BODYGUARD- Capitolul 14

CAPITOLUL 14

Vântul rece aducea cu el miros de pământ ud și de frunze putrezite, iar Sin stătea drept, privind fix către gardul dinspre nord. În fața lui, Red ridicase o lanternă și lumina urma adâncă a unei tălpi. Pământul moale păstrase perfect desenul pașilor, ca o semnătură involuntară.

– Au fost aici azi-noapte, mormăi Red.

Sin își trecu palma peste gardul metalic, iar degetele lui alunecară până atinsese un loc unde firele de sârmă erau secționate curat. Se aplecă, analiză și camera spartă de pe stâlpul apropiat. Firele erau tăiate la sânge, fără zgomot, fără resturi. Un profesionist.

– Au venit în recunoaștere, spuse rece.

– Vor să vadă ce putem și ce nu putem.

Se ridică și își înălță glasul, privindu-și oamenii adunați în jur.

– Vreau totul întărit. Acum. Sârmă electrică pe gard, triplă tensiune. Vreau câinii scoși și camere noi puse până la căderea serii. Data viitoare când vor încerca, îi vreau făcuți praf, să se audă ca niște porumbei pârliți!

Furia din glasul lui îi făcu pe toți să tresară. Red, Ghost, Blade, Stone și Ice încuviințară, apoi se răspândiră imediat pe poziții. Doar Red rămase lângă Sin.

– Șefu, întrebare, zise el scurt.

– Dacă au știut cum să ajungă până aici… înseamnă că cineva a vorbit.

Sin îl fixă cu privirea, tăioasă și fără margini.

– Vreau să aflu cine e cârtița, rosti calm, dar fiecare silabă era un pumn în aer.

– Red… sună-i pe amici. Spune-le că pot veni în vizită.

Red ridică telefonul și compuse numerele. În mai puțin de o oră, Rafe și Emil erau deja pe drum, convinși că totul era o simplă ocazie de a-și vedea prietenul.

Seara coborî apăsată peste clădire. În sala mare, luminată doar de becuri palide, se formase un cerc. Sin și echipa lui stăteau în picioare, fermi, împrejurul mesei centrale. În mijloc, Armis și cei trei prieteni ai lui, Luca, Rafe și Emil. Atmosfera era tensionată, fiecare respirație părând o mărturie.

Sin păși încet în cerc, privindu-i pe rând. Glasul îi răsună rece, egal, dar cu greutatea unui verdict.

– În lumea noastră, spuse.

– Există două lucruri care ucid mai sigur decât un glonț: trădarea și compromisul. Și, din cauza unuia dintre ele, am pierdut oameni la cabană. Am pierdut sânge. Nu pentru că dușmanul ar fi fost mai puternic, ci pentru că cineva a vorbit.

Fiecare cuvânt se înfigea în carne. Armis stătea cu privirea coborâtă, iar pieptul i se strângea tot mai tare. Respira greu, încercând să înghită nodul amar din gât. Știa că Sin îl urmărea. Îi simțea privirea fixată pe el, ca un ac de gheață.

Luca, lângă el, părea pierdut. Ochii lui se plimbau între fețele celorlalți, încercând să găsească înțelesuri.

– Nu înțeleg ce se întâmplă, izbucni Rafe, vocea lui rupând liniștea.

– Din tot ce spui, Sin… înțeleg că cineva a spus unde e Armis. Că există o cârtiță printre noi.

– Asta e imposibil, spuse Emil, mai palid decât de obicei.

– Noi? Niciodată.

Armis își înfipse unghiile în palme. Durerea mică îl ținea legat de prezent, dar gândurile îi explodau în cap.

Luca rămăsese tăcut, privind spre toți. Ochii lui întâlneau privirile, dar nu le răspundeau. Când Sin se opri în fața lui, timpul se suspendă.

Ochii lor se întâlniră. Liniile dintre ei erau invizibile, dar grele ca plumbul. Nimeni nu mai respira. Nici Rafe, nici Emil, nici Armis.

Sin nu spuse nimic. Doar privi, adânc, de parcă ar fi vrut să smulgă adevărul cu forța.

Și atunci, glasul lui Armis se ridică, slab, frânt, încărcat de o durere care se simțea în fiecare fibră.

