Cei patru- Capitolul 30

Înainte să fie lumină

Ușa camerei Ellei se închise încet în urma lor, cu un sunet aproape simbolic.

Cei patru coborâră treptele în tăcere. Niciun cuvânt nu mai era necesar; fiecare purta în minte acea propoziție roșiatică, care le răsuna încă pe dinăuntru:

„Nu mă căuta acolo unde nu am fost niciodată.”

Ieșiră afară și aerul dimineții îi izbi cu prospețimea lui crudă, așa cum doar zorii știu să o aducă.

Soarele tocmai răsărise; cerul era pictat în nuanțe calde de portocaliu și roz, iar peste campus se așternuse o lumină blândă, aurie.

Frunzele din copaci tremurau sub o adiere ușoară, iar în depărtare primele voci ale studenților se auzeau încet, ca un zumzet care creștea odată cu ziua.

Lumea… părea normală, dar pentru ei, nimic nu mai era.

Kai mergea cu mâinile în buzunare, cu ochii pierduți în zare; Noah își ținea gulerul hainei ridicat, mai mult ca un gest de protecție decât de frig.

Aven pășea în tăcere pe lângă Damon, dar în privirea lui era o rugăciune mută. Iar Eli… Eli ținea cartea strâns lipită de piept, ca pe o ancoră.

– E straniu, zise Kai, rupând liniștea,

-…parcă lumea n-ar fi simțit nimic din ce trăim.

– Nici n-a simțit, răspunse Noah.

-Pentru ei, Ella e doar o fată la facultate; pentru noi… e firul care ne ține întregi.

Eli se opri. Se întoarse cu fața spre răsărit și închise ochii.

– Ea e încă acolo, undeva, și ne așteaptă să n-o căutăm… orbește.

Damon apăru din spate, apropiindu-se calm.

– Dar ne-a lăsat un semn și noi îl vom urma.

Soarele urca tot mai sus, iar pentru prima dată după multe zile, băieții pășiră în aceeași direcție.

După câteva minute de tăcere în curtea campusului, se adunară lângă fântâna de piatră din centrul grădinii. Ploaia de gânduri și ipoteze se aduna în ochii lor.

– Propun să ne împărțim, spuse Eli. Unii dintre noi să meargă spre bibliotecă: dacă Ella a lăsat vreun semn acolo, îl vom găsi. Ceilalți să verifice zonele pe care ea le frecventa mai des.

– Eu merg la bibliotecă cu tine, spuse Noah.

– Și eu vă însoțesc, veni replica lui Kai.

-Dacă e acolo ceva criptic, poate îl simțim împreună.

Kai dădu să mai spună ceva, dar privirea îi fu distrasă brusc.

Pe alee, nu departe, un tânăr cu ochelari, slăbuț, cu spatele ușor încovoiat de greutatea unui teanc de cărți, pășea încet. Era Aiden.

Kai rămase o clipă pe loc. Apoi rosti:

– Îmi dați două minute?

Frații încuviințară, iar Kai o porni în pas grăbit spre Aiden.

– Hei, cărăușule! Nu ți-a ajuns o viață de bibliotecă?

Aiden tresări și aproape scăpă o carte. Ridică privirea și zâmbi timid, obrajii înroșindu-i-se imediat.

– Bună dimineața… Kai. Nu mă așteptam…

– Să mă vezi viu? întrebă Kai, râzând scurt. Sau să mă vezi în zori?

Aiden clătină din cap, jenat, dar nu-și pierdu zâmbetul.

– De fapt… mă întrebam dacă ești bine. Nu te-am văzut deloc în ultimele două zile. Și…

Privirea lui deveni serioasă.

– Damon… a căzut în mijlocul campusului. Inconștient. Nimeni n-a știut ce să zică. M-am îngrijorat…

Kai își coborî tonul. Se apropie puțin și oftă.

– Ne pare rău. Am fost… ocupați cu niște lucruri personale. Damon e bine. Doar… a uitat să mănânce; știi cum e el: o minte genială, dar un stomac absent.

