Clape tăcute, legături uitate
Dimineața începuse normal.
Trotuarele campusului erau pline de pași grăbiți, cafele ținute cu o singură mână și rucsacuri aruncate peste un umăr.
Damon mergea cu privirea în pământ, gulerul hainei ridicat și mintea în altă parte.
Încă simțea presiunea serii trecute pe piele, dar o ascundea bine.
Până când…
îl zări pe Aven.
Trecând pe aleea laterală, zâmbind cuiva, ușor, dar cu acea naturalețe care îl făcea imposibil de ignorat.
Damon se opri, inima i se opri o secundă după el…nu era pregătit…nu să-l vadă…nu să-l înfrunte…nu încă.
Fără să gândească prea mult, se întoarse brusc.
Pașii lui se întețiră. Ochii îi căutau orice… orice ușă.
Prima pe care o zări, o deschise impulsiv și intră.
Tăcere absolută într-o lumina calda și sunet de clape
Sunetul unui pian umplea spațiul ca un abur fin.
Muzica nu era clasică, dar nici modernă.
Era… vie, profundă, parca cântată nu cu degete, ci cu sufletul.
Sala era largă, cu podea de lemn vechi, ferestre înalte și umbre care dansau în ritmul notelor.
Damon se opri, înghețat în prag își ținea respirația,nu de teamă ci dintr-un respect instinctiv ca și cum acel moment nu trebuia deranjat.
Băiatul cânta cu spatele la el, părul negru îi era scurt, dar rebel, spatele drept, dar tăcut.
Purta o bluză simplă, închisă la culoare , nu părea că observase intrarea lui Damon.
Dar fiecare notă pe care o atingeau degetele lui părea să știe că nu mai e singur.
Aerul din sală era diferit, nu doar liniștit, ci… aerul acela rar, de dinaintea unui secret.
Acel gen de atmosferă care-ți atinge ceafă, dar și pieptul, ca o amintire uitată.
Melodia se unduia între lumină și melancolie nu într-un mod trist,dar spunea ceva. Ceva despre… pierderi vechi, legături rupte și promisiuni nespuse.
Damon își dădu seama că nu.mai putea mișca, privirea îi era blocată pe silueta aceea necunoscută și cumva, în acea imagine, era ceva dureros de familiar.
Nu era atracție, nu era fascinație era altceva.
Un sentiment vechi, aproape uitat, un fel de “te știu”,un fel de prieten vechi.
Când ultima notă se pierdu în tavan, băiatul se opri fără a se întoarce.
– Știam că nu sunt singur, spuse el calm, cu o voce joasă și clară.
Damon tresări puțin, nu de surpriză. Ci pentru că, da… vocea aceea avea accent cunoscut
Băiatul se întoarse, lent, ca și cum fiecare secundă de întoarcere fusese premeditată.
Privirile lor se întâlniră.
Damon înțepeni privind spre el, era… o recunoaștere ciudată, acel chip îi stătea pe vârful limbii, dar nu-i știa numele.
Trăsăturile lui Vall erau simetrice, frumoase fără efort,ten alb, ochi negri adânci, părul brunet căzut ușor peste frunte.
Avea un calm tăios în expresie, dar și o undă de blândețe…
exact cât să nu-ți dai seama dacă e prieten sau ceva mai periculos.
-Te-am auzit când ai intrat, zise el calm.
Vocea lui era clară, cu un timbru ușor grav.
– Dar… eram aproape de final și nu suport să întrerup o partitură.
– Ah… da, scuze….nu am vrut să… deranjez.
Băiatul zâmbi slab.
– N-ai deranjat. Doar că n-ai bătut.
Se ridică de pe bancă era înalt, dar mișcările lui aveau un fel de discreție ciudat elegantă.
Se apropie, nu într-un mod invaziv ci doar… firesc.
Își întinse mâna zâmbind
– Vall.
Damon clipi scurt…se trezi întinzând mâna ca un robot.
– Damon.
Damon Scott se repetă el
-Frumos nume, zise Vall cu un zâmbet abia perceptibil.
Damon înghiți în sec, dar rămase prezent.
– Tu… cânți incredibil.
A fost…a ca fost o liniște care m-a făcut să vreau să tac.
Vall înclină ușor capul cumva rușinat…
– E cel mai frumos compliment pe care l-am primit. Mulțumesc.
– Ești student aici? întrebă Damon, forțându-se să rămână prezent.
