CORSARUL- Capitolul 5

Capitolul 5

– Încearcă să stai cât mai ferit cât este colonelul pe punte, îl atenționă căpitanul, prinzându-l de mână, gest ce sublinia cuvintele.

– Nu înțeleg ce…

– Xian…Fă cum îți spun rosti privindu-l scrutător.

Nu apucă niciunul să mai spună nimic, fiindcă Blak plecă poziționându-se în dreptul pasarelei ce lega cele două nave acostate una lângă cealaltă.
Pe punte își făcu apariția un bărbat în vârstă îmbrăcat în uniforma armatei regelui urmat de încă un ofițer și șase soldați înarmați.
Blak îi întâmpină, după care îi conduse pe cei doi ofițeri în cabina lui.
Philip se retrase în partea cealaltă a navei, ținând până la urmă cont de vorbele căpitanului. Nu le prea înțelegea sensul dar…
Soldații Majestăți Sale se răspândiră pe puntea principală privind marinarii cu ostilitate. Nici unii, nici alții nu se simpatizau.
După aproape o jumătate de oră oficialii își făcură apariția din nou pe punte, împreună cu Blak și Colin. De obicei, după controlul actelor aceștia se îndreptau spre pasarelă. Acum colonelul rămase aproape de ea, iar celălalt ofițer începu să se plimbe pe puntea navei privind cu ochii mijiți marinarii.
Când zări chipul lui Philip, se îndreptă spre el. Fizionomia lui cu origini asiatice și trăsături armonioase se distingea clar printre chipurile arse de soare ale celorlalți marinari.

– Ce faci căpitane, ai început să recrutezi oameni de peste mări și țări? întrebă ofițerul în zeflemea.

– Cum te numești ? îl chestionă ațintindu-și privirea asupra lui.

– Philip Carso, răspunse Blak, din spatele ofițerului înainte ca celălalt să deschidă gura.

Îl privea intens, încercând să îi transmită din priviri să rămână tăcut.

– El nu poate răspunde? Sau este mut? întrebă iar ofițerul de data aceasta privindu-l pe Blak.

– Am decis să răspund eu, pentru că este un pic bâlbâit, îi răspunse acestuia în speranța că va fi mulțumit și îl va lăsa pe celălat în pace.

Când rosti cuvintele, îi aruncă o uitătură cu coada ochiului lui Philip, știind sigur că acesta abia se abținea să nu se ia de el chiar în acea clipă, neînțelegându-i atitudinea.

Odată cu strângerea maxilarului pentru a opri cuvintele ce i se îngrămădiră pe limbă, strânse și pumnii privind spatele căpitanului ce se îndepărta odată cu ofițerul. Simțea că scoate fum pe urechi de nervi. Nu doar că celălalt răspunse în locul lui, dar îl mai făcuse și bâlbâit. Așa că nici nu apucă să se ridice bine pasarela dintre cele două nave că și merse spre cabina căpitanului. Dacă nu primea o explicație logică, avea de gând să îl pocnească fără a mai ține seama că celălalt era căpitanul navei pe care era pasager.
Ajuns în dreptul ușii, respiră de câteva ori, după care se pregăti să bată. Nu apucă fiindcă aceasta se deschise iar Colin își făcu apariția vrând să iasă. Îl privi surprins câteva secunde, după care îi făcu loc să între, închizând ușa după el. Acesta nu auzise schimbul de replici fiindcă rămăsese lângă colonel.

Blak era la masă sprijinindu-se cu palmele de suprafața acesteia, privind în jos la documentele împrăștiate pe ea.

– Este totul în regulă? se auzi întrebând fără să își dea seama, îngrijorarea nefiind în gândurile lui când intră.

Probabil atitudinea celuilalt și încruntarea ce i-o vedea pe chip îl făcu să se mai tempereze.

– Dacă nu ar fi fost în regulă, acum eu și secundul am fi fost pe cealaltă navă cu cătușe la mâini, răspunse întorcând capul spre el.

– Până la urmă de ce nu m-ai lăsat să vorbesc?

– Dacă a-i fi deschis gura, imediat colonelul și-ar fi dat seama că nu faci parte din echipajul meu. Vorbirea ta elevată te-ar fi dat de gol, rosti îndreptându-se. Ridică brațele și le încrucișă peste piept lipindu-se cu șoldul de masă.
– Nu am vrut să îi explic cum ai ajuns pe nava mea.

– Mie nu puteai să îmi explici înaite? Nu mi s-a părut deloc amuzant să mă faci bâlbâit, îl apostrofă.

-Mai bine bâlbâit pentru un minut, decât excortați amândoi pe nava de control.

– Nu înțeleg ce mare chestie era dacă îi explicam de ce sunt pe nava ta. La urma urmei, m-ai salvat de pe nava piraților.

– Problema este că acea navă transporta sclavi, încercă să îi explice.

– Atât regele cât și întreg guvernul nu susțin sclavia. Asta…doar de fațadă. Pentru că, în realitate, toți au nevoie de sclavi pentru a le munci pământurile din provincii. Știi foarte bine că în toate casele se găsesc sclavi. Chiar și la palat, rosti un fapt ce era cunoscut de toată lumea dar nimeni nevorbind despre această problemă.

