În urmă cu câteva ore.
Mori privea în jos, prin geamul fumuriu al etajului superior. Întregul cazinou se desfășura sub el ca un teritoriu supus voinței sale: lumini pulsante, oameni care râdeau, ruleta care vibra, iar el, de sus, calm, nemișcat, ca un rege de gheață care vede tot și nu simte nimic.
Biroul lui era construit aproape integral din sticlă întunecată, iar silueta i se reflecta vag în panoul imens din față. Nu se întoarse nici măcar când ușa se deschise în spatele lui.
– Șefu?… glasul care se auzi era subțire, vibrând de teamă. O amărăciune grea îi colora tonul, iar Mori simți acel gust acru care îl irita mai tare decât orice insultă.
Întoarcerea lui Mori fu lentă, atât de lentă încât bărbatul din fața lui își pierdu respirația. Ochii lui Mori îl analizau ca un cuțit rece.
– Deci? întrebă sec.
– Băiatul… băiatul a fost salvat de echipa lui Sin, îngăimă omul, cu privirea lipită de podea.
O singură mișcare. Un singur deget pe trăgaci. Focul de armă răsună scurt, sec, brutal. Trupul căzu inert, cu un sunet gol, de carne lipsită de viață.
– Dacă vei începe să omori tot personalul, o să rămânem fără oameni, se auzi vocea lui Takeda din cadrul ușii.
Calm, fără surpriză. Ca și cum se aștepta să-l găsească pe Mori cu un mort la picioare.
Mori îl privi o clipă peste umăr, apoi se întoarse la fereastră, ca și cum sângele de pe podea era doar o greșeală minoră.
– Sunt incompetenți, răspunse aproape plictisit.
– O altă scuză inutilă. Unde ai fost? Trebuia să fii acolo, să îi oprești. Să nu-i lași să plece cu acel… inutil.
Takeda ridică o sprânceană, înaintând cu pași grei în birou. Privirea îi trecu peste cadavru, iar unul dintre oamenii lui fu chemat din hol printr-un gest scurt. Trupul începu să fie târât afară, lăsând în urmă o dungă subțire de sânge.
– Emil a fost doar o momeală, spuse Takeda. Unul dintre oamenii mei a pus un tracker sub mașina lor. Vom știi exact unde vor merge. În plus… îl avem pe Volkov. Poți pune pe seama lui tot ce vrei. Inclusiv moartea asta inutilă.
Takeda se apropie până ajunse lângă Mori, privind cazinoul luminat. Mori nici nu clipi.
– Îl vreau mort, șopti Mori, atât de rece, încât aerul se strânse în jur.
– Mori… murmura Takeda, aproape fascinant.
– Îi vrei pe toți morți. Dar nu mi-ai spus niciodată… de unde vine setea asta de răzbunare împotriva lui Volkov.
Liniște. Mori își întoarse capul ușor, privindu-l cu acea tăcere care mușca din piele.
– Volkov este cel care m-a omorât, răspunse Mori simplu, ca și cum ar fi spus că plouă.
Takeda rămase cu o expresie suspendată.
– Te-a omorât? repetă, aproape amuzat de absurditate.
– Da. A aruncat o rachetă peste echipa mea. Eram în misiune. Au murit toți… iar eu am… supraviețuit doar pentru a simți fiecare arsură. Arsuri grave. Răni aproape fatale. Mi-a omorât iubitul.
Camera parcă se micșoră. Takeda își bloca respirația pentru o fracțiune de secundă.
– Oh… rosti încet, privind în gol.
-Apoi… ai decis să fii mort de-a binelea?
– Eram un pacient fără nume. Când m-am trezit, lumea mă credea mort. Eram un erou îngropat. Un mit. O amintire. Așa că am rămas așa. Mori cel mort. Mori cel fără identitate. Mori cel fără slăbiciuni.
Privirea lui deveni o lamă.
– Îl vreau mort pe Volkov. Pe el și pe toată familia lui.
Takeda își turnă un pahar la bar și îl bău dintr-o înghițitură, scrutându-l.
– Fratele tău ne complică situația, spuse brusc.
Mori rămase nemișcat, privirea lui un abis.
– Atunci… va muri și el, rosti calm.
O sentință, nu o emoție.
– Nimic nu mă va opri din planul meu.
