Gorgona Medusa-Capitolul 24

Șocul

Casa familiei Aram părea scufundată într-o liniște apăsătoare atunci când Mat reveni în acea după-amiază târzie, iar lumina aurie care intra prin ferestrele lungi ale salonului transforma mobilierul vechi și fotografiile de familie într-un decor aproape nostalgic, dureros prin normalitatea lui. Din bucătărie venea miros de cafea proaspătă și pâine coaptă, iar vocea mamei lui răzbătea vag dinspre curte, unde discuta ceva banal cu vecina de peste gard.

Totul părea firesc, chiar prea firesc și tocmai banalitatea aceea îl sfâșia pe dinăuntru.

După discuția cu Titan, ceva începuse să se fractureze în el într-un mod imposibil de ignorat. El îi povestise despre intruziunea de la vilă, despre silueta suplă și rapidă care reușise să fugă înainte să poată fi prinsă și despre fiola de clorură de potasiu lăsată în urmă ca o semnătură rece și deliberată.

Titan îi spusese foarte clar un lucru.

Părinții lui Mat ieșeau aproape complet din calcul.

Vârsta lor, constituția lor nu corespundeau cu mișcările acelui intrus.

Totul excludea posibilitatea ca tatăl sau mama lui să fi traversat garduri și coridoare întunecate cu o asemenea agilitate.

Și totuși, cineva din casa aceea ascundea fiole de clorură de potasiu într-un pod uitat.

Mat își trecu încet mâna peste față și urcă scările spre etaj cu o greutate apăsătoare în piept. Fiecare treaptă îi aducea în minte aceeași imagine veche, aceeași rană pe care nu reușise niciodată să o închidă complet.

Vedea cu chii minții pe Titan adolescent, pe mama lui Titan, pe el însuși, plângând obsesiv după singurul om care îl făcea să se simtă văzut.

Și apoi venise crima.

O parte din el continua să creadă că, dacă ar fi fost mai puternic atunci, dacă și-ar fi controlat disperarea aceea infantilă și obsesivă, poate că nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că mama lui Titan ar fi rămas în viață. Poate că întreaga istorie a Gorgonei Medusa nu s-ar fi născut niciodată.

Gândurile acelea îl urmăreau de câteva zile încoace, asemenea unui proces fără verdict.

Ajuns în fața ușii podului, rămase câteva secunde nemișcat, ascultând tăcerea casei. Apoi împinse încet ușa și urcă din nou în încăperea îngustă și întunecată, unde aerul mirosea a lemn uscat, carton vechi și praf încălzit de vreme.

Lanterna telefonului tăie întunericul într-o dungă albă și rece.

Mat înaintă încet printre cutii, printre uniforme vechi, printre jucării uitate, manuale, fotografii, amintiri.

Toată viața familiei lui părea depozitată acolo sus într-un haos aparent banal.

Ridică brațul, bâjbâi locul din care căzuse prima fiolă și o puse exact unde fusese înainte, atent să lase totul identic. Apoi începu să scotocească sistematic printre cutii și cartoane, mutând fiecare obiect cu răbdarea unui investigator care știa că adevărul se ascunde întotdeauna în cele mai neînsemnate detalii.

Timpul trecea greu, praful îi intra în ochi și în plămâni, lemnul trosnea slab sub greutatea lui.

În cele din urmă, când trase spre el o cutie militară veche ascunsă în spatele unei lăzi cu decorațiuni, ceva îi atrase imediat atenția.

O cutie metalică îngustă, rece, perfect aliniată între două cartoane.

Mat simți cum stomacul i se strânge lent.

Ridică încet capacul…șase fiole perfect ordonate pe care scria Clorură de potasiu.

Respirația i se tăie pentru o clipă.

Lanterna tremură ușor în mâna lui în timp ce ridica una dintre fiole și o întorcea spre lumină. Lichidul limpede sclipea slab în întunericul podului, iar atunci observă urma aceea parțială de amprentă întinsă pe suprafața sticlei.

