În visele tale
Străzile campusului fuseseră scăldate în lumina caldă a felinarelor, iar terasa rămăsese în urmă ca un vis în care toți râseseră, iubiseră, simțiseră.
Acum, Noah și Riven mergeau în liniște pe aleea spre clădirea de cazare, cu pași egali, fără grabă. Noah își băga mâinile în buzunar și își mușca ușor buza inferioară.
Simțea cum inima îi bătea nebunește. Poate… acum, poate… îl sărut.
Ajunseră în fața camerei și se opriră amândoi într-un sincron perfect.
Riven se întoarse ușor spre el. Privirea lui era liniștită, dar părea că în adâncul ochilor verzi mocnea ceva… nedeslușit.
Se priviră. Secunde lungi și pline. Noah simțea cum tot aerul din lume se strângea în pieptul lui.
Acum. Dacă nu acum… atunci când?
Inspiră adânc, își închise ochii, ușor, tremurat.
Buzele i se țuguiau puțin; nu știa exact cum, dar spera că nu arăta ridicol.
Simțea că lumea se va opri… că va simți ceva magic, exploziv, dincolo de stele și piele.
Și atunci…
BAM.
Un sunet surd, lemn rece… buzele lui atingeau ușa…
În timp ce un râs scurt și reținut se auzea de cealaltă parte.
Deschise ochii, confuz.
Ușa era închisă. Riven dispăruse înăuntru. Pentru o secundă, Noah rămase lipit de lemn, ca un poster uman al rușinii romantice.
Apoi își lăsă fruntea pe ușă și murmură cu voce joasă, dar suficient de tare cât să fie auzit:
— Asta nu face decât să mă simt și mai fascinat de tine, știi?! Și mai hotărât!
O secundă de tăcere se lăsă pe hol…
Apoi, dincolo de ușă, o voce calmă, sarcastică și mult prea amuzată răspunse:
— Ești nebun. În visele tale vei ajunge să mă săruți…
Și apoi, un râs înfundat, amestecat cu sunetul unui zăvor tras ferm.
Noah rămase acolo, cu un zâmbet mic și roșeață în obraji.
— În visele mele, da… și în ale tale curând, șopti el, înainte de a-și pune mâinile în buzunar și a pleca zâmbind spre noapte.
Dimineața se strecură lent în casă, luminând prin geamuri aburite colțurile unei noi zile. Se auzeau doar păsările, foșnetul frunzelor și… mirosul familiar de cafea.
Eli era deja în bucătărie, în picioarele goale, cu părul ușor ciufulit și o carte deschisă lângă ibricul care fierbea. O mână răsfoia absent paginile, cealaltă amesteca ritmic în lichidul aromat.
În colțul gurii avea același semi-zâmbet liniștit, dar ochii îi erau adânciți în litere, căutând semnificații ascunse.
Damon și Aven ieșiră din camera lor, încet, încă adormiți. Damon avea o mână pe șoldul lui Aven, iar Aven își sprijinea capul de umărul lui, amândoi purtând acea liniște a cuplurilor care se cunosc și fără cuvinte.
Se așezară la masă în tăcere. Eli le turnă cafea, fără să ridice privirea din carte.
O vreme, nu spuse nimeni nimic.
Apoi, Damon încruntă ușor sprânceana și își învârti lingurița în cană, cu un sunet mic, metalic.
— E prea liniște, mormăi el.
-Prea… pașnic, prea fără zgomot de replici penibile și râsete dramatice.
Ridică privirea și întrebă, buimac, privind în jur:
— Unde e Noah?
Eli ridică ușor umerii, fără să-și desprindă degetele de carte.
— Nu știu. Poate e… cu Riven.
Aven trase încet o gură de cafea și spuse pe un ton cald, dar vag absent:
— O fi rămas acolo peste noapte. Nu m-ar mira. Probabil exagerează cu declarații și planuri de viitor.