Deși ceva în pieptul lui pulsa bizar, ca o memorie fantomă.
– Anul doi. Facultatea de Arte, pian și compoziție. Dar mai mult mă găsești prin săli libere decât prin amfiteatre.
Damon încuviință.
-Eu sunt la Teatru. Anul întâi.
Pentru o clipă, amândoi rămăseseră în liniștea aceea care nu era stânjenitoare, ci cumva… sigură.
Damon simțea ceva straniu în legătura cu băiatul din fața lui.
Nu era familiaritate superficială.
Era… altceva.
O legătură amicală, aproape frățească.
De parcă fusese acolo într-o altă viață.
Nu era despre trecut, dar nici despre prezent, era despre ceva ce se va întâmpla simțirile lui vizavi de Vall.
– Pauza de masă e în curând, spuse Damon, îndreptându-și ușor gulerul hainei.
Privi scurt spre Vall.
– Vrei să vii? să îmi cunoști frați ?Sunt… imposibil de ignorat.
Vall zâmbi slab, dar ochii i se luminaseră vizibil.
– Aș vrea.
Sună… interesant.
Când intrară în sala de mese, pașii lor fuseseră doar alți pași pe podea,
dar tăcerea bruscă care îi însoți în urma ușii deschise…îi trădă.
Priviri se întoarseră, grupuri se opreau din vorbit.
Unii doar aruncau ochii curioși, alții întorceau capul complet.
Nu era doar Damon ,era vorba și despre băiatul de lângă el.
Vall mergea cu o eleganță firească, fără pic de aroganță, dar avea un aer care îl separa de toți, părea că aparține unei povești diferite.
Frații lui Damon erau deja la masă.
Noah făcea o jonglerie cu un pix și un capac de pahar.
Eli răsfoia absent o carte în timp ce
Kai avea privirea pe geam, gânditor.
Când cei doi se apropiară, Noah fu primul care ridică ochii.
– Ei, bine! Ce avem noi aici?
Eli ridică o sprânceană și Kai se întoarse lent.
– Fraților, faceți cunoștință cu Vall, zise Damon simplu, dar sigur.
– Ne-am întâlnit azi și cântă la pian de parcă ar scrie cu clapele ce nu poți rosti cu vocea.
Noah se lăsă pe spate cu un zâmbet mare.
– Arăți ca un star de cinema care tocmai a ieșit dintr-un film premiat.
Ai cumva un agent?
Vall râse ușor, fără aroganță.
– Nu, dar dacă aveți voi unul, pot încerca o audiție.
Eli înclină capul ușor, evaluându-l.
-Carismă naturală, observă scurt.
Tonul lui nu era răutăcios, ci… sincer.
Kai în schimb rămase tăcut, privând, analizând…ceva la băiatul acesta îl făcea să se încordeze subtil, nu era ca o amenințare, dar un sentiment straniu puse stăpânire pe el, era… ceva…ce nu putea spune ce anume.
Privirea lui Vall, atunci când se întâlni cu a lui, era la fel de fixă și intensă ca și cum, fără cuvinte, își măsurau distanța dintre lumi.
După o secundă prelungită, Kai se ridică și întinse mâna.
– Kai. Fratele mijlociu.
Vall îi strânse mâna cu un zâmbet controlat.
– Vall. Doar… băiatul de la clape.
Damon zâmbi pentru prima dată complet….de parcă era un cerc complet…îi avea pe toți acolo.
Iar Vall…încă nu știa exact de ce, dar simțea că trebuia să fie acolo.
Vall abia apucase să se așeze, că deja se trezi prins în ceva ce semăna cu un duel de replici între frați.
Noah:
-Deci, Vall… de unde ești?
Ce-ți place? Câini sau pisici? Ai fobie de ceva? Ai avut vreodată un vis în care te trezeai fără sprâncene?
Eli, fără să ridice privirea din carte, interveni:
– Întrebări serioase, te rog.
Care e piesa ta preferată de pian? Preferi tăcerea sau zgomotul constant? Crezi că timpul e liniar sau ciclic?
Noah, râzând:
-Tu întrebi de timp și tăcere, eu întreb dacă a avut vise cu sprâncene lipsă.
Suntem o familie echilibrată.
– Nu apuc să răspund la nimic, zise Vall, zâmbind amuzat.
Eli și Noah se opriră, apoi începură… să răspundă unul la întrebările celuilalt.