Inima începu să-i bată violent.

Scoase imediat un sac de probe din buzunarul interior al gecii și introduse fiola cu grijă înăuntru, fără să mai piardă nici măcar o secundă.

În exact acel moment, undeva jos, la parter, podeaua scârțâi lung.

Mat îngheță.

Sunetul venise de sub el.

Cineva se mișca prin casă.

Respirația i se adânci instinctiv, iar mâna îi alunecă imediat spre pistolul din centură. Tăcerea deveni atât de densă încât putea auzi propriul sânge lovindu-i tâmplele.

Un alt scârțâit se auzi mai aproape.

Umbra ușii podului păru să se miște foarte ușor.

Mat stinse imediat lanterna.

Întunericul îl înghiți complet.

Pentru câteva secunde lungi rămase nemișcat între cutii, ascultând fiecare vibrație a casei. Cineva urca încet scările.

O treaptă, încă una, apoi fu tăcere.

Mat își ținea respirația.

În mintea lui începea deja să se formeze aceeași întrebare teribilă: dacă ucigașul era într-adevăr cineva din familia lui, atunci poate că persoana aceea tocmai realizase că el descoperise ceva.

Clanța ușii se mișcă foarte ușor.

Mat ridică imediat arma.

Ușa se deschise lent.

Iar vocea mamei lui răsună calmă din întuneric.

– Mat? Ești aici sus?

Inspectorul expiră atât de lent încât aproape îl durea pieptul.

Coborî încet pistolul.

– Da… căutam niște lucruri vechi.

Lumina de pe hol se strecură în pod, iar mama lui îl privi cu o expresie ușor mirată.

– Ai speriat pe toată lumea. Ben credea că a intrat cineva în casă.

Mat își întoarse foarte puțin privirea spre întunericul din spatele mamei lui, iar pentru o fracțiune de secundă avu senzația stranie că cineva îl privea din capătul holului.

O umbră, o siluetă se retrăsese imediat după colț atât de rapid încât nici măcar nu mai era sigur dacă văzuse cu adevărat ceva.

– Cobori? întrebă mama lui blând.

– Da.

Mat închise imediat cutia și o împinse la loc printre cartoane înainte să coboare din pod cu sacul de probe ascuns în interiorul gecii.

Două ore mai târziu, mașina lui opri violent în parcarea laboratorului criminalistic, iar el intră aproape în fugă în biroul lui Toma.

Medicul legist ridică imediat capul din monitor.

– Dumnezeule, ce față ai. Ai găsit ceva?

Mat întinse sacul de probe fără să răspundă imediat.

– Am nevoie de oanaliză completă. Acum.

Toma deveni instantaneu serios.

Luă fiola, își puse mănușile și o introduse imediat în zona de analiză.

Laboratorul se umplu de sunetul aparatelor și de lumina rece a monitoarelor, iar Mat începu să se plimbe prin încăpere cu pași apăsați, incapabil să stea locului.

Toma lucra rapid, semn că înțelegea gravitatea situației.

În cele din urmă, se întoarse spre el cu privirea întunecată.

– Amprenta nu corespunde nimănui din baza de date criminalistică.

Mat închise ochii pentru o secundă.

– La dracu…

– Dar există altceva.

Mat ridică imediat privirea.

Toma întoarse monitorul spre el.

– Pe marginea fiolei există o urmă microscopică de salivă. Foarte probabil cineva a ținut fiola în gură la un moment dat, poate în timpul transportului.

Inspectorul simți cum pielea de pe ceafă i se răcește lent.

– Poți scoate ADN?

– Posibil. Dar am nevoie de comparație.

Toma îl privi direct în ochi.

– Adu-mi mostre de păr de la toți cei care locuiesc în casa aceea.

Mat rămase câteva secunde nemișcat.

Toți? Mama lui, tatăl lui, Alan, Ben, poate Maia, familia lui întreagă începea să intre oficial într-o anchetă de crimă în serie.