Toți dădură scurt din cap și își reluară rutina. Părea normal.
Dar ceva era diferit.
Un gol în aer.
O absență care nu râdea, nu se plângea, nu deranja.
Și niciunul dintre ei, în mod straniu, nu simțea acel fior pe șira spinării.
Încă…
Vall și Kai dormeau încă unul în brațele celuilalt, acoperiți de o pătură moale care nu mai reușea de mult să țină la distanță valul de căldură dintre ei.
Kai fusese primul care își deschisese ochii. Nu se mișca, doar privea lung, liniștit, chipul celui care îl ținea strâns, cu o mână pe talia lui și cealaltă împletită în părul lui.
Îi plăcea așa. Timpul încet. Inima caldă. Siguranța acelui piept care îi adăpostea sufletul.
— Ne prinde prânzul în pat, șopti el, surâzând.
Vall nu răspunse imediat. Își îngropă fața în gâtul lui Kai, murmurând ceva de neînțeles, apoi îi sărută lin pielea, din ce în ce mai sus, până ajunse la maxilarul cald.
— Prefer să ne prindă dorința… mormăi, lăsându-și degetele să alunece pe sub tricoul lui Kai.
— Vall, chicoti Kai, încercând să rămână serios, avem cursuri. Suntem deja în întârziere.
— Perfect, zâmbi Vall, cu gura deja pe clavicula lui. Întârziem frumos.
Kai gemu ușor când simți cum Vall îl trage mai aproape, îi prinde coapsele și începe să-i dezbrace tricoul cu o răbdare toridă.
Fiecare mișcare era lentă, controlată, dar încărcată de acel foc liniștit care mocnește între doi oameni care nu se mai satură unul de celălalt.
— Te folosești de slăbiciunile mele, mormăi Kai, cu ochii închiși, simțindu-i respirația pe piept.
— Ești slăbiciunea mea, îi răspunse Vall, lăsându-și buzele să alunece pe pielea fierbinte. De ce n-aș profita?
Kai nu mai protestă. Se lăsă cu totul în atingerea lui.
În felul în care Vall îi cunoștea trupul, gândurile, respirațiile și fiecare tresărire a pielii.
În camera lor nu mai existau ore, timp sau cursuri.
Doar două trupuri și o iubire veche de secole, care ardea din nou, într-o dimineață aparent obișnuită.
Soarele urcase deja bine pe cer, iar campusul era viu: studenți grăbiți, cărți sub braț, râsete pe alei, frunze foșnind sub pașii matinali.
În apropierea bibliotecii, pe o bancă lungă din lemn, Damon, Aven, Eli și Kai se adunaseră pentru ritualul lor matinal nescris: cafele luate din aparatul din hol, glume aruncate în vânt și priviri complice.
Kai, cu o urmă de roșeață încă pe gât și un zâmbet de om complet relaxat, își aranja tricoul în timp ce se trânti pe bancă lângă Eli.
— Cine ar fi zis că în dimineața asta chiar o să ajung la timp? zise el, privind ușor spre cer.
— Doar pentru că ai zburat din pat ca o pasăre cu pielea în flăcări când ai văzut ora, murmură Eli, fără să ridice ochii din ecranul telefonului.
Aven zâmbi larg, luând o înghițitură din cafeaua fierbinte.
— Dar totuși… observați lipsa unui personaj anume? Liniștea e… aproape suspectă.
Damon se uită în jur și strâmbă ușor din nas:
— Noah…
— Lipsă de prezență auditivă, dramatică și lingvistică… clar nu e pe aproape, adăugă Kai.
— Crezi că l-a sedat Riven? Sau i-a pus o bandă pe gură? întrebă Eli serios, dar cu colțul gurii ridicat.
— Mai grav… zise Aven, teatrând un ton misterios.
– Poate a fost obligat să doarmă pe preș cu un bilețel: «revenim la următoarea viață».
Toți izbucniră în râs.
