Cei patru- Capitolul 3

Umbra care ne cunoaște

Damon stătea sprijinit de peretele rece al sălii, cu brațele încrucișate și privirea pierdută.

Nu era genul care să vorbească mult. Dar acum… tăcerea lui avea margini tăioase.

Kai, Noah și Eli așteptau, nu-l presau, îl lăsau să decidă timpul lui potrivit în care dorea să le povestească.

După câteva secunde, Damon ridică privirea spre ei.
– Aseară… m-am dus în câmpie.

Noah înclină capul.
–Nu e nou….ai început să faci  asta des.

– Da, dar aseară… nu am fost singur.

O pauză scurtă, în care ochii lui se întunecară ușor.

– M-am ciocnit de cineva, un tip. Îmbrăcat în negru, cu gluga trasă. Nu i-am văzut fața, i-am auzit doar… vocea…

Eli se încruntă.
– Vocea?…O spui pe un ton radical de dramatic…

– Era ca o amintire, ca un ecou dintr-un loc pe care nu-mi amintesc să-l fi vizitat. A zis doar „scuze” și a dispărut…

Kai își trece mâna prin păr.
– A lăsat ceva?…Vreo urmă?

Damon clătină din cap.
– Doar o senzație. De… deja vu.

Noah bufni.
-Minunat, acum ne bântuie și necunoscuți cu replici de telenovelă mistică.

– Nu e glumă, zise Damon, privind direct în ochii lui.

– Tipul ăla știa cine sunt. Tu înțelegi că el…nu m-a văzut…. M-a recunoscut.

Tăcerea căzu din nou peste ei toți , dar nu era apăsătoare, era cumva  clară și extrem de greu de ignorat.

În acel moment, pe telefonul lui Eli apăru o notificare.
Un mesaj.

„Petrecerea Frăției Dark’an. Diseară. La Vila B. Intrarea doar cu invitație. Încercați să nu ratați noaptea în care totul se schimbă.”

Kai se uită peste umărul lui.
-Subtil ca o bombă cu flori.

– E o capcană, zise rapid Damon.

– Sau un test, completă Eli.

– În ambele cazuri… trebuie să mergem.

Noah se ridică.
–Măcar de-ar avea snacksuri.

Toți râseră scurt. Dar în spatele zâmbetelor, gândul fu același:

Cineva i-a invitat. Cineva care știe mai mult decât ar trebui.
Iar la petrecerea aceea… nu va fi doar muzică și dans.

Când seara veni, băieții erau în fața vilei  B. Vila era o construcție veche, cu arcade din piatră și ferestre înalte. Deși campusul o numea „Vila B”, părea mai degrabă o reședință moștenită de o societate secretă care bea cocktailuri și făcea ritualuri între două sesiuni.

Pe terasă, luminile străluceau discret în ghirlande, iar în interior bubuia un beat lent, hipnotic.

Cei patru intrară împreună, dar nu pășiră ca niște musafiri ci ca și cum locul îi chema.

Noah fu primul care își ajustă zâmbetul.
– Trei reguli: nu dansăm sincron, nu ne teleportăm pe ringul de dans și nu strălucim în întuneric.

– Dar putem minți frumos, adăugă Kai.

– …asta se acceptă la petreceri, nu?

– Doar dacă e vorba de zodii și intenții pure, zise Eli.

Damon nu scoase un cuvânt. Ochii lui erau deja în mișcare,  cercetau chipuri, detectau energii.

Interiorul Vilei era îmbibat cu parfumuri scumpe, voci amestecate și râsete ușor forțate.

Un băiat cu păr verde ținea în brațe un șarpe de pluș și dansa pe masă. Două fete în rochii argintii făceau poze lângă un perete cu neon pe care scria „Ești cine alegi să fii”.

– Se vede că-s bogați, murmură Noah.

– Niciun strop de jenă.

Un grup de colegi de anul întâi le făcu cu mâna, Kai răspunsee politicos, Eli deja zâmbea cu ochii așa cum știa el… subtil, amical, forțat….

Și, ușor-ușor, începură să se integreze prin mulțimea de acolo.
Băură sucuri colorate, râseră la glume, acceptară provocări de jocuri tipice:

„Adevăr sau provocare”, „Ghicește melodia”, „Spune o minciună care pare adevărată”.

Totul părea… normal.

Dar sub masca normalității, fiecare dintre ei făcea inventarul oaspeților.

