Cei patru- Capitolul 5

Cenușa care nu arde

Dimineața era tăcută, mult prea tăcută pentru o lume în care frații se mișcau de obicei cu replici și râsete și un haos firesc.

De data acesta… tăcerea le mergea în față, ca o umbră care le deschidea drumul.

–Vreau să văd. Trebuie să văd cu ochii mei, spuse Eli și ceilalți nu-l contraziseră.

Drumul spre ruine era familiar, copacii  aceiași, cărările bătute erau recunoscute din instinct și totuși… totul părea diferit, aerul era gol, lipsit de acea pulsație caldă care îi însoțea întotdeauna când pășeau în pădure.

Kai a fost primul care s-a oprit.
– Nu mai simt nimic...

Noah își ridică mâna în aer, ca și cum ar putea apuca acel ceva invizibil care le legase pașii, ani de zile.
– Era aici. Jur că era.

Ajunseră în poieniță, unde odată fusese moara, sanctuarul lor, locul care îi recunoștea… acum era doar iarbă.

Nu tu cenușă…Nu tu piatră….
Nimic.

Pământ neted arăta aă și cum nu fusese atins niciodată. Fără nicio urmă că acolo ar fi existat ceva vreodată.

Eli păși înainte, privind în gol.
– Asta e… imposibil.

Se așeză în genunchi, atingând pământul.
– Trebuia să rămână ceva, măcar vibrația, amprenta noastră… ceva…

Kai căzu lângă el, palid.

– Locul  ăsta ne-a cunoscut, ne-a ținut…

-Ne-a crescut, murmură Noah, cu glasul pierdut.

– ...era casa noastră.

Damon rămase în picioare, nemișcat… privirea lui nu era pierdută, era mult prea lucidă…prea conștientă de ce însemna asta.

– Cineva a șters-o și nu mă refer  doar fizic. A șters-o din realitate, zise încet.

-...ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Noah înjură printre dinți și lovi cu piciorul o piatră imaginară.
–Cine are puterea asta? Cine… și de ce?

Tăcere….era tot ce rămâne între ei…

Vântul nu mai șuiera ca altădată. Frunzele nu mai dansau, totul era doar liniște, dar nu una care prevestește ceva bun și una care anunța sfârșitul unei epoci.

Kai începu să plângă, în surdină , în suflet…ochii lui arătând suferință

Eli își lăsă capul în palme.
Noah, cu toată furia lui, părea brusc un copil pierdut într-un loc străin.

Și Damon…
Damon păși în mijlocul fostei ruine.
Se așeză în genunchi.

Și închise ochii, poate, doar poate dacă închidea ochii …o mai simțea… măcar o ultimă vibrație, un ecou, un rest de vis…

Dar nu simți nimic.
Și în acel nimic… ceva din el se rupse.

Coborîră de pe deal în liniște cu fiecare pas care le era ca o rană tăcută.

Dar când reintrară în campus, măștile se ridicară.
Zâmbete discrete, ochii ușor ridicați. Pași egali, ca într-un dans bine repetat.

Suntem bine, spuneau corpurile lor, suntem distruși, urla tăcerea dintre ei.

Damon mergea în față.
Kai îl urma aproape, ca o umbră tăcută.
Eli avea mâinile în buzunar, dar ochii scormoneau fiecare colț al clădirilor.
Noah… făcea glume în gând, dar nu le rostea…nu azi.

Nimeni din jur nu le observă durerea sau poate… nimeni nu voia s-o vadă.

Ajunseră în fața bibliotecii principale, clădirea aceea veche, înaltă, cu vitralii colorate și scări de marmură tocită, păstra un aer de solemnitate, de refugiu.

Pășiră înăuntru, aerul era rece, mirosind a hârtie, a cerneală și a timp.

–În cărțile vechi, zise Eli, aproape fără voce.

-În cele care nu sunt în sistem.

-Cele care n-au fost încă „actualizate”, completă Kai.

–…alea încă spun adevărul.

Urcară în tăcere la etajul interzis studenților de anul întâi, dar regula nu fusese făcută pentru ei.

Eli atinse discret sigiliul de pe ușă, un simbol gravat se lumină slab, iar broasca se deschise fără niciun sunet.

Sala interzisă era o cameră lungă, boltită, cu rafturi de lemn greu, fiecare încărcat cu volume prăfuite, pergamente, hărți.

Noah trase o carte veche de pe un raft. Puse mâna pe copertă, apoi o deschise încet.
Magii și legăturile sacre.

Kai găsi un atlas antic al liniilor de energie, Eli, un jurnal vechi cu margini rupte și cerneală roșie.

Dar Damon… Damon se așeză la masă.
Deschise o carte groasă, fără titlu pe cotor și paginile îl loviră, nu cu informații ci cu ecouri.

Fragmente de simboluri, cuvinte care păreau din altă limbă, dar pe care le înțelegea fără să știe de ce.

– Nu e doar magie, murmură el.

-...totul este ca o memorie, cineva rescrie memoria realității, memoria realității noastre.

Kai ridică privirea.
– Ca și cum ar tăia fire din trecut… și ne-ar lăsa suspendați.

Noah oftă.
–Sună ca atunci când scoți o piesă dintr-un joc de domino și toate cad.

Eli închise cartea.
–Ne-au șters casa și dacă o pot face cu un loc… o pot face și cu o persoană.

Toți patru tăcură.
În gândul fiecăruia, aceeași teamă:
„Dacă suntem următorii?”

