Cei patru- Capitolul 54-Final carte

Și după lumină, rămâne iubirea

Au trecut ani.

Ani în care nu s-au mai auzit blesteme.
Nici voci vechi, nici vânturi care aduceau răcori din alte vieți.

Au rămas doar dimineți pline de lumină, zile cu agende încărcate și seri cu râsete de copii.

Eli și Ella aveau o casă mică, dar plină de suflet.

În grădina din spate, doi copilași se jucau cu baloane de săpun — o fetiță cu păr brunet și ochi verzi ca tatăl ei și un băiețel cu râsul Ellei și obrăjori rotunzi.

Eli ieșea din casă cu două pături sub braț.

— Iar a scăpat dulceața pe față, mormăi, uitându-se la fiul lui.

Ella îl urmă cu două pahare de limonadă și un zâmbet larg.

— Măcar nu pe tavan, ca ieri.

— Spune-mi că n-am fost așa când eram mic, oftă Eli, privind haosul dulce.

Ella îl sărută pe obraz.

— Ai fost exact așa.
— Doar că… cu mai multe vrăji și explozii.

Damon și Aven locuiau la marginea orașului, într-o vilă liniștită, cu geamuri largi și un pian alb în living.

Fetița lor, cu părul negru și bucle rebele, avea trei ani și o personalitate care ar fi putut conduce un regat.

Aven o purta în brațe, în timp ce Damon îi arăta cum să facă o vrajă inofensivă cu apă — doar pentru joacă.

— Tati, pot să transform pisica în dragon?

— Doar dacă vrei un tată furios.

— Aha. Atunci… poate un unicorn mic?

Damon o gâdilă și o pupă pe frunte.

— Ești combinația perfectă între nebunia mea și bunul simț al lui Aven…
— Mă tem pentru viitor.

Kai și Vall aveau o casă cu ferestre largi spre pădure.

În mijlocul livingului, un băiețel adoptat de doar un an desena pe pereți cu carioci.

Kai îl urmă de la distanță, cu ochii mijiți.

— Vaaall… copilul tău face artă pe perete!

Vall râse.

— E al nostru, Kai…

— Da, dar tu l-ai încurajat să-și exprime creativitatea cu glitter și lipici.

Vall îi privi amuzat.

— Așa începe orice mare magician:
— cu o cariocă pe tavan și un zâmbet larg.

Și într-o după-amiază de duminică, cu soarele coborând încet peste munte, cu iarba moale sub picioare și râsete purtate de vânt, toți se reuneau.

La cascada lor.

Locul lor sfânt.

Un picnic devenit tradiție — o pătură mare, cutii cu mâncare, muzică lejeră pe fundal.

Copiii alergau prin iarbă, adunau flori, cădeau, se ridicau și râdeau.

Riven stătea cu spatele sprijinit de un copac, cu o carte în poală, dar ochii lui nu se puteau rupe de Noah, care dansa în iarbă cu fetița lui Eli pe umeri, prefăcându-se că e un cal.

— Nu te obosești niciodată? întrebă Riven, plictisit și îndrăgostit până peste cap.

Noah se opri, o puse jos pe micuță și se apropie cu zâmbetul lui larg.

Se așeză în poala lui Riven, întinzându-se ca o pisică leneșă.

— Riven… m-am gândit la ceva.

— Rar moment. Spune.

— Hai să înfiem și noi zece copii!
— Să avem casă plină, haos, viață!

Riven se înțepeni. Îl privi atent, serios.

Apoi spuse pe un ton rece, sec și teatral:

— Ce să mai fac cu zece copii când eu mă chinui să cresc unul singur?

Toți izbucniră în râs.

Noah, în loc să se supere, sări pe el și îl sărută flămând, pasional, nebun.

Cu mâini în păr, cu zâmbet în suflet.

Riven răspunse cum altfel — cu același sărut care spunea: ești haosul meu preferat.

Copiii alergau printre ei.

Iubiții râdeau.

Părinții își împărțeau glumele.

Și undeva, în fundal, cascada curgea…

Așa cum curgea viața.

În lumină.

În echilibru.

Pentru că uneori, după întuneric, rămâne doar un lucru:

iubirea.

Scrisoare pentru tine, cititorule…

Dacă ai ajuns aici, până la ultimele cuvinte ale acestei călătorii…

Atunci ești mai mult decât un cititor.

Ești un suflet care a ales să simtă.

Să pătrundă printre pagini, printre vieți și lupte, printre râsete, dureri și iubiri nebune — și să rămână.

Poate ai plâns alături de ei.

Poate ai zâmbit larg când s-au regăsit.

Poate ai strâns cartea la piept când ți-au frânt inima…
și ai deschis-o din nou când ți-au arătat că speranța nu moare niciodată.

Această poveste — cu blesteme și magie, cu trecuturi sfâșiate și viitoruri croite din dragoste — nu ar fi fost completă fără tine.

Și ție, cititorule, îți mulțumesc cu inima deschisă.

Pentru că ai stat până la final.
Pentru susținerea ta.
Pentru dragostea ta.

Pentru energia caldă care s-a simțit în fiecare clipire a ochilor ce au atins aceste rânduri.

Ai fost aici.
Ai simțit.
Ai iubit.

Și pentru asta… îți mulțumesc.

Cu recunoștință,

Darci Sameul
— sufletul din spatele poveștii —

P.S. Povestea s-a încheiat, dar personajele îți vor zâmbi de fiecare dată când vei deschide din nou cartea.
Ele nu dispar.

Trăiesc în tine.