Cei patru

Vântul adia ușor peste câmpul unde moara veche trona din nou, ca un martor tăcut al unei vieți uitate și regăsite.
Peste iarba arsă, peste hainele sfâșiate, peste trupurile încă tremurânde de putere se așternuse pacea.

Noah stătea pe o piatră, cu capul sprijinit pe umărul lui Riven.
Nu mai spunea nimic. Doar respira.

Fără urlet, fără glumă… doar trăia.

Riven îl ținea de mână.

— Acum e real, șopti.

Noah zâmbi slab.

— Totul a fost… întotdeauna a fost…

Damon privea spre moară.
Aven stătea lângă el, ținându-l de braț.

— Crezi că ne-am salvat? întrebă Aven.

Damon închise ochii.

— Cred că ne-am ales.

Își întoarse privirea spre el, îi sărută tâmpla și îi zâmbi scurt.

Kai se juca absent cu o frunză, în timp ce Vall îl mângâia ușor pe ceafă.

— E liniște, spuse Kai.
— Îmi e teamă de liniște.

— Nu mai e nevoie, îi răspunse Vall.
— Nu azi, niciodată. Suntem liberi, baby.

Eli stătea în iarbă, capul rezemat de genunchii Ellei.
Ea îl ținea de mână și îi murmura ceva în limba veche.

Un cântec de leagăn.
Un cântec de reîntoarcere.

— Am vrut să fim normali, spuse Eli.

Ella îi zâmbi cu blândețe.

— Dar n-a fost niciodată despre normal. A fost despre adevăr.

Lubia se apropie tăcută. Privirea ei cuprinse totul.

— Ați ales iubirea.
— Ați ales echilibrul.
— Și pentru prima dată, lanțul s-a rupt complet.

Noah ridică privirea.

— Ce se întâmplă acum?

Lubia zâmbi.

— Acum… alegeți.

— Puteți rămâne în această lume sau o puteți păzi din umbră, ca protectori ai echilibrului.

— Nu vă mai obligă nimeni.

— Pentru că, în sfârșit… sunteți liberi.

Toți se priviră.
Fiecare ochi spunea o poveste.
Fiecare bătaie de inimă era o întrebare.

Dar toți știau deja răspunsul.

— Rămânem, spuse Damon.

— Dar trăim, completă Kai.

— Și iubim, adăugă Eli.

— Și râdem, zise Noah, întinzându-se pe spate și privindu-l pe Riven cu un zâmbet trăsnit.
— Și poate… nu mai murim atât de des.

Lubia înclină ușor capul.

— Atunci… ați câștigat mai mult decât libertatea.

— Ați câștigat dreptul de a fi voi.

Și în acea seară, sub cerul care ardea în nuanțe de portocaliu și roz,
sub umbrele moi ale ruinelor care deveniseră sacre,
Cei Patru — cei iubiți de stele și blestemați de sânge — au ales viața.

Iar lumea… nu a mai fost la fel niciodată.

Sfârșit

Fragmente dintr-o zi de vară… și un examen imposibil

Amfiteatrul era ticsit.
Pixuri care zgâriau hârtia, oftaturi, capete în palme.

Și în mijlocul haosului academic… Noah, cu fruntea lipită de bancă.

— Dacă mă mai uit două secunde la întrebarea asta, îmi cere corpul să renunț complet la studii și să devin dansator exotic, mormăi el, aproape adormit.

Și, brusc…

BUF.

Un scaun se răsturnă.
Un băiat căzu lat pe jos.

Toți întoarseră capul.

Noah se ridică, cu o mână sprijinită de podea și cealaltă ținându-și fruntea.

Kai râdea pe înfundate, cu o mină nevinovată și piciorul discret retras de sub bancă.

Privirea lui Noah se întoarse spre dreapta.

Riven…

Îmbrăcat în negru, cu părul prins într-o coadă lejeră, scria liniștit.

Noah se aplecă lângă el, cu un zâmbet în colțul gurii.

— Știi că sunt slab sub privirea ta… sexy și judecătoare, îi șopti.

Riven mai bifa un răspuns.
Apoi întoarse calm capul spre el.

— Știi că dacă iei nota 3 la examenul ăsta, te las fără desert o lună?

— Asta sună… periculos de erotic, chicoti Noah.

Riven ridică un deget amenințător.

— Ai cinci secunde să te așezi la loc.
— Să-ți miști neuronul ăla rătăcit și să scrii.

— Altădată îți distrag eu atenția.
— Cu plăcere…

Noah făcu o mimă de leșin.

— Căsătorește-te cu mine, te rog. Chiar acum. În fața martorilor.

— Noah.

— Da, iubire?

— La loc. Acum.

În spate, Kai râdea tăcut, iar Damon, de pe rândul din față, roti ochii spre tavan.

— Fie-mi milă de profesorul care corectează lucrarea voastră comună…

Lumina care rămâne…

Era una dintre serile acelea calde de vară, când aerul mirosea a libertate și iarba proaspăt tăiată.

În curtea din spatele campusului, câteva mese pline de mâncare, o boxă veche cu muzică haioasă și o gașcă imposibil de adorabilă.

Noah stătea tolănit pe o pătură, cu o înghețată într-o mână și capul în poala lui Riven.

— Te rog, spune-mi că am luat peste 5 la examen.
— Sau prefă-te.
— Sau minte-mă frumos.

Riven îi mângâia încet părul.

— Ai luat 7.15.

— Probabil pentru că profesorul a crezut că ai o boală rară după cum ai căzut pe jos.

— Deci m-a miluit, suspină Noah.

— Te-a compătimit.
— Eu doar te tolerez, spuse Riven.

— Tu mă iubești ca pe Nutella în post.

Riven zâmbi în colțul gurii și îi lăsă un sărut pe frunte.

Pe o bancă alăturată, Damon și Aven priveau apusul.

— Ce liniște, spuse Aven.

— Mda, răspunse Damon.

— Și parcă lipsește ceva…

Din spate se auzi:

— Băăăă, am adus bezele și am uitat bricheta!

Damon oftă.

— Găsit ce lipsea… Noah.

Kai și Vall dansau încet pe ritmurile lente ale melodiei.

Kai șopti:

— Parcă a fost un vis, nu?

— Nu, răspunse Vall.
— A fost real.

— Și știi cum știu?

— Cum?

— Pentru că doare încă.
— Dar… și vindecă.

Noah sări brusc în picioare.

— Bine, am o întrebare serioasă acum.

— Cine a mâncat ultima clătită cu dulceață?

Toți ridicară din umeri.

— Kai?

— Nu.

— Ella?

— Nu.

— Damon?

— Ai murit recent? Nu.

Noah se întoarse teatral spre Riven.

— Tu ai făcut-o.
— Ai față de clătitar ascuns.

Riven ridică o sprânceană.

— Ai față de copil care a mâncat dulceața din borcan și a învinuit pisica imaginară.

— Ea există.
— Se numește Prințesa Dulceața.

— Ai nevoie de terapie.

Râdeau cu toții.

Liberi.

Fără griji.

Pentru că, în sfârșit…

nu mai erau „cei patru blestemați”.

Nu mai erau soldați.
Nu mai erau prizonieri.
Nu mai erau moștenitori ai durerii.

Erau doar patru frați.

Cu iubiții și iubitele lor.

Cu trecutul împăcat și viitorul curat.

Și într-un colț de curte, sub becurile care pâlpâiau cald,
sub cerul care învăța să nu mai plângă…

iubirea se odihnea, râdea și trăia.