– Oricine ar fi… nu-i voi purta pică. Nu vreau decât să știu de ce.

Privirea lui rămăsese în pământ. Vocea îi tremura, ca o lamă îndoită. Și Sin îl urmărea. Îl urmărea și îl simțea, fiecare spasm din trupul lui, fiecare nod din glas.

Pentru prima dată în viața lui, Armis nu mai părea rebel. Nu mai părea ironic. Părea doar un om zdrobit de posibilitatea că familia lui, singurii lui prieteni, l-ar fi putut vinde.

Sin își strânse pumnii în spate. Simțea acea durere și, fără să vrea, o lua asupra lui. Dar nu arată nimic. Nu putea.

Cercul rămase mut, iar aerul deveni mai greu decât plumbul.

Un scârțâit abia auzit răsună pe podeaua sălii mari. Pașii lui Ghost se desprinseseră din cerc. Înainta încet, cu mâinile la spate, privirea rece ca lama unui cuțit. Îi înconjura pe prietenii lui Armis ca un animal care mirosea frica.

Se opri în fața lui Rafe. Îl privi o clipă, ochii lui citind în ridurile frunții, în tremurul ușor al genunchilor. Apoi își mută atenția către Luca, apropiindu-se destul de mult încât să-i simtă respirația. Nimic. Doar privirea fermă a lui Luca, nedumerită, dar sigură.

Ghost înaintă apoi spre Emil. Se opri la doi pași în fața lui. Îl analiză cu atenția rece a unui vânător: picătura de transpirație care îi aluneca pe tâmplă, pupilele care se dilatau rapid, tremurul aproape insesizabil al buzelor. Toate vorbeau. Mult prea mult.

Ghost ridică privirea spre Sin. Nu spuse nimic, dar verdictul era scris deja în ochii lui.

Un murmur tăiat se auzi. Armis își puse mâinile pe chip, ca și cum ar fi vrut să-și oprească propria lume din prăbușire.

– Nu… șopti el, vocea lui zdrobită.

Luca făcu un pas înainte, încordat, ochii lui aprinși.

– Ce dracu’? Cum ai putut face așa ceva? Este fratele tău, fratele tău! Glasul îi răsună în încăpere, spart de furie.

Rafe rămase inert, cu privirea în gol, incapabil să proceseze. Totul se prăbușea în jurul lui, dar el nu se mișca.

În schimb, Emil clătină din cap și începu să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar vocea îi era frântă.

– Mi-a… mi-a amenințat sora…

Genunchii i se slăbiră și căzu în fața lor, cu palmele pe podea. Sin ridică mâna, calm, dar cu o autoritate de fier.

– Luați-l.

Ice și Stone se mișcară imediat, apucându-l de brațe și trăgându-i mâinile la spate. Emil izbucni într-un șuvoi de cuvinte, vorbe aruncate printre sughițuri și lacrimi.

– Armis… mi-a amenințat sora! Te rog, te rog să mă ierți! Nu am avut încotro, nu puteam să o las să moară!

Armis îl privea cu ochii mari, plini de durere. Fiecare cuvânt era un pumn în piept.

– Puteai să ne spui, izbucni Rafe, cu furie în glas.

– Puteai să vii la noi, nu să… să ne vinzi!

Emil scutură din cap, în timp ce era ridicat în picioare de Stone. Lacrimile îi picurau pe podea, ca niște mărturii ale vinovăției.

Armis simțea că aerul se rupe în jurul lui. Trădarea nu era doar o rană. Era un cutremur care îi clătina întreaga lume.

Sin rămase tăcut, cu ochii fixați pe Emil, dar colțul privirii îi aluneca mereu spre Armis. Îi simțea durerea și, pentru prima dată, ar fi vrut să o poată lua asupra lui.

Aerul rece îl izbi ca o lamă. Armis ieși în fugă, fără să mai vadă treptele din fața ușii. Stomacul i se strânse și, înainte să poată rosti un nume, totul se revărsă pe pietrișul umed. Genunchii îi cedară o clipă; palmele i se sprijiniră de pământul noroios. Lacrimile veniră brusc, fără veste, ca o ploaie scurtă de vară peste un oraș în flăcări. Se ridică, șovăielnic, făcu doi pași înapoi și-și lipi spatele de peretele gri, rece, lăsând piatra să-i fure o parte din febra din piept. Închise ochii. Întunericul de sub pleoape era mai ușor decât cel dinăuntru.

