BODYGUARD- Capitolul 17

Sin își scutură gândurile atunci când în spatele lui se auzi un clic rapid de tastatură și glasul calm al lui Ghost.

– Șefule…

Tonul era scurt, dar în el pulsa ceva diferit. Sin se întoarse spre sala de control, unde lumina monitoarelor îl colora pe Ghost într-o nuanță albastră palidă. Ochii lui, de obicei ascunși sub umbre, sclipeau acum cu neliniște.

– Am reușit, spuse, ridicând bărbia.

– Suntem în rețeaua Valkov. Backdoor-ul s-a prins perfect, niciun ping suspectat. Dar…

Se opri. Degetele îi alergau din nou peste tastatură, iar liniile de cod se succedau cu o viteză greu de urmărit. Sin se apropie, ceilalți ridicându-se de pe locurile lor ca un singur trup.

– Dar ce? întrebă Sin, cu voce joasă.

Ghost își mușcă buza, mormăind mai mult pentru sine:

– Nu e normal… e ca și cum cineva ar fi lăsat intenționat portița asta pentru noi. Ca și cum știa că vom încerca.

Imaginile de pe monitor se succedau: log-uri, e-mailuri, documente criptate. Ghost apăsă câteva combinații de taste, iar un folder se deschise, proiectând mesaje scurte, în rusă și engleză, unele marcate cu semne roșii.

Sin se aplecă, iar ochii lui reci se fixară pe ecran.

De la: Alexei Valkov

Către: Misha

Mesaje fragmentate, dar clare:

„Asigură-te că băiatul nu scapă din vizor.”

„Tot ce mișcă, vreau să știu înainte de el.”

„Dacă apare oportunitatea, izolați-l. Cristian nu trebuie să afle.”

Sala se cufundă într-o liniște tăioasă.

Red se ridică brusc în picioare, sprijinindu-se de marginea mesei:

– Asta e o glumă? Misha? Cine dracu’ e Misha?

Ghost derulă alte linii de mesaj, dar Sin nu-l mai asculta pe deplin. Chipul lui se înnegură, iar maxilarul i se încordă.

– Nu e o glumă, răspunse el.

– Alexei își scrie cu Misha….Takeda.  Și nu e doar un contact. Este vorba despre o misiune. Armis.

Privirea lui se întunecă și mai tare. Dacă tatăl lui Armis juca dublu, tot ceea ce construiseră până acum se putea prăbuși în câteva secunde.

Sin rămase aplecat asupra ecranului, citind fiecare rând ca pe o rană deschisă. Ochii lui, negri și tăioși, urmăreau fragmentele de mesaj: „izolați-l… Cristian nu trebuie să afle.” Își simțea gâtul rigid, iar aerul îi devenea greu de tras. În piept, răsuna adevărul pe care nu voia să-l rostească: cel care-l voia mort pe Armis nu era un rival, nici un străin din umbră. Era chiar tatăl lui.

Își ridică încet privirea, fixându-și echipa. În jur, lumina monitoarelor le sculpta fețele în umbre albastre. Red, încordat, se frământa pe marginea mesei. Ghost clipea rar, dar ochii îi ardeau. Ice și Stone stăteau nemișcați, așteptând verdictul. Blade își strângea brațele pe piept, încordat ca un arc.

Sin vorbi, dar glasul lui era mai scăzut decât de obicei, cu o răgușeală abia perceptibilă.

– Alexei Valkov. El trage sforile. Nu Mori, nu Takeda… cel puțin, nu singuri. El se folosește de relațiile cu ei, de afacerile și alianțele lui murdare. Și-a transformat propriii dușmani în unelte.

Cuvintele lui căzură ca un verdict pe care nimeni nu voia să-l audă. Red izbucni primul:

– Îți bați joc de noi? Să-și vrea propriul fiu mort?

Sin îl privi o clipă, rece.

– Nu e prima dată când un om își sacrifică sângele pentru a-și proteja imperiul.

Apoi se întoarse către Ghost, ridicând bărbia.

– Vreau să afli mai multe. Tot ce au în comun. Conversații, afaceri, contracte, ședințe, întâlniri ascunse. Absolut tot. Să nu scapi nimic.

Ghost își înclină capul și își puse căștile pe urechi. Tastatura se aprinse din nou sub degetele lui.

Sin își lăsă privirea să alunece încet peste ceilalți, unul câte unul, ca și cum ar fi jurat în tăcere că nimeni nu va răspândi ceea ce tocmai descoperiseră.

– Și asta rămâne între noi, adăugă el, apăsat, fiecare cuvânt rostogolindu-se ca o piatră grea.

Făcu un pas spre ușă, mâna pe clanță. Întoarse capul doar o secundă, privirea lui fixată pe Red, apoi pe Ghost.