Damon închise ochii, pe retină, încă mai avea acel chip ochii de gheață….vocea aceea calmă și fiorul… acel ceva care îi spunea că nu totul e pierdut, dar și că nimic nu mai e sigur.

Liniștea  care se lăsase peste ei și în sala veche era spartă  de foșnetul unor paginilor.

Fiecare băiat era absorbit în căutarea lui, până când…Kai ridicase privirea..
ridică ușor mâna, fără cuvinte, făcând semn băieților.

Toți își întoarseră privirea în direcția indicată….și rămase muți privind spre acea persoană…

O fată care stătea în șezut, cu căștile pe urechi, cu spatele rezemat de unul din rafturile vechi, cu picioarele strânse sub ea și o carte mare în poală.

Părea… parte din  acest loc, ca și cum fusese acolo dintotdeauna, nevăzută, așteptând.

Ridică privirea și, când îi zări, își coborî căștile și le zâmbi cu naturalețe
–Hei…. Vocea  îi era caldă , reală și voioasă

Un simplu cuvânt, un salut obișnuit, dar în atmosfera încordată, suna aproape mistic.

Eli o fixă cu privirea, în gând, îi contura trăsăturile ca pe un portret în mișcare:

Tenul deschis, cu o lumină caldă.
Ochii mari, de un căprui-verzui nedefinit.
Părul lung, prins într-o împletitură lejeră, de parcă fusese făcută în grabă, dar ieșise perfect.

Avea o prezență discretă, dar care atrăgea atenția, nu prin gesturi, ci prin calmul aproape străin de lumea lor.

Fata închise cartea și se ridică lent, se apropie de ei fără sfială, dar cu un soi de delicatețe studiată.

–Nu voiam să vă deranjez, biblioteca asta e cam… rar frecventată, zise ea.

-...și m-am obișnuit să citesc în liniște aici.

Kai clipi des, puțin încurcat.
Noah, deși marcat de ziua aceea, își reveni primul.

–Ai un mod foarte liniștit de a sta ascunsă, poate că ai putea să-i înveți pe alții…dar cum ai intrat aici? Ușa asta stă mereu închisă? întrebă ridicând o sprânceană.

– Am primit o cheie în primul an, sunt pasionată de aceste lecturi vechii, îi răspunse cu nonșalanță…

Damon nu spuse nimic, avea acea privire analitică, atentă ,nu neapărat cu iz de suspiciune dar nici nu era relaxată.

–Ella, continuă fata, întinzând mâna.

–Sunt de la Istorie Antică și Magii Comparate….Anul doi.

Eli acceptă mâna, dar în mintea lui deja se învârteau întrebările…cum putea fi cineva acolo fără ca el să simtă?

Kai îi zâmbi slab.
– Nu te-am mai văzut până acum.

– Poate că nici nu trebuia,  răspunse ea, cu un ton vag ironic,

-…sau poate că azi e prima dată când ne intersectăm cu adevărat.

Tăcere….zâmbete slabe….dar sub ele… o pulsație de curiozitate.

Ella.
Un nume simplu.
O apariție și mai simplă.

Poate prea simplă.

După câteva minute în care doar cărțile mai respirau, Ella rupse tăcerea.

– Știți… dacă tot v-am speriat cu prezența mea spectrală printre rafturi, mă gândeam că măcar un prânz pot să dau din partea mea….ca să repar impactul dramatic.

Vocea ei avea acel amestec de ușurință și inteligență care făcea greu de refuzat.

Noah ridică o sprânceană.
–Așadar, ne mituiești cu mâncare. Elegant….îmi place abordarea.

Kai zâmbi vag, dar ochii îi erau încă atenți.
– Și unde ai de gând să ne duci?

– Terasa mică din grădină, zise Ella simplu.

–Am rezervat din greșeală o masă pentru șase în loc de una singură…cred că destinul are simțul umorului.

Eli o privi din nou, poate cu ceva mai puțină prudență.
Nu părea că ascunde ceva, dar nici nu părea complet lipsită de scop.

Și totuși…
– Da, accept, zise el scurt, cu un zâmbet slab.

–  Dacă tot ne-ai scos din ritmul nostru, măcar să faci asta complet.

Kai oftă ușor, dar aprobă.
– Da, bine, mâncarea nu e niciodată o idee rea.

Noah ridică din umeri.
– Dacă Eli merge… nu pot rata ocazia de a-l vedea cum se încurcă în cuvinte la masă. Sunt prea rare momentele astea.

Toți se întoarseră spre Damon, el nu răspunse imediat, dar privirea i se intersectă cu a Ellei.
Și în acea privire… ceva tăcut trecu între ei.

O vibrație scurtă, un fior.
O amintire care nu-i aparținea.

– Vin și eu, spuse Damon, cu glas calm.

Ella zâmbi larg.
– Minunat. Atunci ne vedem în treizeci de minute la grădină?  Eu merg să asigur că „rezervarea destinului” nu se evaporă.

Se îndepărtă ușor, cu pași calmi, lăsând în urmă un parfum vag de scorțișoară și iasomie.

Când ușa se închise după ea, Noah fu primul care vorbi:
– Nu știu ce mă neliniștește mai tare… Faptul că era acolo… sau faptul că mănânc în câteva minute cu cineva care apare din senin într-o bibliotecă interzisă și pare că ne-a așteptat.

-Să fim atenți, spuse Eli.

–dar dacă e cine cred eu… nu e întâmplare.

Kai închise cartea în tăcere.
Damon… se uită la mâna lui.

Unde Ella îl atinsese ușor când îi vorbise… pielea încă mai pulsa.