Auzi pași. Un glas, la jumătate de șoaptă, aproape fără margini:

– Îmi pare rău.

Știa cine este. Nu deschise ochii. Își strânse și mai tare pleoapele, ca și cum ar fi putut închide lumea cu ele.

– Nu… nu vreau să aflu. Nu vreau nimic acum.

Respirația celuilalt se apropie, așezată, disciplinată.

– Îl voi chestiona. Mă gândeam că vrei să auzi ce spune.

Furia lui Armis explodă, nu ca un țipăt, ci ca o  rușine. Ochii i se deschiseră brusc; cu două mișcări scurte îl prinse pe Sin de brațe și-l întoarse, lipindu-l de zid. O clipă, totul fu doar vibrația contactului: mușchii încordați sub stofă, osul peretelui răspunzând în spatele lui Sin.

– Ce dracu’ nu înțelegi din „nu vreau să vorbesc acum”? răguși, aproape fără glas, dar cu flacăra vie în pupilă.

Privirea lui Sin nu clătină. Era o noapte fără vânt.

– Nu poți deveni slab acum. Slăbiciunea asta te va îngropa de viu.

Cuvintele nu erau strigate. Tocmai de aceea loveau. Armis îi slăbi brațele, respiră neregulat, cuvintele îi ieșiră rupte:

– Nu vei înțelege niciodată.

– Ba da, rosti Sin, iar vocea i se umplu de un metal vechi.

– Înțeleg mai bine decât crezi. Pe tine te-a trădat un amic. Pe mine, propriul sânge. Crede-mă, știu ce rup aceste lucruri.

Tăcerea căzu între ei, grea ca o pătură udă. Departe, un câine lătra o singură dată, apoi nimic. În sângele lui Armis, ecoul își căuta locul.

– Ce-i vei face? îl întrebă, cu o oboseală resemnată.

– Îl vei omorî?

Îi dădu drumul de tot. Alunecă încet pe lângă Sin până când ajunseră umăr lângă umăr, lipiți amândoi de peretele rece. Se prăvăliră în liniștea aceea dubioasă, privind cerul de plumb.

– Nu, spuse Sin.

– Vreau să aflu de ce. Și cum îl pot ajuta.

Armis își întoarse capul spre el. Descoperi că Sin îl privea deja. Ochii negri, adânci, nu mai semănau cu sticla; aveau margini moi.

– Și apoi? murmură.

– Apoi vedem următorul pas. Depinde de cine stă în spatele amenințării.

– Cine crezi că e? Rivalii tatălui meu?

– Prefer să nu mă pronunț, răspunse Sin, tăind drumurile prea devreme.

Armis își mușcă obrazul pe dinăuntru, cu un rictus mic, copilăresc.

– Mă scoți din sărite cu răspunsurile astea.

– Știu, spuse Sin, ridicând în sfârșit colțul unei sprâncene.

– Și tu mă scoți din minți.

Cuvântul rămase între ei, abur cald în aerul rece. Ceva se mișcă, aproape insesizabil, ca un curent care schimbă direcția mării. Nu și-au propus; s-a întâmplat. Un pas mic, nici măcar întreg, o înclinare a lumii. Și buzele li s-au întâlnit.

Sărutul nu veni ca o furtună, ci ca o aprindere inevitabilă a unei bucăți de hârtie prea mult timp ținută lângă flacără. La început, simplu: atingerea moale a două respirații, un salut care tacit spunea „da, ești aici”. Apoi, adâncirea: Armis își ridică palma și i-o puse lui Sin pe stern, simțind, prin bumbacul tricoului negru, ritmul egal, aproape impertinent al inimii lui. Sin coborî degetele pe linia mandibulei lui Armis, o atingere ușoară, netezind tremurul. Buzele li se căutară mai sigur. Nu era graba unei dorințe oarbe, ci densitatea unei promisiuni lung amânate.