– Nimeni altcineva nu află. Nu acum.

Ieși, lăsând în urmă doar foșnetul tastaturii și respirațiile tensionate ale celor cinci. Ușa se închise lin, dar ecoul hotărârii lui Sin rămase între pereții acelei camere de control, mai greu decât orice armă agățată pe pereți.

Noaptea era densă, cu asfaltul lucind sub lumina palidă a felinarelor. Sin își puse geaca neagră pe umeri și, cu pași apăsați, se apropie de Red. Niciun cuvânt nu fusese rostit, dar privirea lui era suficientă. Red înțelese și îl urmă.

Cei doi se îndreptară spre SUV-ul negru parcat lângă clădire. Motorul dormea sub capotă, rece, dar pregătit. Sin deschise portiera din stânga și urcă, mișcarea lui calculată, fiecare gest păstrându-și precizia militară. Red îl imitase, trântind portiera din dreapta și întorcându-se imediat spre el, cu o sprânceană ridicată.

– Ce s-a întâmplat, șefu’? întrebă, glasul lui scăzut, dar încărcat de tensiune.

Sin nu se grăbi cu răspunsul. Își așeză palmele pe volan, privirea pierdută o clipă pe parbriz, acolo unde noaptea își picta umbrele. Apoi, cu o voce gravă, fără niciun fel de inflexiune:

– Mergem să facem o vizită la reședința Valkov. Am nevoie de anumite răspunsuri.

Red se încordă, se lăsă pe spate în scaun și își mușcă buza, un semn că gândurile îi fierbeau.

– Alexei Valkov… e responsabil pentru viața asta deprimantă a lui Armis, nu-i așa?

Sin îi aruncă o privire tăioasă, cu o sprânceană ridicată. Era genul de privire care nu avea nevoie de cuvinte ca să întrebe: pe ce te bazezi?

Red ridică mâinile, ca și cum s-ar fi apărat, dar continua cu un zâmbet amar:

– Oh, haide, șefu’, nu e greu să deduci. Fiul cel mare, Cristian, e imaginea familiei. În văzul tuturor, la televizor, în reviste. Cel mai bun chirurg al momentului, un titan tânăr. Pe când Armis… e ținut în fundul piramidei. Rușinea familiei. Adolescentul rebel care nu s-a ridicat la nivelul lor.

Sin înclină capul încet, ochii lui întunecați rămânând lipiți de Red. Apoi glasul lui se coborî într-o tonalitate ce făcea aerul din mașină să se întărească.

– Cred că Alexei a angajat asasini să-și omoare propriul copil.

Cuvintele fură rostite rar, fiecare silabă ca o lovitură de cuțit în tăcere.

Red simți cum i se usucă gura. Își trecu limba peste buze, apoi clătină capul.

– Asta e… treaba asta este aiurea rău, șefu’. Dacă e adevărat… Alexei Valkov nu mai e doar un magnat corupt. E un monstru.

Sin strânse mai tare volanul, articulațiile i se albiseră. Ochii lui rămăseseră fixați pe drum, chiar dacă motorul încă nu pornise.

– Tocmai de aceea, Red. Avem nevoie de răspunsuri. Și le vom obține.

În tăcerea care urma, motorul porni, zgomotul lui grav amestecându-se cu tensiunea din habitaclu. Mașina alunecă pe străzile pustii, în timp ce orașul adormit nu bănuia că doi oameni mergeau să pună întrebări unui titan care își putea sacrifica propriul sânge pentru putere.

Noaptea se aşternu peste reşedinţa Valkov ca o mantie grea; felinarele urcau umbre lungi pe aleea de marmură, iar gardurile de fier aruncau dungi negre peste faţada imensă. Motorul SUV-ului se stinse cu un clinchet rece când Sin şi Red coborâră. Aerul era aspru, tăios  miros de iarbă udă şi parfumuri scumpe care se amestecau ciudat.

Din lateralul porții, o altă maşină intră la timp  aproape sincron  şi drumul ei rosti un scârţâit uşor. Şoferul coborî fără grabă: un bărbat asiatic, părul blond tăiat scurt, perfect aranjat pe spate, figura ca o lamă, privire rece ca gheaţa. Sin îl observă imediat; ceva în alura lui, în modul în care mâna îi mângâia portiera, declanşă în mintea lui o înşiruire de imagini, nume, legături, potenţiale legături: Takeda,  Puzzle-ul se aşeză, rapid şi clar. Omul blond făcea parte dintr-un mecanism.

În pragul uşii, luminile reflectau o siluetă familiară: Alexei Valkov ieşea din hol, ţinându-se la fel de drept şi la fel de impecabil ca întotdeauna. Costumul îi venea ca o armură, zâmbetul era calculat, iar ochii, când îi aruncă o privire celor doi, erau reci deţinători ai unor secrete. Nu lăsa pe nimeni să iasă dinapoi pe uşi fără să simtă miezul lucrurilor.