Aiden dădu din cap ușor, încă puțin îngrijorat, dar vizibil mai liniștit.

Kai se uită în jos, apoi înapoi la el.

– Dacă ai timp mai târziu… poate vrei să ieșim la o plimbare? Nu lungă, doar… aer curat. Să povestim.

Ochii lui Aiden scântiră ușor.

– Mi-ar plăcea.

Kai zâmbi larg, apoi făcu un pas înapoi.

– Bun. Atunci vorbim mai târziu; acum… trebuie să rezolv ceva cu frații mei.

Aiden îl urmări cu privirea câteva secunde după ce Kai se întoarse. Pe chipul lui se citea ceva ce nici el nu și-ar fi permis să numească încă. Dar era acolo.

Un început.

Biblioteca veche era aproape goală la acea oră. Avea acel miros specific de hârtie veche, ceară topită și timp uitat.

Kai, Eli și Noah pășiră tăcut, cu pașii aproape fără sunet pe podeaua din lemn crăpat. În lumina slabă a dimineții, totul părea înghețat în timp, ca într-o cameră de amintiri nerostite.

Primul care observă cărțile fu Noah.

– Aici!… Uitați!

O masă mică din colțul sălii, aproape de fereastra cu vitralii, avea o carte deschisă. Lângă un raft, pe podea, alta. Două cărți, abandonate… sau poate lăsate intenționat.

Noah se aplecă peste cartea de pe masă. Pe pagină, un titlu roșiatic părea să fi fost subliniat cu grijă:

„Lumina și întunericul nu sunt inamici. Sunt gemeni.”

Vocea lui tremura ușor când citi cuvintele.

– Eli…

Eli deja se apropiase de cartea de pe podea. O ridică cu delicatețe, simțind greutatea istoriei în palme. Pe pagină, scris cu aceeași nuanță roșiatică, se afla o frază scurtă, tăioasă:

„Doi frați găsiți morți. O singură urmă: simbolul cercului rupt.”

Ridică privirea spre Noah. Ochii lor se întâlniră. Niciunul nu spuse nimic, dar amândoi simțiseră același lucru: ceva… se repetă.

Kai se apropiase deja de aparatul de xerox din colțul sălii. În liniștea apăsătoare, zumzetul scurt al copierii părea aproape sacrilegiu. Luă cele două copii și le băgă în buzunarul pantalonilor.

– Le luăm cu noi. Dacă Ella le-a lăsat… e un mesaj.

Eli privi din nou pagina din mâna lui.

– Sau un avertisment.

În același timp, pe cealaltă parte a orașului…

Damon și Aven coborau dintr-o mașină veche, pe un drum forestier care ducea spre marginea cascadei — un loc cunoscut doar de Aven și de Ella.

Frunzele ude trosneau sub pași, iar sunetul apei devenea tot mai clar cu fiecare metru.

– Își petrecea ore aici, spuse Aven, cu voce joasă.

-Spunea că doar acolo simțea că aparține unei lumi care nu îi cerea să fie altceva decât era.

Damon încuviință, dar nu rosti nimic. Urmă pașii, inima pulsând de ceva nedefinit.

Când ajunseră la marginea stâncii, în fața lor se desfășura cascada: liniștitoare, dar puternică. Iar lângă o piatră mare, aproape de apă… o eșarfă albă, udă.

Aven se apropie primul.

– A fost aici…

Damon își închise ochii; simțea un fir subțire, o prezență. Ella fusese acolo, nu cu teamă, ci cu intenție… lăsa firimituri pentru ei…

– Cred că… a vrut să ajungem aici, spuse Aven, când găsi în eșarfă un bilețel: „Unul din noi”.

Aven strânse eșarfa în mâini.

– Sau ne-a așteptat și am ajuns prea târziu.

– Să ne întoarcem la băieți, Aven, propuse Damon.

Cascada rămase în urmă, cu sunetul ei liniștitor amestecându-se în vânt. Damon și Aven pășeau înapoi pe drumul forestier, cu pașii apăsați și fețele marcate de o liniște amară.