Și în acel moment, întreaga clădire părea să înțeleagă că un monstru tocmai și-a rostit verdictul.
Ușa biroului încă se mișca ușor după ce oamenii lui Takeda scoseseră cadavrul. Aerul era greu, încărcat de miros de pulbere și parfum scump. Takeda își turna al doilea pahar când alt bărbat apăru în cadrul ușii, bătând ușor, aproape temător.
– Șefu… le-am aflat locația, spuse el, cu vocea strânsă.
– Mașinile lor s-au oprit la o clădire din afara orașului.
Takeda se întoarse spre el cu un calm înspăimântător. Bărbatul întinse o tabletă cu mâini care îi tremurau imperceptibil. Lumina rece a ecranului îi colora fața în nuanțe albăstrui.
Takeda o apucă, zâmbi lent, acel zâmbet al unui om care primește exact ceea ce aștepta.
– Perfect, murmură el.
Privirea i se plimba pe hartă, pe semnalele urmărite, pe punctul roșu care pulsa exact acolo unde trebuia. Fără să-și ridice ochii, întinse tableta înapoi și făcu un gest scurt, autoritar, cu mâna.
– Adună oamenii. În seara asta atacați incinta. Fără ostatici… doar morți.
Tonul era atât de neutru, încât părea că vorbește despre vreme, și tocmai asta făcea ordinul mai înfiorător. Bărbatul înghiți și ieși, închizând ușa în urma lui.
Takeda rămase o secundă în tăcere, inspirând adânc, apoi își aruncă privirea spre Mori.
Mori nu se mișcă. Stătea în același punct, în fața geamului său fumuriu, privind cazinoul ca pe un furnicar sub care ar fi putut apăsa cu un deget ca să-l zdrobească.
Ochii lui reci se mutară ușor spre Takeda.
– Sper ca oamenii tăi să nu dea greș și de data asta, rosti Mori.
Vocea lui nu avea reproș. Avea un fel de moarte în ea. O certitudine tăioasă că nimic din ce merge prost nu va rămâne nepedepsit.
Takeda ridică paharul într-un semi-toast și îl duse la buze, zâmbind într-un fel obosit, dar provocator.
– Vor reuși, spuse el calm.
Dar undeva, în ochii lui Takeda, se aprinse o scânteie de neliniște, de parcă știa că această noapte avea să fie începutul unui război din care unul dintre ei nu va mai ieși întreg.
Fumul încă mai dansa gros în aerul spart de explozii, un abur alburiu și rece, îmbibat cu particule fine de azot și praf. Coridorul vibra ca o cutie de rezonanță, iar pereții gemeau după șocurile succesive. În spate, pe unde fugise Armis, lumina palidă a unei lămpi oscilante tremura haotic, ca o inimă speriată.
Armis ajunse gâfâind în camera unde îl așteptau Luca și Rafe.
– Ce s-a întâmplat?! izbucni Luca, ridicând imediat arma spre intrare.
– Red… Red a rămas în urmă, murmură Armis, încercând să își tragă aer.
– Mi-a spus codul. 5689. Trebuie să închidem ușa înainte ca…
O nouă bubuitură zgudui pereții. Tavanul scutură o avalanșă de praf și bucăți de ciment. Rafe înjură scurt, apoi se întoarse spre panoul metalic de pe perete.
– 5689… 5689… bine, hai odată! răsuflă el apăsat, tastând rapid.
Un bip ascuțit confirmă activarea sistemului.
– Și Red?! întrebă Luca, ochii deja umezi, ca și cum realitatea se grăbea să-l lovească.
Armis ridică privirea spre el și, preț de o clipă, se vedea în ochii lui exact ce încerca să ascundă: frică pură.
– A zis să trag… înainte să închidem. Ca să știe că suntem în siguranță.
Luca ridică arma cu o mână tremurândă. Rafe îi atinse încheietura.
– Eu trag. Tu pregătește-te să apeși butonul.
Un foc brusc răsună, sec, tăios. Apoi ușa metalică se desprinse din șinele superioare și începu să coboare cu un huruit grav.
Red era prins sub ușa metalică, iar fiecare respirație îi ardea pieptul ca o lamă încinsă. Împingea cu ambele brațe, dar metalul nu se mișca nici măcar un milimetru. Simțea gustul amar-metalizat al sângelui în gură, iar lumea se înclina în jurul lui ca o cameră care se prăbușește încet. Știa că are răni, multe, doar că nu știa cât de grave.
