Cei patru- Capitolul 1

Intrarea Zeilor

Într-o lume în care totul se filtrează, iar autenticitatea e tratată ca o boală, ei sunt deja un paradox.

Dar atâta timp cât pot râde, iubi și lupta pentru ceea ce e al lor,  viața asta va fi trăită…
Până la capăt…
Chiar dacă, poate, e ultima….lor încercare.

Poarta facultății se deschise ca și cum timpul ar fi avut un tic special pentru momentul lor.
Patru siluete, patru pași sincron, patru priviri care ardeau aerul din jur.

Studenții se opreau din mers, din vorbit, din mestecat guma sau derulat pe telefon.
Unii își scăpaseră căștile, alții își uitaseră replicile în mijlocul unei conversații.

Erau… ei.

Cei Patru.

Kai își trase gluga puțin mai pe frunte, lăsând o șuviță rebelă să-i alunece pe obraz.
– Dacă mă mai privește încă o dată fata cu tricou verde, cred că o cer în căsătorie…sau mă teleportez, depinde ce iese prima dată, mormăi el.

–Sau îi scrii un poem și fugi, ca de obicei, râse Noah, făcându-i cu ochiul.
Avea o gumă de mestecat roz, pe care o plescăia cu un talent demn de dispreț și admirație în același timp.

– Ce v-am spus? Din prima zi , tăcere absolută, intrăm și se oprește lumea.
Și n-am făcut decât să intrăm. Pe bune de nu se merită să intrăm și cu artificii data viitoare, comentă Damon pe un ton ironic, fără să privească spre nimeni, dar conștient de toate privirile.

– Ar fi frumos, dar să nu uităm că la ultimul spectacol ai dat foc scenei, zise Eli calm, cu acel zâmbet discret care te făcea să te întrebi dacă glumea sau nu.

– A fost un accident controlat, replică Noah, ridicând din umeri.

– Nu există așa ceva, completă Kai.

– Nu în lumea voastră, nu, zise Damon și îi trecu o umbră în privire.

-Dar lumea noastră… funcționează puțin altfel.

Se opriră în mijlocul curții.

Studenții se revărsau în jurul lor ca un râu în jurul unei stânci, un grup de fete chicoteau pe la margini, încercând să pară indiferente, un băiat le făcu o poză, fără să se ascundă.

Eli suspină, aproape cu plictis.
-Dacă mai apare o pagină de fan club, mă retrag în munți…pe bune de data asta.

Noah scoase telefonul.
– Prea târziu…uite, deja ne-au postat pe Insta. Titlul e „Noii Zei de la Litere”.
Se opri…și zâmbi ciudat spre poză.

– Hei, am picioarele ciudate în poza asta.

– Dacă aș fi avut un bănuț pentru fiecare viață în care ai zis asta..

-…ai fi fost tot falit, îl completă Kai, cu o voce adâncă, dar zâmbitoare.

Damon privi spre clădirea principală. O fisură minusculă, invizibilă pentru ceilalți, se întindea pe unul dintre pereții vechi, doar ei o puteau vedea.

– A început deja, spuse el încet.

– Da, murmură Eli….

-Simțiți și voi?

Toți tăcură pentru o clipă….zgomotul campusului părea să se estompeze.
Kai închise ochii.

– Miros de cenușă…

-Și de ceva… care nu ar trebui să fie aici, zise Damon.

– Perfect. Să începem semestrul, chicoti Noah.

-Cu stil, adăugă Eli.

– Cu blestemele în buzunar și zâmbetul pe buze, completă Damon.

Și pășiră mai departe, ca niște zei exilați într-o lume care nu avea idee cât de aproape era de prăpastie.

Pe holurile largi ale facultății de Litere, ecoul pașilor lor nu părea să urmeze același ritm cu restul lumii.
Trei fete se opriseră lângă automatul de cafea.

Una vărsă băutura pe pantofi, dar nu clipi , pentru că Damon tocmai trecuse pe lângă ele și spusese un „scuze” cu jumătate de gură….atât le trebuise.