Gândul acela îl făcu să simtă că întregul lui trecut începe să se prăbușească lent sub propriile picioare.

Mat părăsi laboratorul lui Toma în acea noapte cu senzația apăsătoare că întreaga lui viață începea să se fractureze lent în două realități imposibil de împăcat. Într-una dintre ele exista familia lui, aceeași casă caldă în care crescuse, aceeași masă la care râseseră împreună ani întregi și aceiași oameni pe care îi iubise fără rezerve. În cealaltă realitate exista Gorgona Medusa, un criminal în serie metodic, inteligent și suficient de periculos încât să pătrundă până în apropierea lui Zeus și a lui Titan fără să lase aproape nicio urmă.

Iar cele două lumi începeau încet să se suprapună.

Pe drumul spre casă, mintea lui continua să reconstruiască obsesiv fiecare detaliu spus de Titan în noaptea intruziunii. Comandantul insistase asupra unui lucru cu o siguranță aproape rece: persoana care se strecurase prin grădina vilei era suplă, zveltă și incredibil de rapidă. Modul în care sărise gardurile și dispăruse printre clădirile abandonate excludea aproape complet posibilitatea ca părinții lui Mat să fie implicați.

Mama lui avea probleme cu spatele de câțiva ani, tatăl lui obosea după două etaje urcate.

Niciunul dintre ei nu ar fi putut fugi în felul acela.

Gândul îl împinse inevitabil spre ceilalți.

Ben era prea tânăr, nici nu era născut când Gorgona o omorâse pe mama lui Titan.

Rămâneau Maia și Alan.

Maia, cu inteligența ei tăioasă și calmul aproape neliniștitor, Alan, medic, obișnuit cu substanțe, proceduri și acces controlat la medicamente puteau fi Gorgona. Se înfioră…își iubea frații și sora.

În noaptea aceea intră din nou în baia părinților și rămase câteva secunde privind rafturile ordonate cu obiecte banale, iar senzația aceea absurdă de vinovăție îi apăsa stomacul. Fura probe biologice din propria casă, din propria familie, iar gestul acela îi părea mai murdar decât multe dintre scenele de crimă pe care le văzuse în carieră.

Ridică încet periuța de dinți a lui Alan, cea pe care o folsea când rămânea în casa părintească și o introduse într-o pungă sterilă.

După aceea intră în camera Maiei.

Mirosul discret de parfum floral și cărțile așezate perfect pe rafturi îi strânseră pieptul într-un mod ciudat. Maia fusese întotdeauna cea mai echilibrată dintre ei, persoana care îi liniștea pe toți atunci când familia intra în conflict.

Mat trase foarte încet peria de păr de pe comodă și îndepărtă câteva fire rămase între dințișorii pieptenelui.

Mâinile îi tremurau.

Pentru prima dată începea să se teamă sincer de rezultatul anchetei.

Două zile mai târziu, Toma îl sună aproape de miezul nopții.

Vocea medicului legist era joasă și tensionată.

– Mat, am rezultatele analizelor ADN.

Inspectorul ridică imediat privirea din dosarele împrăștiate pe birou.

– Ai ceva?

În telefon urmă o scurtă tăcere.

– Saliva de pe fiolă are o compatibilitate ADN de aproape optzeci la sută cu una dintre probe.

Mat simți cum inima îi lovește violent pieptul.

– Optzeci?

– Este suficient cât să indice o legătură biologică apropiată, însă nu suficient pentru identificare completă. Avem nevoie de mai multe probe din familie. Păr. ADN complet. De la toți.

Mat închise lent ochii.

Toți.

Cuvântul acela îl urmărea deja obsesiv.

În următoarele două zile adună mostre aproape mecanic, fără să mai simtă clar granița dintre investigator și fiu. Un fir de păr rămas pe o haină. Un pieptene uitat în baie. Fire prinse în scurgerea unei chiuvete. Fiecare gest îl făcea să simtă că trădează ceva fundamental în propria lui existență.

