Cei patru- Capitolul 2

Capitolul 2

Adaptare Selectivă

– Cine s-ar fi gândit că să zâmbești costă atâta efort? bombăni Noah, trăgându-și hanoracul pe umeri.

– Efortul e de la grimasa aia care pare mai degrabă un spasm facial decât un zâmbet, îl corectă Eli, ținându-și cafeaua de parcă o evaluare i-ar fi putut schimba destinul.

Kai își întinse mâinile către soare.
– Cel puțin razele nu ne ard, încă….ăsta e un semn bun.

-Poate că suntem compatibili cu planeta asta, murmură Noah.

-….sau poate doar cu drama din ea.

În jurul lor, colegii socializau firesc. Glume, râsete, apelative exagerate, cineva încercă să-i atragă într-un joc cu mingi de burete.

Eli cedă, Kai, surprinzător, acceptă. Noah alergă în cerc doar ca să facă o piruetă teatrală și să cadă intenționat.

Toți râdeau, unii sincer, alții nervos, dar băieții începeau să pară… mai umani…

Toți, mai puțin Damon.

Stătea pe o bancă, în umbră, cu o carte în mână, o citea cu degetele încordate și ochii goi. Un tip se apropie de el…

– Hei, bro, citești ceva bun?

Damon îl privi lent, ca pe un țânțar care îi întrerupsese un gând periculos.

-Nu, îi răspunse sec.

– Atunci de ce citești? întrebă puțin bulversat de răspunsul rece și sec….

–Ca să nu fiu abordat….evident, nu funcționează.

Tipul râse încurcat și se retrase rapid când văzu acea privire întunecată. Damon închise cartea, îi ajungea cu socializarea pe ziua de azi….

Noaptea, în cameră, Noah stătea cu capul în jos, extenuat.
– Am râs, am vorbit, am și mâncat biscuiți de la necunoscuți. Merit o diplomă pentru integrare.

– Eu am învățat trei nume, spuse Kai.

–…toate uitate acum…

-Eu mi-am dat seama că ne putem integra, zise Eli.

–dacă alegem cui ne arătăm colții.

Damon apăru în ușă.
– Integrați-vă cât vreți, prietenia lor nu ne va salva.

– Dar ne pot distrage și uneori distracția e o acoperire perfectă, răspunse Eli.

Tăcură…
Apoi, Noah izbucni:
–Deci suntem de acord că facem socializare cu moderație, jumătate vrajă, jumătate sarcasm.

-Și un sfert cinism, adaugă Kai.

–Asta e deja din fabrică, murmură Damon.

În aer era liniște, dar sub ea, pulsa o neliniște.

Ceva urma…..sau deja era aici…

Soarele abia trecuse de linia orizontului, iar roua strălucea leneș pe iarba înaltă.

Cei patru se retrăseseră în câmpia din spatele campusului, acolo unde nu venea nimeni la ora aceea, era ritualul lor de dimineață. Aici, puteau fi ei. Sau aproape….

Eli închise ochii, simțind vântul.
–E ceva ciudat în aer. Simți?

Kai ridică privirea de la cartea pe care o citea în tăcere.
-Da… ca o vibrație. În spatele gândurilor.

Noah făcea flotări dramatice pe o pătură, în timp ce Damon privea în depărtare, fără să spună nimic.

De la distanță, ea stătea nemișcată, aproape confundându-se cu peisajul.

Părul îi flutura ușor, iar silueta subțire părea aproape ireală. Nu era suficient de aproape să-i vadă clar trăsăturile, dar ceva în postura ei, în prezența ei, lovea direct în subconștientul lor.

Eli deschise brusc ochii, se uită în jur fără să vadă nimic.

Kai lăsă cartea jos și se ridică, scrutând linia orizontului.

-Ai simțit și tu?

– Da, ca o sferă… nu fizică, o privire care pătrunde, nu se uită la noi, ne citește….

Noah se ridică, ștergându-se de praf.
– Ce dracu’ înseamnă asta? Un nou tip de fetiș de anul întâi?

– Nu e glumă, zise Eli.

–E ca atunci când visele te avertizează… și realitatea le urmează.

Damon întoarse capul, lent, privea direct în direcția fetei sau a acelei sfere…

– E aici, nu aproape, dar destul….cât să nu o putem vedea sau atinge…

-Cine? întrebă Noah, brusc serios.

Damon nu răspunse doar închise ochii, încercând să vizualizeze mintal acea apariție…
–Nu ne-a atins….dar ne-a văzut…pe toți patru…

…

Kai își închise gluga, neliniștit.
–Atunci întrebarea nu e „dacă” ci de „când”.

