BODYGUARD- Capitolul 18

În urmă cu câteva săptămâni

Biroul lui Mori era o cavernă căptușită cu lemn închis la culoare, lumina joasă venind dintr-o lampă cu abajur roșu care făcea umbre lungi pe fața bărbaților. Aerul mirosea a trabuc și a alcool scump; pe masă zăceau dosare, plicuri groase și un ceas vechi care ticăia cu un rău obicei de metronom. Takeda stătea lângă geam, sprijinit de o cutie metalică, ochii lui  trecând de la stradă la ușă cu aceeași rigiditate ca o lamă. Mori, stătea pe scaun, cu trupul lung, costum impecabil, cicatricea pe obraz făcându-i zâmbetul mai rece.

Un om intră în birou cu pași precipitați, făcând clinchete cu cheile la șold. Fața îi era palidă, cu semne clare că se teme. Își aruncă  privirea spre Takeda, care nu spuse nimic, doar întoarse imediat capul în direcția lui Mori.

– Ce ai auzit? întrebă Mori, calm, ca și cum ar fi citit un pasaj dintr-o carte care i-ar fi plăcut.

Omul încercă să vorbească, cu voce tremurândă:

– Am vorbit cu unul dintre oamenii lui Alexei… a zis ceva despre… despre fiul cel mic. Că ar fi prea vizibil. Că trebuie mutat. Că…

Takeda își arcui o sprânceană, râsul lui izbucni scurt, un sunet care nu era veselie, ci ascuțire.

– Alexei Volkov joacă acum după cum cântăm noi, zise el.

Mori îl privi doar o clipă.

– Ți-am spus să  aduci informatorul în fața mea,  murmură, iar tonul acela birocratic, aproape plictisit, făcu aerul din încăpere să se limpezească.

Se ridică în picioare făcând câțiva pași prin încăpere.

Omul păși spre interiorul biroului ca spre un cuptor. Umerii îi erau strânși, mâinile transpirate. Într-un colț Mori ridică sabia; nu era un instrument ceremonial, ci o lamă lucrată cu îngrijire, pielită, cu un mâner nervos. Nu clipea. Gestul lui nu era teatral; era inevitabil.

Takeda scoase din buzunar o țigară, o aprinse, și o suflă calm în lumina abajurului.

– Nu i-au făcut nimic lui Armis, nu? întrebă, în timp ce privirea îl cântări pe omul din fața lor. Omul bâigui.

– Nu, nu…. mi-a spus doar că… că Alexei a ordonat… că vrea izolarea băiatului… că a plătit pe cineva.

Mori nu spuse nimic. Îi făcu semn lui Takeda să închidă ușa. Gestul era o hotărâre. Ușa se trânti cu un oftat sec; pașii din hol se stinseră. În birou rămase doar respirația oamenilor și ticăitul ceasului.

Takeda se  mișcă lent, își aruncă pachetul de țigări pe masă și se apropie. Îi puse o întrebare directă, rece:

– Ai spus că ai auzit? Ai spus că ai vorbit cu cineva de la casa Valkov?

Omul încercă să-și adune cuvintele:

– Volkov …omul pe care l-au angajat pentru paza fiului cel mic, nu a venit din partea lui Volkov, ci din partea  fiului cel mare.

Mori scutură capul, aproape plictisit. Începu să rostească cuvinte despre politică, despre afaceri curățate prin hârtii, despre cum se plătesc tâmplele speranței.

– Alexei crede ce i-am lăsat. Nu bănuie nimic. Americanul va ajunge mâine dimineață și Alexei crede că este vinovat de infidelitatea soției sale, spuse Takeda, cu un ton care trăda satisfacția unei piese bine jucate.

Omul rămase alb ca o foaie. Încercă o explicație, o scuză, o scuipare de adevăr:

– Nu știam că… am crezut că vreți doar să îl speriați pe băiat… Nu era planul meu…

-Băiatul?….băiatul trebuia să moară la club…rosti Mori, apoi deschise sertarul și scoase o sticlă scumpă de băutură, turnă puțin în pahar, dar nu bău.

Își lăsă palma pe masă, degetele lui lungi făcând umbre adânci. Se uită o singură dată la Takeda, apoi la omul care murmură și apoi făcu un pas lin,  un pas pe care îl făcea mereu când termina o propoziție importantă.