Kai se aplecă spre o pancartă pe care scria:

„Cerc de poezie experimentală. Joi, sala B4”.

– Poezie experimentală? Aș fi interesat dacă „experimental” înseamnă sânge, dragoste și metafore despre moarte.

-Pentru tine orice vers e despre moarte. Sau dorință reprimată, îl tachină Noah.

-Asta pentru că tu scrii numai glume cu rinoceri și profesori deprimați, oftă Kai.

La sala de curs, colegii deja se așezaseră, dar prezența celor patru cree un soi de reacție în lanț. Locurile din jurul lor se eliberară brusc, fără ca nimeni să spună nimic.

Noah se așeză primul, trântindu-se pe scaun și scoțându-și picioarele în față.

– Oare cât o să ne ia până să devenim legendă?

– Suntem deja legendă, răspunse Eli.

-În mintea voastră, completă Damon, lăsându-se lent pe spate, cu mâinile încrucișate.

–Da, dar și în grupurile de WhatsApp ale anului I, îi arătă Noah ecranul telefonului.

„Cine-s băieții ăia?”

-E plin.

Câteva fete prinseră curaj și se apropiară de ei.

– Salut, spuse una dintre ele, cu zâmbetul larg și inima probabil în gât.

–Voi… sunteți frați, nu?

-Doar din greșeală genetică, răspunse Noah.

– Sau binecuvântare, zise Eli, calm.

–Sau blestem, adăugă Damon, fără să ridice privirea.

-Kai? întrebă fata, încercând să se orienteze spre poet.

– Prefer să răspund doar în versuri, spuse el serios.

Fata chicoti, deși nu înțelesese nimic.
– Sunteți geniali, murmură ea, retrăgându-se.

După ce se îndepărtă, Noah fluieră scurt.
– Avem fani.

-Mereu am avut, zise Eli, privind absent către fereastră.

– Ei încă nu știu în ce se bagă, murmură Damon.

–Nici noi nu știm…..încă, completă Kai, trăgându-și gluga peste ochi.

Profesoara intră, iar cursul începu. Dar toți cei din sală aveau ochii furați periodic către colțul în care stăteau cei patru.
O prezență….o legendă urbană în devenire.

În tăcerea lor, era ceva care striga.

……………………….

Cursul curgea în fundal ca un râu monoton. Cuvintele profesoarei despre „fundamentele psihologiei cognitive” se loveau de zidul tăcerii celor patru, fără să reușească să-l pătrundă.

Noah desena pe colțul caietului o coroană cu colți, în timp ce își rotea privirea prin clasă.

-Dacă mai oftează mult tipa aia din rândul trei, jur că mă ridic și o cer de nevastă.

– Ai face-o doar ca să vezi dacă se blochează în fața altarului, comentă Damon fără să-l privească.

-Corect. Ar fi cel mai frumos dezastru.

Eli își ținea mâna pe bărbie, atent, dar nu la ce se preda.
Se uita la colegii din jur, cum încercau să pară ocupați, cum se prefăceau că nu-i observă.

Dar liniștea aia tensionată din jurul lor trăda adevărul, erau priviți…studiați…

Kai, cu gluga trasă și privirea pierdută pe fereastră, schița pe marginea tabletei un copac în flăcări.

–Ne prefacem bine, nu? întrebă, aproape pentru el.

–Ce anume? răspunse Eli fără să-l privească.

–Că suntem normali... continuă Kai.

Un murmur trecu prin sală, o altă fată se apropie, încet și timidă, cu un bilețel strâns în pumn…îl  întinse către Damon.

Dar el  doar se uită la ea cu o privire rece, tăcută încât făcu fata să ofteze și plecă înapoi în banca ei.

– Aș putea să jur că pe vremuri, ăsta era modul de a cere duel, râse Noah.

–Poate că încă este, zise Damon.

-…depinde ce ai de apărat.

Timpul se scurgea, profesorii  vorbeau , colegii comentau în șoapte, dar cei patru rămâneau, deocamdată, tăcuți.

O tăcere ciudată, greu de spart, greu de ignorat.

