Cei patru- Capitolul15

 

 

Ceea ce nu poate fi anticipat

 

Camera era liniștită în absența vocilor, râsetelor și haosului care o umpluseră cu câteva ore înainte, părea un sanctuar.

 

Eli stătea întins pe canapea, cu o carte sprijinită de genunchi și o cană aburindă de ceai pe podea.

Lumina era caldă, difuză așa își plăcea seara, simplă, ordonată, tăcută.

 

Până când…un ciocănit ușor în ușă.

Prea precis ca să fie întâmplător, prea delicat ca să fie oricare dintre frați.

 

Eli închise cartea, nu oftă nici nu se miră, se ridică încet și deschise ușa.

 

Ella…zâmbea dincolo de ușa deschisă, nimic ostentativ, nimic prea larg, cumva controlat totul la perfecțiune.

Dar în privirea ei… juca ceva mult mai subtil decât o simplă vizită de curtoazie.

 

– Bună seara, Eli, sper că nu deranjez.

 

– Ceva îmi spune că n-ai venit să împrumuți sare, răspunse el sec, dar nu nepoliticos.

 

Ella râse discret.

– N-ai auzit? Se zice că noaptea, când toți ies în oraș, cei inteligenți rămân… cu cei interesanți.

 

Eli ridică o sprânceană.

– Deci vrei să ne izolăm ironic?

 

-Vreau să vorbim…cu sau fără ironie.

 

El se dădu ușor înapoi făcând spațiu.

– Intră…sau nu atinge nimic care sclipește….Noah…

 

Ella intră zâmbind…privirea îi scana spațiul cu un amestec de curiozitate și intenție.

Se așeză pe marginea biroului,îl privea..îl analiza.

– Tu ești altfel decât ceilalți, zise, încet.

 

– Mă bucur că se observă, răspunse Eli, așezându-se din nou.

 

– Nu e doar sarcasmul, e faptul că te ascunzi sub el…asta… îmi place.

 

Eli își ridică privirea spre ea simțind o fărâmă de suspiciune

– Când cineva spune „îmi place” atât de lejer, de obicei urmează o propunere incomodă.

 

Ella se ridică destul de lent și păși spre el într-o manieră extrem de periculoasă

 

–Ce-ar fi să nu anticipezi tot? Să lași… ceva să te surprindă.

 

Eli se încordă..dar umerii lui rămâneau nemișcați, dar ochii… o urmăreau fără încetare..

 

Ella se aplecă.

 

-Chiar și tu ai momente în care nu vrei să gândești….doar… să simți.

 

Și fără avertisment, îl sărută…

 

Buzele ei erau calde, precise și încărcate…sărutul nu era grăbit, nu era superficial…era perfect controlat. Intens….. și sincer.

 

Eli nu reacționă imediat simți cum îi înghețase respirația și în capul lui erau doar întrebări.

 

Dar trupul…trupul răspundea, de parcă ceva dormind în el tocmai fusese trezit brutal.

 

Ella se îndepărtă un centimetru, îl privi profund in ochii…

Dar Eli… întinse mâna și o trase înapoi…sărutul deveni mai adânc, mai nerăbdător…mai viu.

 

Fiecare atingere părea să-i dezlipească ceva din piele, din control, din masca aceea perfectă.

 

Pentru prima dată în ani…

Eli simțea că nu era el cel care alegea.

 

Era doar acolo și totul ardea

 

**

 

Briza mării lovea faleza cu miros de sare și sunete îndepărtate.

Lumina felinarelor era caldă, galbenă, ca dintr-un alt timp.

 

 

– Îți place marea? întrebă Kai, rupând pentru prima dată tăcerea.

 

– Nu știu, răspunse Aiden,

– n-am stat niciodată destul să mă prind dacă o iubesc… sau doar o tolerez.

 

Kai zâmbi ușor.

– Asta spune multe despre tine.

 

-Da? Ce spune? întrebă Aiden cu , curiozitate

 

– Că ți-e teamă de legături lungi.

 

Aiden râse scurt.

– Sau că marea e prea gălăgioasă pentru cineva care preferă liniștea.

 

Se lăsa tăcere pese ei …

Briza le trecea prin păr.

 

Ajunseră în dreptul unui restaurant mic, retras, cu terasă deschisă spre apă.

Kai opri privind spre local

– Hai să mâncăm aici.

 

-Doar dacă plătești tu, zise Aiden jucăuș,încercând să scape de stânjeneala venită peste el

 

– E prima întâlnire așa cere protocolul, nu?

 

– Asta e întâlnire? întrebă Aiden, oprindu-se o clipă.

 

– Doar dacă vrei tu să fie, răspunde chinuit de emoții Kai.

 

Aiden nu răspunse, dar intră cu un zâmbet ascuns sub colțul gurii.

 

Mai târziu, la masă.

 

Farfurii aburinde, două pahare cu apă, o lumânare mică între ei.

 

– Ce citeai azi, pe iarbă? întrebă Kai, mâncând calm.