– Nu am…ei… l-au bătut. A ajuns la spital dar omul din interior a eșuat. Nu am știut că are pază, bărbatul simțea cum viața îi se strecoară printre degete. Simțea frica cum îi macină în măduva spinării.

– Asta era tot ce trebuia să faci…. să îl omori, nu să îl bagi în spital.

Mori nu ridică sabia cu grabă. O ridică cu o mișcare calculată, lentă; lama făcea o arcă scurtă în aer, iar reflexia luminii pe oțel îi făcea fața să pară chiar mai calmă. Takeda nu clipi.

Cineva mormăi, poate o împunsătură a conștiinței, poate doar ticăitul ceasului. Omul se uită în jur încercând să găsească o cale. Nu mai era nicio cale.

Mori se apropie, aproape ceremonial. Nu mai erau cuvinte ce puteau salva ceva. Atingerea sabiei fu rece pe pielea gâtului; nu fu cu  strigăte.

Un sunet uman, scurt  și apoi tăcerea căzu complet, ca o pânză care acoperă un tablou. Takeda își dădu seama de realitate, clipi, apoi oftă. Gestul lor era hotărât: cine trădează, plătește. Nu era o lecție publică; era un semnal clar pentru cei care urmau: trădarea se plătește cu viață și nu cu spectacol.

Mori șterse lama de haina trupului care stătea inert la picioarele sale. Își apucă paharul, sorbi încet, apoi își arcui spatele:

– Alexei plătește acum. Joacă după cum cântăm noi, dar nu trebuie să lăsăm garda jos. Dacă vrem să-l terminăm, trebuie să fim atenți. Nu putem lăsa nimic la voia întâmplării.

Takeda se apropie de dosarele întinse pe masă și le răsfoi cu grijă.

– Amintește-ți că oamenii ăștia sunt ușor de folosit atâta timp cât le plătim facturile, zise el.

– Alexei va sta în întuneric până ne facem treaba.

Mori întoarse capul, ochii lui stinși pentru o clipă:

– Mâna pe care o ții asupra lui  nu e fragilă. Nu-l subestima.

Pe un ton mai jos, Mori întrebă:

– Îți amintești ceva din ce ți s-a spus? Din ce ți-a dat omu’ de acolo?

Takeda ridică din umeri.

– Nu, spuse el.

– Omul nu a știut mai mult decât noi îi lăsasem să știe. Asta fusese ideea: lasă-i să creadă că au controlul.

Mori încuviință, împături mapa cu ștampile neclare și puse paharul pe masă. Takeda aprinse din nou țigara, se sprijini de fereastră și spuse cu voce joasă:

– Americanul vine mâine dimineață. Va fi ținta perfectă pentru a-l face pe Alexei să creadă că i s-a demonstrat infidelitatea soției. Când va reacționa, când va arunca legături, noi ne mișcăm.

În afara ferestrei, orașul continua fără să știe ce s-a întâmplat în biroul acela: o trădare frântă, o sabie care tăcuse pentru a nu face spectacol, planuri care se legau ca noduri de funie. Takeda și Mori se uitară unul la celălalt cu o complicitate rece; lumea lor era făcută din astfel de gesturi.

Mori ridică ușor paharul și murmură:

– Alexei crede că are controlul. Să-i oferim iluzia. Când va mușca momeala, vom vedea ce apare la suprafață.

Prezent

Takeda intră în birou cu pași calculați; ușa se trânti ușor în urma lui și ecoul se pierdu în lemnul întunecat al încăperii. Aerul era greu, mirosind a tutun și a lemn lustruit. Dintr-o umbră de lângă fereastră, Mori se desprinse încet, ca un spectru elegant. Zâmbetul lui era scurt, precis, acea rulă de metal rece care anunță că știe mai mult decât spune.

Se priviră câteva secunde fără grabă, ca doi jucători de șah care recunosc mutările posibile. În birou, ceasul ticăi calm, dar în acel tic-tac se ascundea o tensiune care urma să explodeze.

– Ai avut dreptate, rosti Takeda pe tonul acela scurt, contemplativ.

– Acel Sin a aflat. A citit mailurile trimise spre Volkov.

Mori râse scurt, un clișeu de surpriză prefăcută, și facu câțiva pași până la minibarul din colț. Își ridică paharul, îl întoarse în palmă, îl mirosi ca pe o relicvă.

– Ți-am spus că va mușca momeala, spuse calm și mută o sticlă cu grijă.

– Acum își va pune oamenii să păzească puștii.