–Tipul de la bar are ceva în buzunar care pulsează probabil un cristal, murmură Eli.

– Fata blondă din colț… ne-a recunoscut și se pare că nu e de la facultate, zice Kai.

– Nu vă panicați, dar profa de etică e aici și dansează, șuieră Noah.

– Dacă ăsta nu-i un semn al sfârșitului, nu știu ce e.

Damon nu se mișca din locul lui de lângă perete,  privea toată scena ca un șahist învățând tabla. Ochii lui reci și calculați, scanau fiecare pas, fiecare clipire.

Apoi, de nicăieri…

Simți din nou.

Un curent slab, dar clar, ca o undă trecând prin podea ca și cum cineva făcuse o greșeală și energiei îi scăpase o scânteie.

Privirea lui se ridică brusc.

Și o zări … acea sferă care ducea spre  scările de la etaj, se gândi că *ea*,
fata din visele lui Eli, trebuia să fie aici în carne, oase… și foc tăcut.

Dar când acea formă translucidă își întoarse capul spre el, mare-i  fu mirarea că în acea privire întunecată el nu văzu nici groază si nu era nici frică.

Era doar cunoaștere….

O privire scurtă, un semn aproape imperceptibil, apoi dispăru printre alți invitați.

– Damon? întrebă Eli, apropiindu-se.

–  Ai văzut ceva?

– Nu „ceva”. Pe ea.

Noah se întoarse brusc.
– E aici?

– A fost , acum nu mai e.

Suspansul creștea, dar petrecerea continuă. Nimeni în jur nu părea să fi observat altceva în afară de muzică, lumini și jocuri sociale.

Dar cei patru știură:
umbra care îi cunoștea ajunsese în același loc cu ei.

Și nu mai puteau să se ascundă prea mult.

…………..

Pașii lui Damon urcau treptele cu prudență. Muzica de la parter devenea din ce în ce mai înfundată, ca și cum cineva ar fi tras o cortină invizibilă peste lume.

Coridorul era slab luminat, o ușă întredeschisă atrase atenția lui, în spatele ei… tăcere.

Intră cuprins de o curiozitate, de parcă ceva îl împingea de la spate…

Camera avea aerul unui birou vechi, mobilat cu gust, dar înțesat de istorie. Pielea fotoliilor era ușor crăpată, iar rafturile de cărți păreau să șoptească povești nerostite.

În fața ferestrei observă un băiat care stătea cu spatele ținând o carte în mână. Îți dădea impresia unei statui, era perfect nemișcat.

Damon se opri și simți cum respirația i se tăie o fracțiune de secundă.

Privirea îi rămase agățată de silueta aceea calmă, concentrată pe cartea sa.

Nici o tresărire, nici un gest ostentativ era doar liniște o liniște atât de intensă încât devenea  aproape magnetică.

Brusc, băiatul își întoarse capul…lent, mult prea lent.

Gluga căzu de pe capul lui, alunecând ca o perdea grea.
Și atunci… Damon îl văzu.

Chipul îi era aproape ireal, trăsături sculptate, cu linii fine, o frumusețe care părea născută din ceva ce nu putea fi uman în întregime.

Dar cel mai tulburător erau ochii.
Un amestec de albastru și gri-metalic care păreau să capteze lumina și să o transforme în vibrație.

Privirea băiatului nu era agresivă, nu nici era protectoare, era cumva … recunoaștere.

Damon simți cum aerul i se blochează în piept, dar nu de teamă ci de ceva mai vechi, mult mai profund.

Ca o amintire dintr-o viață trecută, ca un vis pe care nu știică l-ai avut până nu ți se arată.

Băiatul închise încet cartea și o lăsă pe pervaz, privindu-l de parcă aștepta acest moment.

–Nu credeam că vei urca, spuse cu o voce joasă, aproape muzicală.

Damon nu reuși să răspundă, încă încerca să înțeleagă dacă ce trăia era real… sau un vis lucid venit prea devreme.

– Dar știam că vei veni… continuă.

O tăcere densă se așeză între ei, nu o simțea  ostilă, dar nici confortabilă….probabil doar încărcată.

Damon făcu un pas în față, privind în ochii lui, ca hipnotizat.
–Cine… ești?

-Un simplu student….așa cum ești și tu…

Băiatul zâmbi ușor și acel zâmbet, deși abia conturat, clătină ceva adânc în Damon.

Ceva ce fusese cândva uitat….sau blocat….sau… protejat.