, an de an, cadoul de ziua ta.

Taro își duse mâna la ochi și o ținu acolo o clipă, nu ca să-și ascundă chipul de Etan, ci ca să-și poată aduna în întunericul palmei tot ceea ce izbucnea în el deodată. Piesele unui trecut pe care îl crezuse mut se ridicau una câte una și se așezau, cu o precizie nemiloasă, în locul lor firesc.

– Nu era un capriciu, spuse Etan.

Tăcerea se lăsă între ei, grea și aproape vie. Dintr-una dintre pungi se răspândea încă mirosul cald de pâine, absurd de obișnuit în mijlocul unui adevăr care răsturna ani întregi de mister.

Apoi Etan vorbi iar, mai încet.

– A plâns.

Un mușchi tresări în obrazul lui Taro.

– N-a încercat să se scuze și n-a spus nimic în apărarea ei.

Fiecare propoziție cădea limpede, fără grabă, și tocmai de aceea îl lovea mai adânc.

– Doar s-a rugat de noi să nu-ți spunem.

Taro își lăsă încet mâna jos. În ochii lui ardea acum o lumină tulbure, aceea a omului care nu mai poate fugi de ceea ce a înțeles.

Etan îl privi drept și rosti, în sfârșit, cuvântul pe care până atunci îl înconjurase din toate părțile.

– Ne-a spus că te iubea, Taro.

Nimic nu se mișcă în încăpere. Și totuși, de la un capăt la altul, casa întreagă parcă ascultă.

– Ne-a spus că voia să te facă fericit când aveai să ieși.

Cuvântul „închisoare” nu fusese spus; nu mai era nevoie. Plutea deja între ei ca o umbră veche, cunoscută, care dădea sens tuturor tăcerilor.

Taro trase aer în piept, o dată, apoi încă o dată, de parcă uitase pentru o clipă cum se face un gest atât de firesc. Își întoarse fața spre capătul culoarului, ca și cum dincolo de ea n-ar fi fost numai Tara, ci întreaga lui neputință de a se mai ascunde de el însuși.

Etan, observându-i paloarea, trase încet un scaun și îl puse lângă el.

– Stai, spuse.

Nu era în acel cuvânt nici poruncă, nici milă. Era doar recunoașterea limpede a unei slăbiciuni pe care nici mândria n-o mai putea acoperi.

Taro se împotrivi o clipă numai din instinct, apoi cedă. Se așeză brusc și picioarele îi refuzară deodată greutatea trupului.

Etan rămase în picioare o vreme, privindu-l. După aceea se lăsă și el pe marginea unui alt scaun, cu palmele pe genunchi, în acea atitudine simplă și gravă a bărbatului care nu mai poate îndrepta trecutul, dar care încearcă să salveze ce se mai poate din el.

– Știi, Tara chiar nu ar fi fericită să știe că ai aflat, zise el după o vreme.

Taro ridică încet capul. În ochii lui nu mai era furie, nici asprime. Era altceva, mai greu și mai primejdios: rana unei demnități care nu știa dacă are dreptul să primească ceea ce i se oferise cu atâta statornicie. Se simțea atât de bătrân față de tinerețea femeii cu părul ca focul.

– Și eu? întrebă el, cu glasul coborât.
-Eu ce ar trebui să fac?

Etan nu răspunse îndată. Lăsă întrebarea să se așeze între ei, cu toată greutatea ei, și abia apoi vorbi.

– Nu transforma iubirea ei în datorie.

Taro strânse marginea scaunului până când degetele i se albiră.

– Dar a mințit.

Etan clătină ușor din cap.

-Nu amințit, a tăcut, îl corectă el.
-A tăcut din frică, din grijă, din dorința de a-ți da ceva fără să-ți ia libertatea.

Se ridică încet și făcu doi pași spre masă. Împinse ușor una dintre pungi, un gest mărunt, aproape absurd, dar care părea să-i dea răgaz să spună ceea ce urma.

Se întoarse apoi spre Taro.

– Ar fi mai bine să nu-i spui că ai aflat. Ea dorește să te facă s-o iubești necondiționat. Noi, toată familia o susținem și o încurajăm.

În glasul lui nu era șovăire, nici asprime. Era certitudinea calmă a omului care văzuse destul cât să știe când un adevăr rostit la vreme nepotrivită poate deveni mai crud decât o minciună.

Taro rămase cu privirea în podea.

Liniștea crescu în jurul lui ca o apă adâncă în care se afunda fără să se poată împotrivi. Când vorbi, vocea îi ieși aproape stinsă.

– Și dacă… dacă tot ce pot să simt acum e că n-am dreptul? N-am dreptul să o leg de mine. Etan, am 20 de ani în plus față de ea.

Etan se apropie din nou, fără să-l atingă. Respectă până și atunci spațiul durerii lui, dar nu-i îngădui să se ascundă în ea.

– Eu cred că mai degrabă hainele tale sunt încă ude de trecut și că numai alături de ea le poți usca, spuse el.
Taro nu ridică privirea. Cuvintele intrară în el lent, cu greutatea lucrurilor pe care omul nu vrea să le audă tocmai pentru că știe că sunt adevărate.

Etan adăugă, mai blând:

– Și iubirea…mda…de iubire nu poți fugi. Poți fi sincer cu tine, Taro? Poți jura cu mâna pe suflet că nu ți-e dragă? Că nu ești viu alături de ea? Spune, poți jura că dacă începând de azi nu o vei mai vedea, nu vei suferi?

Taro tăcu mult timp, capul îi era plecat și privirea țintea solul din marmură albă. Liniștea aceea îndelungată purtă la capătul ei un răspuns tulburător.

– O iubesc…de la începuturi…

………………………..