Damon scutură din cap, amuzat:
— Dacă cineva poate fi romantic și refuzat în aceeași secundă, e Noah. S-ar putea chiar să fi stat afară toată noaptea sperând la un sărut magic care n-a mai venit.
— Sau… poate Riven a ridicat o vrajă defensivă anti-Noah în jurul camerei, spuse Kai, mușcând dintr-un croissant.
-Gen: interdicție pentru gesturi dramatice, metafore și… buze țuguiate.
Timp de câteva clipe, totul părea normal. Glume, zâmbete, soare.
Dar apoi, Eli își coborî încet privirea din telefon și ridică o sprânceană.
— Totuși… n-a apărut nici la curs, nici nu a scris nimic în grupul nostru și nici Riven nu e pe nicăieri.
Tăcere scurtă. Tăcerea aceea care nu mai e relaxată, ci începe să sune a ceva.
Aven încruntă ușor fruntea.
Damon își îndreptă spatele.
Kai, pentru prima oară, nu glumi.
— O fi plecat undeva… spontan?
Eli clătină capul lent.
— Nu… Noah nu dispare fără să spună ceva. Mai ales după ce a stat cu Riven. Ar fi trâmbițat evenimentul.
Și deodată…
toți simțiră acel fior în aer.
Un început de neliniște.
……………….
Printre studenții care se împrăștiau prin campus, Riven pășea cu mâinile în buzunarele hainei negre. Avea o expresie calmă, dar privirea îi căuta ceva… pe cineva.
Se opri la capătul aleii, unde îi zări pe Eli, Kai, Aven și Damon, strânși în jurul băncii ca un cerc de calm aparent.
Ridică o mână, le făcu un gest scurt de salut și se apropie.
— Bună dimineața, mini-cult secret, spuse sec, dar fără venin.
Toți îl priviră.
Riven scana instinctiv grupul. Se uită la fiecare în parte… dar chipul pe care îl căuta nu era acolo.
Sprânceana i se arcuise deja când întrebă:
— Unde e personajul dramatic al grupului? Nebunul cu gesturi teatrale și inimă de catifea? Unde e… Noah?
Toți se înțepeniră o clipă…
Kai fu primul care reacționă. Ridică telefonul, își încruntă sprâncenele și spuse scurt:
— Îl sun pe Vall.
Damon făcu un pas spre Riven, privindu-l direct, cu acea siguranță rece de frate protector care începea să simtă că ceva nu e în regulă.
— Când l-ai văzut ultima dată pe Noah?
Riven se încruntă, încercând să-și amintească detaliile.
— Aseară. M-a condus până la cameră după cină. A vrut să… se opri brusc, înroșindu-se ușor.
-…în fine. Am închis ușa, i-am răspuns la o glumă, apoi am presupus că s-a întors la voi.
— Nu s-a întors, zise Eli calm, dar clar neliniștit.
— Nu e în cameră, nu a apărut la micul dejun, nu a venit la curs și nu și-a verificat telefonul.
Aven se ridică în picioare, simțind cum aerul devenise mai greu.
Kai se întoarse spre grup, telefonul lipit de ureche:
— Vall răspunde… va veni imediat.
Riven făcu un pas înapoi, în timp ce inima i se strângea. Nu de panică, ci de ceva mai rău: recunoaștere.
Un fior rece îi traversă coloana.
— Dacă nu a ajuns la voi… și n-a mai fost văzut de nimeni… atunci ceva s-a întâmplat. Și s-a întâmplat după ce ne-am despărțit.
Damon încleștă maxilarul și schimbă o privire cu Eli.
Nu mai era vorba doar despre o glumă matinală.
Nu mai era „Noah întârzie”.
Era…
Noah a dispărut.
De toată liniștea și farmecul unei dimineți pline de caldura, s-a ales praful. Noah a dispărut! Când, cine, cum? Abia aștept sa aflu. ❤️❤️❤️