Carul scârțâia la fiecare denivelare a drumului, iar sunetul făcea capul Elenei să doară mai tare decât umilința de a fi escortată afară din capitală sub privirile batjocoritoare ale curții.
Ea, Elena von Astrea, stătea acum înghesuită pe o băncuță de lemn tare, strângându-și la piept singura valiză care îi mai rămăsese. Rochia ei de bal, din mătase, era deja pătată de praful drumului.
— Mai avem mult? întrebă ea, cu vocea tremurândă de furie stăpânită.
Bărbatul nici măcar nu se întoarse. Purta o cămașă din pânză aspră, cu mânecile suflecate, dezvăluind antebrațe bronzate și pline de cicatrice care nu se potriveau cu imaginea unui simplu fermier.
— Ajungem in zece minute, răspunse el scurt, cu o voce joasă, lipsită de orice urmă de reverență.
Căruța se opri în fața unei case din piatră și lemn, iar, în jur, dealurile verzi se întindeau la nesfârșit, mirosul de pământ reavăn și bălegar izbindu-i simțurile Elenei.
— Asta… asta e o glumă, nu? șopti ea, coborând cu greu din car.
Piciorul ei, încălțat într-un pantof delicat de satin, se scufundă până la gleznă într-o baltă de noroi chiar în fața porții. Elena scoase un strigăt de dezgust, rămânând blocată, cu fața schimonosită de groază.
Băbatul coborî cu o agilitate care o enervă și se opri în fața ei. Era mult mai înalt decât păruse stând jos. Mirosea a fân și a ceva metalic, tăios.
— Pământul nu se dă la o parte din calea ta, ducesă, spuse el, privind-o de sus.
— Nu mă atinge! pufni ea când el întinse mâna să o ajute.
-Pot și singură.
Elena încercă să facă un pas, dar pantoful rămase blocat în noroi, iar ea se clătină periculos. În ultima secundă, bărbatul o înfășcă de braț, susținând-o cu o forță care o făcu să tresară. Nu era nicio urmă de delicatețe în gestul lui, ci doar o eficiență brută.
Privirea lui, rece, albastră ca gheața și complet lipsită de admirația cu care era ea obișnuită, o pironi pe loc.
— Intrarea e în față, îi spuse el, dându-i drumul brusc.
– Cina se servește când termin eu de rânduit animalele. Dacă vrei să mănânci, va trebui să înveți unde ținem lemnele de foc.
Bărbatul se întoarse și plecă spre grajd fără să se mai uite înapoi, lăsând-o pe fosta ducesă în mijlocul curții, cu un singur pantof și cu lacrimi de furie arzând în ochi.
Paradisul ei de cristal se spărsese. Elena rămase pironită în curtea plină de noroi, privindu-i spatele în timp ce dispărea în penumbra grajdului. Umilința îi ardea obrajii mai tare decât vântul tăios de munte. În timp ce încerca să-și scoată pantoful din glod, o imagine îi inundă mintea, la fel de rece și tăioasă ca o lamă de ghilotină.
Acum trei zile. Capitala.
Catedrala Imperială nu fusese niciodată atât de tăcută. De obicei, un eveniment în familia Astrea însemna muzică de harpă, râsete și clinchet de pahare de cristal. Acum, singurul sunet era cel al pașilor ei grei pe marmura rece.
Nu purta rochia la care visase de mică, acea creație spectaculoasă care ar fi trebuit să facă întreaga curte să amuțească de invidie. În schimb, purta o rochie albă, simplă.Tatăl ei, cu fața trasă și ochii plecați de rușine, o condusese spre altar sub privirile pline de milă, sau mai rău, de satisfacție, ale întregii aristocrații.
Acolo, lângă altar, bărbatul era îmbrăcat simplu.Purta un costum negru, impecabil dar auster, care îl făcea să pară un intrus în opulența catedralei.
Când Elena a ajuns în fața lui, căutase în ochii acestuia o urmă de triumf, la urma urmei, un bastard de provincie tocmai primea mâna celei mai râvnite ducese.
Dar nu găsise nimic. Doar o indiferență care o durea mai tare decât orice jignire.
— Vă uniți destinele sub ochii coroanei, rostise preotul cu o voce lipsită de entuziasm.
Când venise momentul jurământului, Elena simțise că i se pune un nod în gât. Ezitase. O secundă, două… liniștea din catedrală devenise insuportabilă.
— „Săraca Elena”, se auzi șoapta veninoasă a lui Lady Isolde din primele rânduri.
-De la viitoare regină, la soția unui îngrijitor de cai.
Cassian Mordrake nu era doar un fermier care avusese norocul de a face niște bani.Deși își petrecuse mare parte din viață pe aceste pământuri aspre, Cassian era un om călit în războaie despre care nobilii din capitală doar citeau în rapoarte.
Se spunea că își clădise averea din nimic, călătorind în cele mai periculoase colțuri ale lumii și punând mâna pe mine de aur pe care alții le credeau blestemate. Era un bărbat care văzuse moartea de aproape pe câmpul de luptă, iar cicatricile de pe brațele lui nu erau de la plug, ci de la săbiile inamice. Pentru el, titlurile de la curte erau doar niște bucăți de hârtie; adevărata lui putere stătea în influența pe care o avea asupra trezoreriei regale.
Bărbatul îi prinsese prins mâna. Palma lui era aspră, plină de bătături care îi zgâriaseră pielea fină. O strânsese nu cu afecțiune, ci ca pe o avertizare.
Elena își înghițise lacrimile și rostise blestematul “Da”.
Nu existase niciun sărut, nicio petrecere. Imediat ce actele fuseseră semnate, o apucase de braț și o scosese din biserică sub privirile tuturor, fără să-i lase timp să-și ia rămas-bun de la viața ei.
Prezent. Ferma din provincie.
Elena clipi des, alungând imaginea catedralei.
Șchiopătând într-un singur pantof, porni spre ușa casei. Dacă el credea că o va vedea plângând, se înșela amarnic. