CORSARUL- Capitolul 14

Barca plutea lin pe apă, iar valurile se loveau ușor de lemnul ud.
Xian privea spre mal urmărind casele care încet, încet rămâneau în urma lor, iar uneori arunca priviri furișe spre Colen, care trăgea la rame. Avea senzația că acesta îl privea cu un fel de resentimente și nu înțelegea de ce.
Blak era așezat în mijlocul bărcii, încercând de când urcase să își găsească o poziție cât mai comodă. Acum stătea cu piciorele întinse, privind în largul mării, părând concentrat la gânduri numai de el știute.
Când se întorse de la cumpărături acesta îl anunțase că urmează să plece cu barca doar ei trei, dar nu îi spusese unde anume. Îl atentionase să ia doar ce achiziționase. Așa că acum privea peisajul stâncos, admirând o parte nevăzută din insulă, ce i se părea din ce în ce mai sălbatică. Pescărușii îi însoțeau, acompaniindu-i cu țipetele lor stridente într-un vacarm maritim.
După vreo douăzeci de minute de ocolit stâncile ce ieșeau din apa înspumată, semn că vâslașul cunoaștea foarte bine traseul pe care îl urma, trecură pe sub o stâncă dăltuită de natură în formă de arcadă, iar dincolo de ea se deschisea un mic golfuleț cu apă lină și nisip strălucitor.  De jur împrejur nu se vedea decât pădure.

– Ajută-mă, îi strigă Colin lăsând vâslele libere.

Până să își dea seama că lui i se adresase, acesta și sărise în apa până aproape de brâu. Într-o clipă făcu și el la fel, după care traseră împreună barca la mal și o ancorară  cu un nod marinăresc dublu, de un copac de pe mal.
Nu avu timp să studieze prea mult peisajul, findcă merse să îl ajute pe Blak să coboare din barcă, celălalt descărcând bagajele.
Acum, când se deplasa se ajuta de un baston, neputând pune prea mare presiune pe piciorul cu tăietura. După ce el și Colin impărtiră gențiele, fiindcă doar ei le puteau căra,  merse după acesta uimit să vadă o mică cărare ce ducea spre mijlocul pădurii. Merse după el, din când în când privind în spate spre Blak, să vadă cum se descurcă, gata oricând să îi sară în ajutor.
După vreo cinci sute de metri se opri privind frumoasa casă din bârne ce i se înfățișa în fața ochilor. Cu un singur nivel și nu prea mare, se armoniza perfect cu peisajul din jur, semn că cel care o construise exact acest aspect îl  luase în calcul.
Cât rămase el admirând construcția, ajunse și Blak care stătea lângă el și întoarse capul pentru a-i admra plăcerea ce i se observa pe chip.
Colin merse și lăsă o parte din bagaj pe mica verandă din partea dreaptă.

– Dacă nu ai tot ce îți trebuie, știi cum să mă anunți, atât spuse, după care se făcu nevăzut mergând pe drumul ce continua prin pădure.

– A cui este? întrebă privind în continuare spre casă.

– A mea, răspunse Blak, cu un zâmbet în colțul gurii. De mândrie.

Xian își întoarse capul spre el, cu privirea întrebătoare.

– Credeai că locuiesc doar pe navă ?

– Nu, dar am presupus că ai o casă undeva într-un port. Asta fiindcă mi-ai spus că ai o soră, și implicit o familie.

– Într-o zi am să îți povestesc despre familia mea, spuse după care începu să meargă ușor spre casă.

– Ai multe de povestit, murmură ca pentru sine  după care merse după el cărând bagajele.
Urcă cele două trepte ce duceau spre ușă și așteptă ca celălat să o deschidă. Îl urmă în interior după care lăsă bagajele să cadă pe podeaua de lemn.

– Aceasta este partea de jos, acolo este o mică baie, spuse arătând spre o ușă închisă.

– Sus este dormitorul, continuă arătând spre scările din fața lui.

– Chiuveta este alimentată cu apă de la un izvor care curge în stânga casei și se varsă în mare.

– Ai spus că este doar un dormitor? întrebă uimit, rămânând cu gândul la această informație.

– Da, stau aici singur, așa că nu îmi trebuia și al doilea, îl lămuri.

– Înseamnă că eu am să dorm pe canapea, concluzionă privind spre aceasta, mulțumit că era destul de spațioasă.

– De confortabilă…avea să afle.

– Sigur este, că nu ai să dormi pe canapea, rosti celălalt.

– Ai să dormi sus cu mine.

– Blak, findcă astă noapte am dormit în același pat, să nu crezi că…

– Nu cred nimic, îl temperă.

– Trebuie să dormi cu mine fiindcă eu nu pot coborâ scările, iar dacă o să am nevoie de ceva, trebuie să fii lângă mine, îl lămuri îndreptându-se spre scări. Începu să urce câte o treaptă sprijinindu-se în baston, iar cu cealaltă mână de perete.

De când se rănise, Xian, avea impresia că este ușor manipulat. Ca acum, dacă nu analiza situația, argumentul celuilalt chiar era sustenabil. Porni după el, fără bagaje cu o ușoară încruntare. După ce avea să vadă spațiul, urma să se ocupe și de căratul lor.

La etaj nu era nici un fel de cameră. Ca și jos, doar spațiu deschis. În dreptul peretelui unde nu erau geamuri era așezat un pat de dimensiuni considerabile. Ăsta era un lucru bun, fiindcă puteau dormi foarte bine amândoi chiar fără să se atingă, își spuse în gând.

Dacă nu vroiau să se atingă, auzi un gând venit din mintea perversă, rezultat probabil din unirea ce avusese loc între ei, noaptea ce tocmai trecuse, trezindu-se în brațele lui Blak, ce îl ținea aproape de el.

Pe un alt perete între două ferestre era un dulap. Într-o parte mai observă o masă plină cu tot felul de planșe. Realiză că erau hărți marinărești. Alte suluri erau rezemate de perete. Totul era simplu și aerisit.
La parter spațiul era încărcat din cauza mașinii de gătit și a dulapurilor cu cele trebuincioase pregătirii mâncării. Aici aveau să aibă probleme fiindcă nici unul nu știa să gătească.

Îl văzu pe Blak așezându-se pe marginea patului, iar bastonul îl rezemă de capătul acestuia.

– Totul este foarte curat, rosti mirat.

– Nici nu se observă că nu locuiești aici permanent.

 – Pentru acest lucru trebuie să îi mulțumesc soției lui Colen, fiindcă ea are grijă de casă cât sunt plecat. De asemenea și băieților, iar dacă nu mă înșel, cred că a lăsat niște turte jos, fiindcă am simțit mirosul lor când am intrat, îl lămuri privindu-l.

Xian se întoarse de la fereastra de la care privea peisajul luxuriant ce se observa în spatele casei, încercând să zărească și râul de care menționase Blak, auzindu-i susurul.

– Colen este căsătorit?

– Da. Pe soția lui o cheamă  Marieth, pe băiatul cel mare care are 17ani îl cheamă Julien, iar pe cel mic de 15ani îl cheamă Hari.

– Are băieți mari, concluzionă.

– Da. Casa lui este la vreo trei sute de metri mai sus. Dealtfel, este un drum prin pădure din oraș până aici, dar fiindcă sunt rănit, nu aș fi putut să merg pe jos, așa că am ales să venim pe apă.

– De ce ai vrut să vin cu tine? întrebă curios, privindu-l din dreptul ferestrei unde rămase rezemat cu fundul de pervaz.

– Să ai grijă de mine, desigur, răspunse cu un aer nevinovat.

– Începând cu hrănirea. Coboară și caută turtele alea la care mi-a rămas gândul, îl îndemnă, nevrând să fie chestionat prea mult, referitor la prezența lui aici.

– Mai vrei și altceva? întrebă pornind agale spre scări.

– Niște brânză și niște apă să le însoțească o să fie în regulă, iar dacă le împărțim este perfect.

Aprobă și porni pe scări să inspecteze parterul.