Cei patru- Capitolul 14

Tăceri care încep să ardă

Kai se așeză în liniște lângă Aiden.
Nicio frunză nu foșni, nicio respirație nu fu deranjată.
Doar soarele care cădea oblic peste pagina cărții din brațele lui Aiden.

Băiatul era atât de concentrat pe ceea ce făcea, încât nu-i simți prezența.
Pentru Kai, asta era un privilegiu.
Un spațiu suspendat, în care îl putea privi. Analiza. Înțelege.

Chipul lui era delicat, aproape ireal.
Pielea albă, fină, părea netulburată de lume.
Nasul mic și drept, cu vârful ușor purtat de vânt, părea să ghicească direcții pe care ceilalți nu le vedeau.

Obrajii ușor îmbujorați, ca o acuarelă neatinsă.
Privirea… încă ascunsă sub gene lungi și ochelari care reflectau lumina.

Dar ceea ce îl ținea captiv…
erau buzele.

Plin conturate…rozalii ușor strânse acum în jurul unui creion, ținut între ele cu o naturalețe aproape vinovată.

Kai simți cum ceva în el pulsează o dorință bruscă, grea, trădătoare.
Mintea îi fu străbătută de o imagine scurtă, electrică, acel creion înlocuit de…

Își scutură ușor capul și inspiră adânc…încet.

Dar nu putea nega,trupul lui reacționa.
Ca și cum sufletul fusese atins înaintea rațiunii.
Iar ceea ce simțea acum…
nu mai putea fi ascuns.

Kai nu spuse nimic.
Nu voia să rupă acel tablou.
Aiden părea desprins dintr-o fotografie veche, înghețat într-un moment de liniște care nu se mai regăsea nicăieri altundeva în jur.

Dar poate tăcerea fusese prea lungă.
Sau poate doar Aiden simțise privirea aceea care îl învăluia.

Ridică ușor ochii.
Întâi doar pentru o clipă.
Apoi rămase cu ei fixați pe Kai.

Într-un mod lent, calm, dar pătrunzător.

– Stai aici de mult? întrebă cu o voce moale.

– Destul.

Aiden zâmbi slab, lăsând creionul jos.
– Și? Ce notă-mi dai?

Kai clipi confuz.
– O notă?

– Da. Pentru… cum stau, cum scriu, cum respir…
Am simțit că sunt în mijlocul unei evaluări complete incerca o gluma Aiden

Kai zâmbi ușor, surprins de sinceritatea lui.
-Mă interesează modul în care funcționezi….asta-i tot.

Aiden înclină capul ușor, jucăuș.
-Funcționez… ca o enigmă cu pagini rupte.

Privirea lor se încleștă pentru o clipă.
Kai se simți tras într-un gol, dar era un gol cald, periculos.
Unul în care te-ai putea pierde cu plăcere.

-Ce scrii acolo? întrebă, încercând să-și ancoreze vocea.

– Jurnal…gânduri probabil obiective.

-Ce obiective?

Aiden îl fixă fără nicio grimasă ,doar adevăr pur.
-Să nu mai trec neobservat…măcar o dată.

Kai tăcu câteva secunde apoi, pe neașteptate, spuse:
– De azi, ai reușit.

Aiden clipi.
-Ce?

-M-ai făcut să mă opresc, să te privesc…să te simt.

Aiden rămase tăcut dar zâmbetul lui, de data asta… nu mai era timid.

Era sincer și puțin speriat, la fel ca al lui Kai.

Holul era liniștit, soarele cobora lent printre vitralii, iar pașii lor se auzeau moale pe coridorul pustiu.

Aven îl condusese pe Damon până în fața camerei, în ciuda protestelor lui mormăite.

– Ți-am zis că nu e nevoie, murmurase Damon.
-Știu, răspunsese Aven calm așa am vrut.

Ajunși în fața ușii, se opriră.
Tăcerea dintre ei era densă ,un spațiu prea mic pentru orgolii, prea mare pentru sinceritate.

Aven zâmbi subtil.
-Vin să te iau diseară. La 20:00. E ok?

Damon ridică o sprânceană și rostește pe un ton sec.
– Vi să mă iei?
Pot veni și singur la locație apoi se înclină ușor spre el, ironic.
– Nu-mi spune că aduci și flori.

Aven rămase tăcut o secundă după care făcu un pas..unul singur dar era aproape lipit de el.

Privirea i se adânci în ochii lui Damon, fără grabă, fără frică.
– Dacă îți aduc flori… primesc și un pupic?

Tonul era perfect, fix în aceeași cheie cu sarcasmul lui Damon.
Dar ochii… erau prea sinceri ca să fie doar glumă.

Damon se strâmbă vizibil dar înăuntrul lui…fierbea.
Proximitatea lui Aven îl ardea în piept, în gât, în fiecare fibră a trupului care încerca să nu trădeze nimic.

Făcu un pas înapoi ca un gest reflex.
Avea nevoie de aer, de distanță, de control.
Dar în același timp…nu voia să pară slab.

– Acum… dacă mă lași să mă pregătesc,poate vei primi chiar doi pupici, rosti el, încercând o glumă care să-i ascundă tremurul din stomac.

Nu așteptă răspuns că deschise ușa și intră…apoi o trânti după el.

Dar se lovi de Noah.
-Ugh! Ce…?

Noah îl privea cu o sprânceană ridicată
– Wow…Nu știu ce ai zis afară… dar ardeai.
– Și ușa te-a simțit.

Damon nu zise nimic.
Privirea îi căzu pe camera plină de haine împrăștiate.
Ca și cum viața dinăuntrul lui… era acum pe podea ca în tot dezastrul din cameră: haine împrăștiate peste tot, pantofi aruncați prin colțuri, parfumuri deschise fără capac și un sacou atârnând de tavan, de nici nu știai cum a ajuns acolo.

– Ce naibi se întâmplă aici?! întrebă, șocat.

Noah, semi-încălțat, se întoarse iar spre el cu o cămașă mototolită în mână.
– Blonda….Diseară….Rochie roșie.
..Mă vrea fierbinte. Nu pot merge îmbrăcat ca un profesor de biologie plictisit!

Eli stătea calm pe canapea, cu o carte în mână, sorbind dintr-un ceai.

În acel moment, Kai intră și el, privind scena cu o sprânceană ridicată.

– Ați fost prădați de hoți? întrebă sec.

-Nu, răspunse Eli fără să clipească, doar Noah.

Damon își trecu mâna prin păr.
-Apropo, eu diseară ies cu Aven.

Kai sări imediat:
– Și eu am o întâlnire.

Toți îl priviră.
– Cu cine? întrebă Noah, cu zâmbet larg.
– Nu contează, răspunse Kai calm, deja pregătit de provocări.

Noah râse, își aranjă părul și se uită spre fiecare:
-Deci diseară toți trei vom avea parte de sex.

Privirea i se întoarse spre Eli.
-Tu… ce faci?

Eli nici nu ridică ochii din carte.
-Sunteți praf cu toții.
Tu, Damon, ai o misiune…nu uita.
Tu, Kai, încă nu ne-ai spus cine e persoana misterioasă. Iar tu, Noah… ei bine, tu ești Noah.

Noah se aplecă teatral:
– E un dar și un blestem.

Eli ridică, în sfârșit, privirea, calm, fără expresie.
– La tine e doar blestem.
Apoi își coborî din nou ochii în pagină.

– Eu voi rămâne de pază în această cameră.
Făcând ceva mult mai interesant decât voi toți la un loc:
citind.