Takeda îl urmărea cu privirea filtrantă; o lumină rece îi taie fața.

– Nu mi-ai spus de unde îl cunoști, întreabă sec, dar nu insistent.

Mori se opri din privit sticla și îl fixă pe Takeda cu o privire care nu admitea contradicții.

– Asta este problema mea, răspunse el scurt.

– Nu-i treaba ta să știi sursele mele, ci să joci rolul pe care ți l-am dat.

Takeda respiră adânc, ca și cum își potrivea o armură.

– Spune-mi următorul pas, ceru el, vocea lui având aceeași netezime ca o lamă lustruită.

Mori se lăsă pe spătarul scaunului, împăturind mâinile și zâmbi ca înaintea unui deznodământ.

– Următorul pas e să stăm pe margine, spuse.

– Să privim cum imperiul lui Alexei se prăbușește sub propriile fantome. Sin face zgâlțâitura, noi doar apărem culegând roadele. E o piesă lucrată bine: scandalul, reacția, haosul,  iar când toată lumea caută vinovatul fals, noi mutăm piesele.

Takeda clipi, nu de neîncredere, ci pentru a-și limpezi planul.

– Ești atât de sigur că tipul ăla va reuși? întreabă, iar întrebarea lui nu era doar profesională, era testul logicii.

– Sunt atât de sigur, răspunde Mori, vocea lui era o suprafață netezită de acțiune.

– E capabil de orice și are mijloacele necesare. S-ar putea să-ți placă efectul, dădu paharul peste cap și îl goli dintr-o înghițitură pe jumătate ritualic. Apoi, schimbând tonul, adaugă:

– Hai să mergem la hotel. Avem de reglat o altă chestie: cineva a furat o sumă de bani din seif și îl vreau mort.

Takeda se încruntă, un pragmetism rece îi frângea gestul.

– Cine? întreabă.

Mori aproape zâmbi din nou, dar mai rece.

– Nu-ți dau numele aici, spuse sec.

– E simplu: scurgere internă. Un om mic, lăsat să creadă că e mare. A primit bani, a crezut că e protejat. E timpul să-i arătăm că nu există scut. Nu vreau scene. Curățenie. Rapid, precis. Nimic care să lege de noi.

Takeda se apropie de mapă, scoate din ea un dosar subțire, îl deschide și răsfoi rapid pagini cu nume, date, fotografii. Fiecare nume era o bucată de hârtie care putea aprinde o lume. În mintea lui se profilară opțiuni: amenințare discretă, presiune, sau finalul simplu și curat pe care Mori îl prefera. Takeda nu ezită mult.

– Bine… nu vom lăsa urme. E natura meseriei noastre.

Mori dădu din cap, mulțumit. În paharul rămas făcu o mișcare calculată, puse o monedă sub sticlă, simbolic.

– Și în legătură cu Sin. Nu lăsa garda jos. Fiecare mișcare trebuie potrivită. Dă-mi o listă de nume posibil compromise și două echipe: una la vedere, una invizibilă. Vreau acoperire simultană.

Takeda nota, rapid, conștient că planul lor nu lăsa loc de eroare. În fața oglinzii de sticlă a ferestrei, luminile orașului creșteau, reflectându-se ca niște semnale. Pe străzile de jos, viața continuă neatinsă de tăcerile lor; în birou, însă, lucrurile se mișcau cu o gravitate criminală.

Mori se ridică, puse paharul gol pe masă, puse o mână pe umărul lui Takeda, un gest care nu era camaraderie, ci pact.

– Toți banii din lume nu cumpără liniștea pe veci, spuse el.

– Uneori, plata finală e sânge.

Takeda înghiți și zâmbi o secundă fără căldură.

– Dacă lucrurile scapă de sub control, aruncă vina spre cine trebuie. Să pară că Alexei nu a fost victima unei conspirații.

Apoi, ca o concluzie glacială:

– Asigură-te că amicul lui nu mai poate vorbi.

Se ridicară amândoi. Din umbră, lumina abajurului le făcu contururile mai ascuțite; două siluete care-și cimentează din nou alianța. În oraș, mașinile treceau; în birou, planurile lor se duceau spre o noapte în care loialitatea se cumpăra, iar trădarea va plăti prețul suprem. Takeda închise ușa în spatele lor, iar ecoul pașilor lor se pierdu, lăsând tâmpla camerei rece, ticăind ca un verdict.