Iar apoi veni săptămâna aceea infernală.

Șapte zile în care dormi puțin și prost.

Șapte zile în care începu să observe fiecare gest din casa familiei Aram cu o atenție bolnăvicioasă.

Ben devenea uneori prea tăcut, Maia îl privea prea atent, Alan părea obosit și absent.

Totul începea să pară suspect atunci când mintea unui investigator intra prea adânc într-un caz.

În dimineața celei de-a șaptea zile, telefonul vibră scurt pe noptieră.

Toma

Mat răspunse imediat.

– Da?

Vocea medicului legist veni gravă.

– Vino la laborator. Acum.

Atât spusese, fără explicații, fără introduceri, doar tonul acela pe care Mat îl auzise de prea multe ori înaintea veștilor devastatoare.

Laboratorul criminalistic părea și mai rece decât de obicei când intră acolo. Lumina albă a neoanelor cădea peste mesele metalice și monitoarele aprinse, iar Toma îl aștepta lângă panoul digital cu brațele încrucișate și expresia complet întunecată.

Mat simți imediat cum stomacul începe să i se strângă.

– Spune-mi că nu e real.

Toma îl privi lung înainte să vorbească.

– Am refăcut analiza de trei ori.

Mat rămase nemișcat.

– Și?

Toma inspiră lent.

– Compatibilitate ADN sută la sută.

Liniștea care urmă deveni aproape insuportabilă.

Mat își umezi buzele uscate și simți cum pulsul îi urcă violent în tâmple.

În mintea lui începu instantaneu să se formeze aceeași listă: Maia, Alan.

– Cine e?

Vocea îi ieși mai joasă decât intenționase.

Toma coborî foarte puțin privirea spre dosar, apoi rosti numele.

În clipa aceea, ceva din expresia lui Mat se rupse complet.

Fața i se albi brutal.

Ochii i se măriră atât de tare încât Toma avu instinctiv impresia că omul din fața lui uitase să mai respire.

– Nu…

Cuvântul îi ieși aproape fără voce.

– Este imposibil.

Toma își scoase ochelarii încet și îi puse pe masă.

– ADN-ul nu greșește, Mat.

Inspectorul făcu instinctiv un pas în spate.

Întregul laborator începea să se învârtă lent în jurul lui.

Amintiri, chipuri, ani întregi.

Totul se prăbușea într-o singură secundă.

– Nu poate fi el… murmură el complet devastat.

Toma îl privea cu o seriozitate rece.

– Gorgona Medusa este un criminal în serie cu tulburări psihologice severe și cu un tipar care devine din ce în ce mai instabil. După tentativa de intruziune de la vila lui Titan, cazul a intrat într-o etapă critică.

Mat continua să clatine foarte ușor din cap, incapabil să accepte realitatea.

– Nu… nu…

– Mat, trebuie arestat.

Cuvintele acelea căzură peste încăpere cu greutatea unei execuții.

– Și trebuie făcut rapid.

Mat ridică lent privirea spre Toma.

În ochii lui apărea pentru prima dată o spaimă autentică.

Pentru că în acel moment înțelesese ceva mult mai grav decât simpla identitate a Gorgonei.

Înțelesese că acel caz era mult mult mai complicat.

În drum spre casă, lacrimi grele curseră pe obrajii lui. Știa că trebuie să aresteze asasinul, dar cum putea aresta pe cineva care îi era atât de drag…

Plânse  grămadă și fu obligat să tragă pe marginea șoselei, pentru că lacrimile îl orbeau. Apoi, după un timp, se liniști. Își șterse obrajii uzi cu o batistă din hârtie, inspiră și expiră: Apoi deschise telefonul și-l apelă pe Titan. Îi datora asta.

Telefonul se conectă după primul apel.

-Alo…

-Titan, sunt eu, Mat, trebuie să discutăm, am numele asasinului celor trei femei.