Cei patru- Capitolul 41

Vânătoarea

Noah nu așteptă niciun semn, nici aprobare, nici plan.
Când Eli rostise cu voce joasă „cineva încă ne urmărește”, un fior electric îi străbătuse tot trupul.

Și atunci a pornit… ca o săgeată printre copaci, alerga fără să clipească, condus de un instinct mai puternic decât orice gând.
Nu mai simțea pământul sub tălpi, doar direcția, doar prezența.

Blondul…

Umbra care-l tulbura de zile întregi. Ființa cu ochi verzi care-l ignora cu atâta grație că devenise imposibil de uitat.

Zări o mișcare în stânga, se aruncă după ea.

Și… bum! Căzu din nou peste el, exact ca prima dată. Doar că de data asta, deliberat.

Blondul oftă scurt, scos din cursă, dar într-o fracțiune de secundă îl răsturnă, prinzându-l de încheieturi și trântindu-l cu spatele în iarbă.

Privirea lui era aprinsă, furioasă, iar vocea joasă, tăioasă:

– Tu ai o problemă psihică? Sau doar îți place să cazi peste mine în fiecare zi?

Noah zâmbi cu gura până la urechi, întins sub el.

– Îmi place să mă asigur că nu visezi doar despre mine, măcar să te ating și-n realitate.

– Fantastic, un stalker cu replici de clasa a șasea, bombăni blondul, apucându-l mai tare.

Dar exact atunci, un vânt subtil îi trecu printre tălpi și în următorul moment… fuseseră înconjurați.

Eli, Damon, Kai, Vall și Aven ieșiseră din umbre, cu pași siguri, poziții de apărare și priviri pătrunzătoare.

Blondul ridică încet privirea spre ei, dar nu păru intimidat. Încă îl ținea pe Noah sub el, cu brațele încleștate pe încheieturile lui.

Eli păși primul.

– Cine ești? întrebă calm, dar clar.

– Ce cauți în pădure? Și ce ai văzut?

Blondul nu răspunse imediat. Se ridică lent în picioare, își scutură bluza cu gesturi precise, apoi își încrucișă brațele la piept.

Privirea lui alunecă lent peste toți.

– Ce frumos… toți împreună. Ați repetat mult intrarea asta dramatică? Sau vine natural?

Noah, încă întins în iarbă, îl privea fascinat.
Nu se putea opri. Era ceva în atitudinea lui — acel calm fals, acel sarcasm bine dozat, dar… inima lui bătea repede.

Noah o simțise clar când fusese sub el, sub palma prinsă de încheietura lui, sub pieptul care se strângea rapid, în ciuda feței liniștite.

Se ridică încet și făcu un pas spre el, fără să spună nimic, doar îl privi.

Și pentru prima dată, blondul își întoarse ochii verzi spre el direct.

O secundă… atât.

Dar Noah simți… frica… sau… tensiunea.

Nu era invincibil. Doar… foarte bun la a părea.

Blondul nu păru deloc intimidat de cercul din jurul lui. Își ridică bărbia ușor, își dădu o șuviță de păr în spate și spuse cu o voce clară, ușor ironică:

– Sunt în pădurea asta în fiecare zi. Știți… unii oameni chiar ies din casă din motive normale. Aer curat, liniște, viziuni obsesive.

Toți îl priveau cu sprâncene ridicate.

– Da, continuă el, ridicând un deget.

-Am văzut cum copilul ăsta, arătând spre Noah,

-…a aruncat o piatră în aer și a făcut-o bucăți ca un… mutant nervos.

Noah deschise gura să răspundă, dar blondul ridică palma, oprindu-l fără efort.

– Și da, urmăresc tot ce mișcă în zona asta de când… o ruină a dispărut complet din pădure.

Ochii tuturor se încordară la unison.
Eli făcu un pas înainte, dar nu interveni… doar asculta.

– Era o ruină veche… o vizitam de luni de zile, nu știu de ce… o visam… mereu același loc.
Mereu același miros, era ca și cum… mă chema.
Apoi, într-o zi, am venit și… nimic, dispariție totală. Nici urmă că ar fi existat, nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a știut nimic.

Apoi se întoarse brusc spre Noah. Privirea lui devenise tăioasă, aproape… provocatoare.

– Și-acum răspunde tu. Ce naiba ești, băiete?

Toți se încordară.

– Extraterestru? Sau parte dintr-un grup de rebeli sinucigași cu uniforme invizibile și super-puteri instabile?

Noah clipi rapid, cu gura ușor întredeschisă.

– Uau… Deci… m-ai văzut, m-ai studiat… și prima ta întrebare e dacă sunt extraterestru? Nu că… îți place cum stau în iarbă? Sau cum respir aerul cu stil?

– Ești suspect. Nu sexy.

– Asta e o insultă sau o provocare?

– Un avertisment.

Eli păși ușor între ei.

– Cum te numești?

Blondul își încrucișă brațele la piept și nu răspunse imediat. Privirea îi trecu peste toți apoi înapoi pe Noah.

– Nu suntem la orele de socializare. Numele nu schimbă nimic.

– Pentru noi, numele sunt începuturi, spuse Damon cu o nuanță dură în glas.

Blondul clătină din cap, de parcă i se părea ridicol tot dialogul.

– Atunci… considerați că nu am început încă.

Noah îl privea în continuare, fascinat.

Pentru că deși părea calm, tot… rigid… controlat…
Inima lui bătea cu forță și Noah nu putea să nu zâmbească, ușor, enigmatic, absorbit.

Toți rămăseseră nemișcați, tensiunea plutea între frați și blondul misterios. Dar în mijlocul lor, Noah făcu un pas înainte.

Lent… deliberat.