Noah:
– „Piesa ta preferată”? Păi clar Chopin, nocturnele.
Eli:
– „Ai fobie de ceva?” Da… De oameni care nu știu să tacă la masă.
-Bine, bine, zise Vall râzând, uitându-se de la unul la altul…
-Voi faceți schimb de personalități la micul dejun?
Damon le aruncă o privire în diagonală, dând din cap cu un zâmbet ironic.
Ridică o sprânceană și mormăi:
– Încearcă să răspunzi…dacă poți. Asta-i inițierea.
Kai stătea tăcut, cu spatele ușor rezemat de scaun, dar ochii lui îl urmăreau pe Vall ca un scanner invizibil, nu ostil dar destul de analitic…cu precauție
Vall simțea, subtil, acea examinare și nu o evita ba chiar îi susținea privirea lui Kai când o prindea, calm, fără să se justifice.
În colțul sălii, sprijinit cu cotul pe o masă alăturată, Aven stătea tăcut.
Cu o carte deschisă în față… dar ochii lui erau în altă parte.
Privea fix spre masa fraților și mai exact…spre Damon.
Privirea lui era liniștită în aparență, dar sub pleoapele coborâte vibra o neliniște adâncă.
Nu-i plăcea ce vedea.
Nu acel zâmbet al lui Damon.
Nu prezența lui Vall lângă el și cu siguranță nu… acea energie între ei.
Gelozia nu era ostentativă dar era acolo, ca o umbră care crește lent sub lumină.
-Așadar, Vall, spuse Noah cu un aer solemn, ultima întrebare. Cea mai importantă.
-Te bagi la fotbal duminica sau preferi să compui simfonii în cap, singur, în bibliotecă?
Vall zâmbi larg.
– Pot face ambele în același timp.
Toți izbucniră în râs, chiar și Eli zâmbi scurt.
Doar Kai rămase tăcut, privirea lui nu era rece…doar… atentă.
Vall era înconjurat de energia efervescentă a fraților Scott, dar ochii lui erau fixați pe unul singur:
Kai.
Profitând de faptul că ceilalți erau prinși într-o discuție absurdă despre ce superputere ar alege fiecare dacă ar juca într-un film ci supereroii, Vall se întoarse ușor spre Kai.
– Tu studiezi istorie, nu? întrebă el pe un ton echilibrat.
Kai se întoarse spre el privindu-l scurt… dar nu-i răspunse, apoi își întoarse privirea care i se încordă brusc aruncată într-un colț al spațiului, se ridică și plecă spre cealaltă parte a sălii de mese.
Vall urmă cursul privirii și atunci îl zări.
Aiden.
Stătea lângă o masă de lângă fereastră, cu o carte în brațe și un zâmbet larg.
Ridicase o mână timidă spre Kai, un gest simplu, dar sincer.
Kai nu ezită și porni imediat spre el.
Vall rămase în loc, corpul său părea calm dar privirea… se întunecă ușor.
Nu era furie, nu era gelozie clară, era… neliniște.
Acea neliniște stranie pe care o simți când vezi ceva care nu ar trebui să te afecteze, dar o face.
Apropierea dintre Kai și Aiden…îl făcea să se încordeze.
– Hei, zise Noah din lateral, smulgându-l brusc din acea stare,
– Îți jur că nu-l înțeleg pe Kai. Se uită uneori la oameni de parcă le vede viețile anterioare sau poate viitoarele divorțuri?
Vall râse scurt, coborându-și privirea spre el.
– Poate amândouă.
Noah dădu din cap serios:
– N-ar fi surprinzător.
Te uiți o secundă la el și brusc simți nevoia să fii sincer cu tot trecutul tău emoțional.
– Și tu ce-i spui? întrebă Vall cu un zâmbet discret.
– Că nu-mi amintesc nimic.
Și dacă insistă…Îl rog să nu îmi spună dacă în viitor voi avea vreo dezamăgire….
Vall râse din nou, dar în privirea lui se simțea că încă… procesase ceva.
Ceva legat de Kai si de Aiden.
Damon stătea tăcut ascultând la toți trei dar își întoarse privirea spre fratele lui care vorbea acum relaxat cu Aiden.
Ce nebunie! Fratii sunt destinși și totuși încordați. Si Vall pare ca știe mai mult decât arata și totuși Kai reușește sa trezească în el gelozia, la fel și Aven, ce-si înghite neliniștea privindu-l pe Damon.
❤️❤️❤️