 

– „Despre identitate și oglindă”. Un eseu psihologic.

 

-Ironic... comentă subtil Kai

 

Aiden îl fixă.

– Vrei să mă citești?

 

-Vreau să știu… ce e în tine de mă face să te caut.

 

– Și crezi că o să-ți spun eu ? Asta doar tu o poți ști.

 

Kai zâmbi slab.

– Mă gândeam că, dacă te întreb frumos, poate da…

 

Aiden se jucă o clipă cu marginea paharului.

Apoi spuse lent…

 

-În mine e o întrebare care n-a fost niciodată rostită și un răspuns pe care nimeni nu l-a suportat.

 

Kai simți un fior pe coloană,nu de teamă ci de… recunoaștere, cuvinte cheie ce acum îi sunau in minte…ca și cum Aiden spusese, fără să știe, ce simțea el de o viață întreagă.

 

-Ești… mai mult decât pari.

 

Aiden îl privi din nou, serios de data asta.

 

– Și tu, doar că ție ți-e frică să renunți la control.

 

Privirile lor se agățară într-o tăcere densă.

 

Și pentru prima dată în viața lui,

Kai nu avea o replică.

 

Doar un gând:

“Ce ești tu, Aiden?”

Dar vocea din el șoptea deja:

“Ce sunt eu…

 

**

 

Restaurantul era înăbușit în lumină caldă, cu pereți de sticlă care lăsau orașul să pătrundă prin reflexii aurii.

Mese elegante, muzică în surdină, cupluri care râdeau încet și vin roșu în pahare scumpe.

 

Aven și Damon stăteau față în față.

În jurul lor lume, dar între ei un spațiu strâns, magnetic.

 

Damon era îmbrăcat simplu, dar perfect aranjat.

Privirea lui era calmă, dar citită de aproape… ardea.

Aven, în schimb, părea relaxat,sigur pe el genul care nu se teme să fie văzut.

 

– Sper că locul e pe gustul tău, zise Aven, ridicând ușor paharul.

 

– E pe gustul meu dacă aduce răspunsuri.

 

Aven zâmbi.

-Întrebări, deci nu-i de mirare. Ai ceva dintr-un anchetator sub acoperire.

 

– Doar din curiozitate.

 

– Sau neîncredere? completă Aven.

 

Damon își ridică un colț al buzelor.

– E același lucru, când vine vorba de oameni ca tine.

 

O secundă de tăcere…

Aven îl privea fix, în ochii lui era ceva… blând și provocator în același timp.

 

–Ce înseamnă „oameni ca mine”? întrebă calm.

 

– Genul care apare de nicăieri, citește perfect camera, și-ți închide cartea printr-un simplu zâmbet ironic.

 

Aven râse scurt când îi auzi replica…

-Mă bucur că m-ai observat.

 

– N-am avut de ales, rosti Damon, gustând din vin.

–Prezența ta țipă într-o cameră și când cineva strigă atât de tare, mă întreb ce vrea să ascundă.

 

Aven se aplecă ușor peste masă.

– Poate că nu ascund nimic, poate doar… vreau să fiu văzut exact de cine trebuie.

 

Privirea lor se încleștă, peste flacăra lumânării, peste paharele aburite.

 

–Și cine ar fi „cine trebuie”? întrebă Damon, aproape șoptit.

 

Aven înclină capul ușor zâmbind

-Tu…

 

Damon se încordă vizibil dar zâmbi.

-Ești prea bun cu vorbele,probabil ai exersat mult.

 

– Doar când se merită,răspunse lejer.

 

Se lăsase din nou tăcerea peste ei, rămânând doar priviri cu dublu înțeles.

Apoi Damon, fără avertisment…

 

-Ce vrei de la mine, Aven?

 

Aven tăcu o clipă și se lăsă pe spătar.

 

– Să te văd fără armură.

 

-Și dacă nu-mi dau armura jos?

 

Zâmbetul lui Aven se întunecă ușor.

-Atunci o să ți-o dau eu jos,încet, fără grabă și fără durere, dacă mă lași.

 

Damon râse scurt tăios.

– Ai niște fantezii interesante.

 

– Nu fantezii, Damon. Planuri.

 

**

 

Locația?…

 

Un bar cu lumini stinse, muzică live și canapele puțin prea moi.

Un loc unde pereții transpirau povești care nu se povesteau a doua zi.

 

Noah intrase cu mâinile în buzunare, zâmbetul întins și geaca aruncată neglijent pe un umăr…o intrare de zile mari.

 

Ea îl aștepta deja…rochia roșie, promisiunea din privire și buza de jos prinsă ușor între dinți.

Blonda cu care o începuse dimineața ceva … și avea de gând să încheie cu ceva mult mai spectaculos.

 

–Târziu, spuse ea, privindu-l de sus în jos.

 

–Fashionably dramatic, răspunse el, trăgând un scaun.

– Am vrut să-ți ofer ocazia să mă admiri puțin mai mult.

 

Ea râse scurt

– Ai ceva în tine… ca un magnet pentru prostii.