Sin şi Red se apropiară, paşii lor măsuraţi. Alexei îi întâmpină cu un aer de politeţe ascuţită şi le făcu un semn cu palma să intre.

– Cărui fapt se datorează această vizită? întrebă Alexei, vocea lui era calmă, dar cu margini de oţel.

– Ce a mai făcut Armis acum?

Sin nu ezită. Nici nu lăsă loc pentru teatralitate. Niciun ton ridicat, doar acea voce rece, care nu cerea, anunţa.

– Nimic. Armis e bine. Am venit doar să te anunţ că i-am mutat locaţia.

Alexei înclină capul, ochii îi căutară profunzimea feţei lui Sin, apoi ridică o sprânceană,  un gest mic, dar suficient ca să sfâşie puţină aroganţă.

-Unde?

– Asta nu pot spune, replică Sin.

Alexei făcu un pas în faţă, postura lui încordându-se.

– Nu cred că eşti în măsură să nu îmi răspunzi, spuse, vocea răsunând acum cu o rigiditate aristocratică.

– Nu cred că eşti în măsură să îmi mai ceri vreodată aşa ceva. Nu sunt angajatul tău, Valkov, rosti Sin şi se apropie de el până la distanţa în care ambii puteau simţi respiraţia celuilalt. Era o apropiere calculată, nu o ameninţare,  dar era suficientă.

Alexei îl privi cu o piele fină de ură; buzele i se curbară într-un rânjet îngheţat, dar nu îndrăzni să răspundă imediat. Sin continuă, cu fiecare cuvânt scos cu tăiş:

– Am venit aici doar să te privesc când voi rosti următoarele cuvinte.

Alexei înţepenise. Pe chipul lui, o umbră trecătoare de nelinişte. Sau poate era furie. Sau mândrie. Oricare ar fi fost, se zbătea să nu iasă la suprafaţă.

– Ştiu că îl urăşti şi mai ştiu că fiul tău cel mare a plătit bani mulţi să îl ţină departe de tine şi de lumea ta. Ce nu ştie Cristian este că tu ai angajat asasini la cabană să îl omoare, că tu l-ai ameninţat pe Emil să dezvăluie locaţia lui Armis şi că eşti un corupt ordinar care lucrează cu mafia.

Cuvintele lui Sin curgeau ca o livadă de gloanţe, calculate, precise. Aerul din jur se răci; servitorii care treceau în spatele lor îşi ţineau privirile joase. Alexei îl fixă pe Sin; privirea lui rânji cu ură.

– Acel bastard o să moară aşa cum a murit târfa de mă-sa, scuipă Alexei, veninos. Cuvintele erupseră din el cu ură primară.

Sin nu ripostă imediat; se simţea pericolul vibra în jurul cuvintelor. Alexei îl provocă cu ultima lui replică:

– Nu vrei un război cu mine, Sin. Vei pierde.

Sin îl privi cu calm dăruit, cu o voce rece ca o sentinţă:

– Asta… vom vedea.

Apoi, ca şi cum ar fi pus un pariu pe o destinaţie inevitabilă, se întoarse şi păşi spre ieşire.

În timp ce trecea, cu un glas mai tare, fâlfâind spre ironie şi ameninţare:

– Aaa, războiul a început, Alexei. Şi eu nu ameninţ… spuse Sin, ultimele cuvinte desprinse dintr-o linişte tăioasă şi ieşi din curte cu Red pe urmele sale.

Drumul înapoi până la maşină fu tăcut. Sin aprinse motorul, închise un moment ochii şi inspira adânc ca şi cum ar fi adunat calciu în fălcile lui. Apoi, în timp ce strada trecea în faţa lor ca un film rece, se întoarse spre Red cu o hotărâre care nu mai cerea confirmare:

– Cheamă toţi oamenii noştri. Vreau să pui băieţii în locaţiile noastre. Îi voi distruge regatul lui Alexei de la temelie.

Red îl privi, sub influenţa unui amestec de teamă şi mândrie, teamă pentru mărimea loviturii, mândrie că nu avea alt comandant decât Sin. Ştia cine era Sin şi ce putea. Ştia că promisiunea nu era o fabulă: era un plan de luptă.

Maşina plecă în noapte; luminile îşi lăsară coada peste aleea reşedinţei, care rămase în urmă ca o scenă rece. În spate, în hol, Alexei răsuflă şi se întoarse spre omul blond, care îl privise pe Sin cu aceaşi privire rece analitică  şi spuse ceva în şoaptă.

– Pasiunea umană se înfierbântă. Jocul abia începe.