În pauză, un tip mai îndrăzneț din an le făcu semn să vină la masa comună din cafenea.
Noah se ridică primul, își înclină capul, teatral.

– Haideți, zei ai disfuncționalității sociale, hai să bem o cafea ca muritorii…

-Nu bem cafea, murmură Kai.

-Ne descompune vraja.

Dar totuși, se ridică. Trecerea lor prin coridor lăsa o dâră de tăceri, telefoane ridicate, șoapte și zâmbete nervoase…

Erau frumoși și puțin stranii…

Dar în spatele zâmbetelor ironice și al replicilor bine alese, ceva clocotea….

Un secret…un jurământ…o așteptare.

O legendă nu se naște într-o zi. Dar putea începea într-o sală de curs, sub privirile celor care simțeau instinctiv că…
nu erau doar niște băieți obișnuiți.

Spre seară, într-un colț uitat al campusului…

O ușă grea, veche, se deschise scârțâind, Noah intră primul, aruncându-și rucsacul pe o canapea vintage, cu tapițeria peticită de zeci de ori.

-Asta da glorie, murmură, trântindu-se în canapea.

-...o cameră doar a noastră și o lampă care pâlpâie de parcă invocă spirite.

Kai aprinse lumânările așezate strategic în colțurile camerei, fiecare flacără părea să tremure ușor la apropierea lui, ca și cum l-ar fi recunoscut.

Eli închise ușa în urma lor și verifică sigiliul de pe tocul de lemn. Doar o atingere și simbolul discret gravat acolo străluci slab, ca o respirație.

– E activ? întrebă Damon, din umbra unei biblioteci pline de cărți vechi.

–Da, răspunse Eli.

– Nimeni nu poate asculta, sau intra, sau minți în momentul când va intra aici.

Damon aprobă din priviri și se așeză pe marginea ferestrei, unde lumina lunii se prelingea peste podea.

–Astăzi a fost liniște, spuse încet.

–Prea multă liniște, comentă Noah.

-Când lumea te admiră fără motiv, ori urmează să te distrugă, ori să te adore ca pe un zeu…sau ca pe un monstru, completă Kai, cu glasul stins.

În cameră se lăsase liniștea…

Fiecare știa, fiecare simțea, ceva se apropia. Iar blestemul care le lega destinele pulsa tot mai aproape de suprafață.

Eli se ridică, scoase o cutie veche de metal de sub pat și o deschise. Înăuntru: patru pandantive, identice, dar fiecare vibra cu o energie diferită.

–Azi noapte iar am visat…foc….lacrimi. O femeie cu ochi negri care spunea că totul se repetă… că n-avem timp și încă o persoană, nu i-am văzut chipul, părea că stătea ascunsă…

Kai își duse mâna la tâmplă.
–Eu am auzit clopotele, din nou, patru lovituri…apoi liniște.

Noah râse ușor, dar ochii lui nu râdeau…
–Atunci nu e doar în capul meu, ceva se întâmplă.

Damon se ridică, se apropie de cutie și își luă pandantivul, îl ținu strâns în palmă, ca și cum ar fi vrut să-l zdrobească sau să-l absoarbă.

– Ne apropiem de ascensiune, doar că ceva este diferit acum, am goluri din viețile anterioare, asta nu mi s-a întâmplat niciodată…blestemul se reînnoiește sau s-a schimbat ceva …

– Sau se rupe, spuse Eli.

-Dacă alegem bine de data asta, dacă suntem împreună în acea zi putem alege sa fie ultima noastră revenire….

Privirile lor se intersectează, patru frați, patru puteri….o singură șansă.

În liniștea grea, Noah rupse echilibrul:
-Ei bine… dacă tot trebuie să murim din nou, măcar să fim legendari și în moarte.

Zâmbete apărură, nu largi, nu senine. Dar reale….

Și în timp ce noaptea înghițea campusul, mansarda celor patru rămase aprinsă…cu lumini discrete, umbre lungi și patru inimi care băte în același ritm….

Un ritm antic, un pact nerostit, o promisiune făcută într-o altă viață.