Aerul dintre ei se încălzi. Armis simți gustul sărat al lacrimii rătăcite în colțul gurii și, dincolo de el, ceva de metal, poate umbra unei dimineți în care armele fuseseră numărate. Sin, atent până în reflex, îl trase cu un pas mai aproape, ca și cum ar fi putut rosti „ești în siguranță” cu propria greutate. Peretele rece le ținea umbrele lipite, prelungindu-le într-o singură dâră. Armis lăsă capul o idee pe spate, oferind, cerând. Sin răspunse, coborând un milimetru, cât să-l prindă. Sărutul se adânci, fulgerător, adânc, cutremurător. O fisură trecu prin armurile lor, ca un fir luminos săpând în piatră. Gheața dinăuntru se sparse în cioburi fine; focul, cu răbdare, ieși la suprafață.

Armis tresări nu de frică, ci de recunoaștere. Își simți propriile coaste deschizându-se pentru un aer pe care nu-l respirase niciodată. Simți palma lui Sin coborând de la linia mandibulei pe gât, oprindu-se o clipă pe pulsul viu, apoi înapoi, pe obraz, acolo unde rămăseseră urmele sărate. Degetul mare îi trase, aproape fără să vrea, conturul buzei de jos,  arc scurt, umed, fierbinte. Un tremur îi trecu lui Armis prin umeri, ca o undă.

Și atunci își aminti ceva ce nu era cuvânt: momentele în care fusese îmbrâncit în zid, ocrotit și certat de aceeași mână; diminețile în care fusese trezit cu un „continui”; privirea aceea aspră care îl tăiase și, paradoxal, îl cususe la loc. Toate se strânseră într-un gest: își înfipse degetele în tivul tricoului negru, nu ca să-l tragă, ci ca să se agațe de real.

Sin, omul care nu ceda nimănui, cedă un milimetru. Buzele i se înmuiară, ritmul i se schimbă o idee. Nu era o renunțare, era un acord. Un metronom care își potrivea bătaia cu altă inimă. Îi răspunse lui Armis fără grabă, dar fără ezitare: sunt aici. Nu promisiuni, nu viitoruri spuse tare. Doar prezentul perfect al unei atingeri care făcea să tacă tot ce era zgomot.

Când se dezlipiră, nu sfâșiați, ci luați prin surprindere de propriul curaj , rămaseră aproape. Frunțile li se atinseră; respirațiile se amestecau în miros de frig și piele caldă. Armis închise ochii o clipă, își adună aerul. Când îi deschise, îl găsi pe Sin privind înapoi, fără mască. În bezna ochilor lui negri nu mai era doar control; era o lumină subțire, ca o lamă nouă la capătul unei zile vechi.

– O să trecem și peste asta, spuse Sin, atât de încet încât părea o rugăciune spusă pe dinăuntru. Nu promisiune, nu jurământ. O constatare.

Armis trase aer, îl lăsă să-i umple coastele. Pentru prima dată de când intrase în curte, reuși să respire până la capăt.

– Atunci hai, răspunse.

– Hai să aflăm „de ce”-ul tău. Și al meu.

Un curent rece le trecu pe la glezne, aducând cu el mirosul de noroi de la gardul nordic, parcă pentru a le aminti că lumea nu se oprise pentru ei. Din interior, un clopoțel scurt, semnal discret, anunță că cineva deschisese o ușă. Sin își reașeză umerii, revenind la verticala lui perfectă, dar mâna nu i se desprinse imediat de obrazul lui Armis. O mai ținu acolo cât durează o bătaie de inimă.

– Ești pregătit? întrebă.

Armis își înclină capul, cu un zâmbet care nu mai era armă, ci recunoștință.

– Nu. Dar merg.

Se desprinseră, fiecare purtând în piele cald încă locul atingerii. Peretele gri își luă înapoi frigul; curtea își reluă zgomotele mici. Pășiră înapoi spre ușă, unul lângă altul, fără să-și caute degetele, fără să-și promită nimic. Suficient că mersul lor avea același ritm. Înainte. Împreună. Într-o lume care nu le datora explicații, își făcuseră una: sărutul acela, perfect și tăcut, în care gheața se făcuse țăndări și focul își ceruse dreptul la lumină.