– Nu era acolo, spuse Aven, aproape șoptit.

– Știu, răspunse Damon.

Dar ne apropiem de ea…

Mergeau în tăcere, când, din depărtare, se auzi foșnetul pașilor grăbiți și respirația tăiată a cuiva care alerga.

Câteva secunde mai târziu, silueta lui Vall apăru printre copaci, în tricou transpirat și pantaloni de jogging. Părul îi era ciufulit, iar pielea umezită de efort. Când îi zări, zâmbi și ridică o mână, făcându-le semn scurt.

Se opri lângă ei brusc, aplecându-se, cu palmele pe genunchi.

– Of… în sfârșit m-am oprit! rosti printre respirații grele.

-Bine că v-am văzut, m-ați salvat! Cred că am bătut recordul azi… peste 10 kilometri.

Râse scurt, ridicând privirea spre ei. Nu părea să observe că niciunul nu râdea înapoi.

Aven îl privea cu o sprânceană ridicată, ochii analizând fiecare detaliu: transpirația reală, expresia sinceră… sau poate jucată.

Damon ezita; îl privea cu un amestec de politețe și prudență. Era același Vall? Sau doar o fațadă perfect controlată?

– Sport matinal? întrebă Damon, calm, dar atent.

– Da, zise Vall, zâmbind.

-Obișnuiesc să alerg când simt că ceva mă apasă. Iar azi… simțeam că trebuie să fug… de gânduri, probabil.

– Gânduri? întrebă Aven, puțin mai rece. …sau vină?

Vall se îndreptă, trăgând aer în piept, dar zâmbetul i se stinse ușor.

– Nu sunt sigur că înțeleg ce insinuezi, spuse calm. Dar dacă vreți să vorbim, sunt disponibil — doar să-mi lăsați două minute să respir.

Privirea lui se opri o clipă pe Damon; nu cerșea ajutor. Dar în ochii lui era o umbră de… ceva?

Aven făcu un pas înapoi, dar nu-l scăpă din ochi.

– Ne întoarcem în campus, spuse scurt către Damon.

-Poate ceilalți au fost mai norocoși.

Damon rămase câteva secunde în plus, privind în ochii lui Vall. Apoi, fără să rostească vreun cuvânt, se întoarse și îi aruncă lui Aven o privire scurtă.

Vall rămase singur, cu mâinile în șolduri, respirând încă greu.

Dar ochii lui… urmăreau mai mult decât drum.

Vall rămase pe poteca din pădure minute bune după ce Damon și Aven dispăruseră din câmpul vizual. Privea locul de unde plecaseră, nemișcat, ca și cum o parte din el refuza să părăsească acel loc.

Apoi… își întoarse trupul și păși spre direcția opusă.

Spre cascadă.

Nu alerga, nu grăbea pasul. Mergea cu o siguranță tăcută, de parcă fiecare frunză de pe jos i-ar fi șoptit unde să calce.

Ajuns în fața apei, se opri.

Privi în jur, lent, atent, ca un animal care simte orice tresărire… apoi păși în apa rece ca gheața.

Nu se mișcă; doar stătea acolo, cu picioarele scufundate, apa învăluindu-i gleznele, și închise ochii.

Ridică mâna încet și o așeză deasupra apei.

Pentru câteva secunde nu se întâmplă nimic… apoi, un freamăt.

Un vârtej minuscul începu să se formeze sub palma lui; apa se rotea într-o spirală stranie. Un fir subțire se ridică, dansând în aer, încolăcindu-i-se pe încheietură ca o brățară lichidă.

Ochii lui Vall se deschiseră brusc.

Irișii nu mai erau acolo; în locul lor… scântei.

O galaxie de lumini minuscule, vibrând ca o explozie controlată.

Apoi, într-o clipire, se estompară. Ochii îi reveniră la culoarea obișnuită, acea nuanță calmă, greu de descifrat.

Și, cu un glas abia șoptit, rosti cu o liniște sinistră:

– Te-am găsit.