– Toți susțin că acei oameni sunt plătiți, dar în realitate era o minciună. Sunt sigur că și în casa ta sunt asemenea oameni, rosti în continuare privindu-l întrebător ridicând sprânceana dreaptă, gest pe care celălalt începuse să îl știe prea bine.

– Familia mea nu are sclavi, îl contrazise făcând un pas spre el.

– Toți oamenii care lucrează pentru noi sunt plătiți. Părinți mei nu ar accepta niciodată să exploateze alte persoane.

Blak îl privi atent încercând să-și dea seama dacă spune adevărul.
Îi urmări emoțiile de pe chip, după care privirea i se mută pe gât în jos până la pieptul dezgolit, brăzdat doar de șnururile cămășii, acesta fiind unul din factorii ce îl determinase să îl îndepărteze din fața celorlați bărbați. Simțea că nu i-ar fi convenit deloc ca ceilalți să se holbeze la pieptul lui. Pielea aceea perfectă fără nici un fir de păr îi atrăgea privirea ca un magnet. Mai văzuse bărbați frumoși dar această combinație de exotic și frumusețe nu o întâlnise niciodată până acum la un bărbat.

– Ochii mei sunt mai sus căpitane, îl atenționă celălalt observând unde îi poposea privirea.

Se simțea de parcă ar fi fost o femeie cu corsetul desfăcut, iar acest lucru îl făcu să își simtă bătăile inimi un pic accelerate. La naiba, dacă celălalt nu i se părea un pervers.

– Cred că pot să mă uit unde vreau, rosti acesta cu un colț al gurii ridicat.

– Arăți ca un nenorocit de pervers, spuse dând glas gândului, privindu-l cu sprâncenele adunate la mijlocul frunții, conștient că îl insultase pe celălalt. Faptul că de multe ori spunea ce gândea, îi cam adusese necazuri în viață.

Dintr-o mișcare rapidă Blak, scoase pumnalul de la cingătoare și îl poziționă cu lama ascuțită pe gâtul lui, cu cealaltă mână împingându-l spre un perete al cabinei.

– Într-o clipă aș putea să îți retez gâtul ăsta frumos și să te arunc în mare. Nimeni nu ar ști, rosti printre dinții încleștați țintuindu-l cu trupul lui.

Dacă tot îl făcuse pervers măcar să  simtă durerea vorbelor sale.

– Colin m-a văzut intrând în cabina ta, spuse cu voce joasă simțind un pic de frică pentru că celălalt avea dreptate.

– Crezi că el sau cineva din echipaj mi-ar cere socoteală? îi răspunse simțindu-i trupul încordat.
Dacă l-ar săruta în clipa aceea, oare ce ar face! gândi privindu-i buzele pline de un roz apetisant. Nici la cea mai frumoasă dintre femei nu văzuse asemenea buze.
Nu își puse gândul în aplicare, dar se aplecă mai mult asupra chipului său obsevându-i vinișoarele aurii ce îi brăzdau maroniul pupilelor.

Philip încercă să se zbată pentru a scăpa din strânsoare, numai că, cu cât încerca mai mult cu atât celălat se apăsa mai tare pe el. Iar pe lângă asta mai era și lama pumnalului apăsată pe gâtul lui, așa că încercă să stea nemișcat. Nu ținea să moară în acea clipă de mâna unui corsar cu sânge aprig.

– Ai spus că sunt oaspetele tău, rosti cu voce șoptită încercând să pară cât mai spășit pentru a nu-l înfuria pe celălat și mai mult, chiar dacă își simțea inima bătând în același ritm cu a lui.

– Un oaspete nu m-ar insulta.

– Dar nici tu nu ar trebui să mă privești de parcă…Ai vrea să…mă mănânci.

Când îl auzi, Blak își mai potoli trăsăturile chipului și lăsă încet pumnalul jos.
Nu îl privea de parcă l-ar fi mâncat, îl privea de parcă l-ar fi devorat. Într-un fel, se simțea un pic vinovat pentru faptul că celălat își dăduse seama de gândurile lui. Oare el cunoscuse apropierea dintre doi bărbați? se întrebă în gând.  Dar privindu-i chipul împietrit și nevoia de a se elibera din strânsoarea lui își dădu seama că nu o făcuse.

Îi dădu drumu și se depărtă un pas de el. De acum trebuia să fie mai atent, ceea ce nu era prea greu, ținând cont că a două zi spre seară ajungeau în port. Iar după ce debarca, nu avea să îl mai vadă niciodată, chiar dacă în gânduri avea să îi mai apară, câteodată chipul lui perfect.

 – De ce nu i-ai spus colonelului tot numele meu? întrebă aducându-și aminte.

 – Nu ai spus că doar o singură persoană îți spune pe al doilea nume?

Philip dădu din cap în semn de aprobare.

 – Am vrut să fim doar două persoane care să îți spunem așa, recunoscu el.

Philip nu mai spuse nimic. Se îndreptă spre ușă hotărât să își aranjeze un pic gândurile. Puse mâna pe mâner când întrebarea celuilalt îl opri.

– Iubita ta este cea care îți spune Xian?

Rămase câteva secunde în liniște dar înainte de a deschide ușa întoarse capul spre el.

– Cea care îmi spune așa este mama mea, îl lămuri după care părăsi cabina.