 

-Corect. Iar tu… ești metalul.

 

Cina? Aproape inexistentă.

Comandaseră ceva, dar amândoi aveau alte planuri.

 

Băutura? Destul cât să încălzească.

Glumele? Prea directe ca să fie nevinovate.

 

-Deci, spuse ea, apropiindu-se ușor peste masă,

–Ce ți-a plăcut cel mai mult azi la mine?

 

– Gura.

 Clar, răspunsese fără să gândească.

 

–Când vei tăcea? întrebă ea pisicește

 

–Niciodată…și zâmbetul ăla care mă face să uit că sunt nemuritor.

 

Privirile se încleștară.

Picioarele se atingeau deja sub masă.

 

-Vrei să plecăm? întrebă ea, în timp ce își juca degetele pe marginea paharului.

 

–Am vrut dinainte să ajung.

 

Camera era mică, dar aerul devenise dens.

Noah o ridicase deja în brațe de pe prag și o trântise în pat cu un râs adânc.

Ea îl trăsese de cămașă și o desfăcuse într-un singur gest,

lăsând nasturii să sară ca artificiile.

 

–Ăștia costă! se plânse el teatral.

 

– Te despăgubesc…îi spuse în timp ce îi sărută pielea expusă.

 

– În rate sau la bucată?

 

Săruturile fuseseră rapide, fierbinți, dar tot timpul însoțite de chicoteli.

Mâinile ei îi desenau spatele, iar ale lui îi alunecau pe coapse dezbrăcând fiecare piese vestimentara…sumară dar sexy…

 

-Dacă te las fără respirație, mă ierți?  glumi în timp ce se adâncea in trupul ei fierbinte…

 

– Numai dacă mă iei de două ori, șoptise cu respirația tăiată…

 

Și o făcu…în joacă ,în ritm,în glume și gemete…

Noah râdea între atingeri,o strângea, o trăgea, o săruta cu poftă și murmurând replici fără sens doar ca să o facă să râdă între două tremururi, având mișcări lente sau rapide. Înfometate adâncite în trupul ei…

 

– Nu știu dacă să te devorez complet sau să te scriu într-un jurnal,îi șopti in ureche in timp ce își înteți mișcările ..

 

–Ești poet acum?

 

-Doar în pat baby și doar cu muzele blonde.

 

Când se prăbușiră amândoi în lenjeria patului îmbrățișată de haos, respirațiile erau sacadate, dar zâmbetele largi.

 

– Ești nebun, spuse ea, în timp ce-și trăgea pătura pe umeri.

 

– Corect, dar măcar sunt nebunul tău pentru o noapte.

 

În camera aceea, pentru o seară,

Noah nu era nici legat de blestem, nici de magie.

Era doar… el.

 

Și se distra al naibii de bine.

 

**

 

Străzile campusului erau aproape pustii.

Doar câteva lumini stinse, ferestre tremurânde și pașii lor ușor sincronizați, dar fără grabă.

 

Kai îl conducea pe Aiden înapoi spre cămin.

Fuseseră zeci de pași în tăcere, nu pentru că nu aveau ce spune ci pentru că ce simțeau nu avea nevoie de cuvinte.

 

Ajunși în fața intrării, se opriră, erau două siluete în fața ușii închise, într-un spațiu tăcut și complice.

 

Aiden părea mic în întuneric, cu privirea lui coborâtă, umerii ușor strânși, de parcă purta o greutate dulce.

Mâinile i se jucau una cu cealaltă, degetele tremurând ușor, fără direcție.

 

Kai îl observă și fără să-l întrebe nimic, își coborî privirea exact acolo:

la acele mâini care trădau ce nu putea rosti.

 

Întinse mâna și îl atinse ușor,degetele lui prinseră mâna lui Aiden cu o blândețe care spărgea orice armură.l, își ridică apoi privirea, încet, până în ochii lui.

 

– Ai emoții? șopti.

 

Aiden nu răspunse, dar în privirea lui putea citi tot.

Buzele ușor deschise, obrajii lui deja se colorau într-o roșeață caldă, jenant de sinceră.

 

Kai simți ceva în piept un val de căldură ce venea rapid peste el și fără să se gândească, fără să raționeze, se aplecă și îi depuse un sărut delicat pe obraz.

 

Nimic grăbit, nimic vulgar, doar un gest mic, dar… ireversibil.

 

Când se trase înapoi,era la fel de șocat de propriul impuls ca și Aiden.

 

Zâmbi strâmb neștiind ce să facă și rosti simplu:

– Seară frumoasă, Aiden.

 

Se întoarse și plecă, cu pași rapizi, fără să-și întoarcă privirea.

Dar în el… totul era un carusel.

 

 

Aiden rămase în același loc.

Tăcut.

Cu mâna încă ușor ridicată… ca și cum atingerea mai era acolo.

 

Își duse degetele spre obraz și atinse ușor acel loc.

 

Zâmbi si abia apoi deschise ușa.

Dar nu mai era același băiat care ieșise.