Armis, Luca și Rafe auziră bubuitura. Pavimentul tremură sub picioarele lor, iar aerul se umplu de praf și tăcere tăioasă. Toți trei se repeziră spre ușă, instinctiv, speriați.
Armis puse mâna pe panou ca să o deschidă, dar Luca îl opri cu o mișcare bruscă.
– Așteaptă, Armis! strigă el, cu voce tăioasă.
– Trebuie să-l găsim pe Red! Dacă e rănit?! răspunse Armis, cu o panică vizibilă în ochi.
Luca închise pentru o clipă ochii, inspiră greu, apoi aprobă din cap.
– Bine… deschide-o.
Armis se întoarse spre panou, tastând rapid codul.
5… 6… 8… 9.
O alarmă scurtă zbârnâi, iar ușa se ridică înapoi, eliberând un nor gros de fum albastru care plutea în aer ca aburul unui lac rece. În spatele lor, toți cei trei își ridicară armele.
– Pregătiți armele, spuse Armis, vocea lui tremurând doar cât să-i simți teama.
Ieșiră în coridorul devastat, lumina clipind într-un ritm neregulat, ca și cum clădirea însăși respira cu greu.
– Doamne… murmură Luca, privind pereții sfâșiați de explozie, metalul contorsionat, bucăți de țevi atârnând din tavan.
-Aveți vești despre Emil și Emma? întrebă Rafe, rămânând ultimul în formație, ochii urmărindu-le spatele.
– Partea lor nu a fost afectată. Sunt bine. Red știa exact ce face, răspunse Armis fără ezitare.
– Haideți. Trebuie să-l găsim.
Continuară să înainteze, dând la o parte cărămizi și bucăți de metal. Holul era un haos albăstrui, plin de dărâmături și fum rece.
Trecură pe lângă câteva camere sfâșiate de suflul exploziei, iar podeaua scârțâia sub greutatea lor.
Dintr-odată, Armis ridică o mână.
– Stați. …Ascultați.
Rafe și Luca se opriră, ținându-și respirația.
Apoi, un zgomot. Metal lovind metal. Slab. Repetat.
– Se aude… cineva lovește ceva, murmură Rafe.
Luca privi în jur, își închise pentru o clipă ochii și încercă să izoleze sunetul.
– De acolo, spuse el, arătând spre o cameră pe lângă care tocmai trecuseră.
Se întoarseră și intrară. Camera era aproape complet ruinată, cu pereți sfărâmați și podea acoperită de bucăți mari de beton. Dar zgomotul… era mult mai clar.
– De acolo! izbucni Armis, arătând spre un colț unde printre dărâmături se vedea o bucată de ușă metalică.
-Red?! …Red, tu ești?! strigă Armis, vocea trosnind.
O respirație dureroasă îi răspunse.
– Ooh… Dumnezeu… da… Armis?… Sunt… sunt blocat sub ușă… nu pot să împing… se auzi vocea lui Red, frântă, slăbită, abia un firicel de aer.
Băieții se năpustiră spre colț, începând să dea la o parte bucățile grele de dărâmături. Metalul era rece și albastru, încă umed de la condensul azotului.
Ajunseră la marginea ușii.
– Luca! Ține de aici, aici! strigă Armis.
– Rafe, tu vino aici, la colțul ăsta!
Armis se aplecă și strigă spre Red:
– Red… în momentul în care simți că poți ieși… te târăști cât poți de repede, da?
– O-o… ok… se auzi un murmur slab, tăiat de durere.
– Bine! La trei… ridicăm! spuse Armis.
Cei trei își încordară mușchii, apucând marginile metalice.
-Hai… 1… 2… 3! RIDICAȚI!
Ușa se desprinse cu un scârțâit greu, iar Red inspiră brusc aer rece când greutatea îi elibera pieptul și abdomenul. Se târî afară, tremurând, murdar de praf, sânge și fum.
Când ajunse complet de sub ușă, forța îi cedă, dar Armis îl prinse.
-Te-am prins… te-am prins, Red… murmură el, cu o voce care îi tremura în mod periculos de mult.
Metalul se prăbuși înapoi cu un zgomot puternic, făcând podeaua să vibreze.
Dar Red era în brațele lor.
Și respira.