Vântul se întețise. Când se uitară din nou în direcția de unde simțiseră prezența… nu mai era nimeni acolo.

Doar iarba înaltă, tăcută și senzația unei absențe care cântărea mai mult decât o prezență.

–Oare s-a văzut și prin ochii mundeni? întrebă șoptit Kai …

– Tot ce avem de făcut este să ne comportam natural, puterile noastre trebuie folosite cât mai rar, asta atrage ,magia noastră este ca un far, așa ne-au găsit ei de fiecare data…rosti Eli…restul aprobară tăcuți.

#

Ora de istorie a ideologiilor părea să se lungească pe o spirală nesfârșită. Profesorul vorbea cu pasiune, dar sala plutea într-o plictiseală densă.

Eli scria absent, Kai desena din nou același copac pe colțul caietului, iar Noah se juca pe telefon pe modul „invizibil”. Damon stătea nemișcat, sprijinit pe un cot, cu ochii închiși, dar nu dormea.

Brusc, un curent rece trecu prin sală.

Nu fusese vânt, nu fusese nimic fizic ci ca o pulsație, o forță invizibilă care lovi drept în pieptul lui Damon.

Ochii i se deschiseră larg, pupilele i se dilatară, apoi o lumină fulgerătoare îi străpunse irisul, electrică, ca o explozie cerească.

Eli tresări, Kai simți cum îi scapă respirația, Noah făcu ochii mari.

-Acum?! aici?! șuieră Eli…..

–Damon!

În câteva secunde, se ridicară ca o furtună….

Profesoara nici n-apucă să întrebe ceva, că băieții îl trăgeau deja pe Damon afară, pe ușa clasei, spre ușa laterală a campusului.

Ajunși în spatele clădirii, între ziduri acoperite de iederă și beton crăpat, îl lăsară pe Damon jos.

Genunchii lui se prăbușiră pe pământ, trupul trepida vulcanic și respirația îi era o adevărată catastrofă….

Eli îngenunche lângă el.
– Cineva… cineva se joacă cu noi, Damon…respiră….

– Nu-i joacă, zise Kai, neliniștit.

-Ăsta este un test sau avertisment.

Noah, în schimb, clocotea.
– Ne-au simțit, ne-au scanat ,ne-au invadat eu… m-am săturat….

Se ridică și lovi cu pumnul un copac uscat….Trunchiul se zgudui, dar nimic nu se clinti în jur.

– Voiam liniște, voiam o viață normală…..Dar nu… Nu ne dau nici măcar o săptămână.

Kai îl privea tăcut….în ochii lui nu era frică, ci… o tristețe veche.
Eli nu spunea nimic, se uita la Damon. Acesta rămânea nemișcat, cu fruntea aproape lipită de sol.

– A simțit mai mult decât noi, zise Eli încet.

–Damon a fost canalul lor.

–Orice sau oricine ar fi fost, cunoaște locația noastră….

Vântul se stârni, iarba se mișcă într-un cerc ciudat…. cu toate astea  nimeni nu era acolo, cel puțin ….nimeni vizibil.

Și totuși, toți cei patru știau că au fost văzuți….au fost descoperiți.

Târziu în noapte când totul părea că se liniștise , ceilalți dormeau dar Kai își ținea pandantivul în palmă, Noah murmura ceva prin somn, iar Eli respira liniștit, cu mâna sub cap.

Damon, în schimb, era treaz….

Ieși din cameră, apoi din cămin, traversând campusul adormit până ajunse în câmpia unde simțise aceea prezența.

Se așeză pe iarbă, fără nimic altceva decât liniștea nopții. Închise ochii și încercă să respire din nou… să se regăsească.

Trecură minute…apoi ore, stelele se rostogoleau pe cer…. anunțând sosirea unei noi zi.

Când se ridică, simțindu-se puțin mai liniștit, se întoarse spre campus… dar se izbi direct într-un necunoscut.

Un bărbat, asemeni lui de înalt ,purtând haine negre iar pe chip o gluga trasă…
Chipul îi era umbrit…

– Scuze… mormăi străinul, fără să se uite la el.

Vocea îi era gravă, dar cu un accent familiar ,ca un ecou dintr-o altă viață.

Fără să mai adauge nimic, o luă în pas grăbit, apoi dispăru după o clădire.

Damon rămase încremenit….privind în gol…un fior ii trecu pe șira spinării…ca un deja vu …

Un sentiment vechi, prea vechi, de parcă știa vocea, de parcă mai simțise atingerea aceea….dar nu putea să-și amintească de unde.

Privirea i se întunecă.
Și pentru prima dată după mult timp… se temu….