Se opri fix în fața băiatului înalt, privind în sus, direct în ochii lui verzi, fără nicio urmă de teamă.

– Deci… începu Noah, înclinând ușor capul.

-Nu ești ca noi.

Blondul își încrucișă din nou brațele și-l privi tăios, dar în privirea aceea apăru și o umbră de nelămurire.

Noah se apropie și mai mult.

Atât de aproape încât părea că… îl miroase.

– Ce naiba faci? mormăi blondul, strâmbându-se și trăgând capul ușor înapoi.

– Testez ceva, răspunse Noah, serios.

-Nu ești ca noi… ai altă vibrație… alt miros… altă frecvență… ești… uman.

Apoi zâmbi larg, ca și cum descoperise o comoară.

– Ești doar un simplu om. Dar ești curios, curajos și cu o doză de sarcasm… fix pe placul meu.

Blondul clătină ușor din cap, exasperat.

– Te-ai lovit la cap când ai căzut din cer? Sau… ești așa din naștere?

– Așa m-am născut, total irezistibil, spuse Noah, făcând un mic pas înapoi, dar fără să-și dezlipească privirea de pe el.

– Trebuie să recunosc, adăugă, mai încet, cu un zâmbet ștrengar,

-… mi-a fost dor de un mister nou. Iar tu… ești un mister cu picioare lungi și o atitudine de „nu mă atinge că explodez”.

Blondul nu răspunse, dar nici nu plecă.

Eli interveni din nou.

– Gata cu teatrul, Noah.
Apoi se întoarse spre blond.

-N-ai răspuns la întrebările noastre. Ești aici, ne urmărești, știi despre locuri care n-ar trebui să existe. Nu suntem doar curioși, suntem în alertă.

Blondul își coborî lent brațele, privindu-l pe Eli rece.

– Și ce vrei să fac? Să semnez o adeziune? Să intru în „Clubul celor cu puteri speciale și replici dramatice”? Să scriu cu sânge că totul rămâne secret?

– Nu… vrem să fii sincer, interveni Damon, cu voce joasă.

– Și vrem să rămâi aproape, unde te putem observa.

Un scurt moment de tăcere…

Apoi blondul pufni scurt, aproape amuzat.

– Așadar, supraveghere… sună adorabil de neconstituțional.

Se întoarse puțin, dar fără să plece.

– Foarte bine, rămân aproape, ținând secret tot ce am văzut. N-am de gând să fug de niște tipi care joacă X-Men în pădure.
Dar… își întoarse brusc privirea spre Noah,

-…ține-ți mascota la distanță sau îți mai dau voie o singură dată să cazi peste mine.

Noah ridică mâinile teatral:

– O singură dată? Atât de strict?

– Data viitoare s-ar putea să aterizezi în spini.

Kai mormăi către Vall:

– Îl ador deja, are venin în voce și stil de gladiator sarcastic.

Aven îl împunse ușor pe Damon:

– Cred că Noah s-a îndrăgostit cu zgomot.

– Corect… cu bubuitură și replici penibile, murmură Damon.

Blondul își aranjă bluza, aruncă o ultimă privire către grup și începu să se îndepărteze.

Dar înainte să dispară printre copaci, întoarse capul peste umăr:

– Apropo… dacă tot vreți să mă supravegheați… încep cu o recomandare: gândiți-vă cine dispare, nu doar cine apare.

Și… dispăru.

Noah stătea cu mâinile în buzunare, zâmbind ca un prost îndrăgostit.

– L-am auzit? A zis că rămâne aproape? A zis asta, da?

– Ai nevoie de un duș rece, Noah, spuse Eli sec.

– Sau un gard electric, completă Damon.

………….

Seara coborâse peste pădure, umbre adânci între copaci.
Focul de tabără pâlpâia blând.

Noah stătea cu picioarele întinse, sprijinit de un trunchi.
Lângă el, Kai sorbea dintr-o cană.

– Kai… începu Noah grav.

– Hm?

– E timpul să îți dezvălui planul meu de cucerire.

Kai clătină din cap.

– Te ascult. Lovește-mă cu genialitatea ta romantică.

Noah ridică un deget.

– Pasul unu: Contact vizual intens – bifat. De două ori. Plus că am căzut peste el de două ori, deci impact fizic – acoperit.

– Romantic în sensul… traumatic.

– Pasul doi: flirt prostesc, replici ciudate. Ceva ce îl face să nu mă uite. Și ghici ce? A zis că sunt „mascota voastră”. Deci… bifat.

– Sau catalogat la „specimene dubioase”.

– Pasul trei: surprindere emoțională. Îi arăt inima mea. O rană veche… sau o poză cu mine copil, cu părul în vânt și ochi triști.

Kai pufni.

– Poate începem cu să nu te mai trântești peste el ca o carpetă zburătoare fără frâne.

– Pasul patru: îl cuceresc prin magie. Boom. O explozie finuță, un joc de lumină, ceva de spus „wow”.

– Poate.

Noah suspină teatral.

– Pasul cinci… probabil mă sărută și-mi spune că n-a mai întâlnit pe nimeni ca mine.

Kai zâmbi.

– Pe asta o cred. Nimeni ca tine nu există, Noah.

– Mersi… cred.

Liniște. Focul trosni.

– Dar ai simțit, nu? murmură Noah.

-Cum i-a bătut inima? Asta n-ai cum să o joci. E real.

– Da, spuse Kai blând.

– Și tocmai de asta… ai grijă, Noah.

Noah înclină capul.

– Promit. Dar nu mă pot opri… mă atrage ca o explozie pe care vrei să o înțelegi înainte să te distrugă.

– Asta a fost frumos… poezie.

– Sau periculoasă.

Și, privind spre pădurea întunecată, zâmbi.

Pentru că în inima lui… aventura abia începea.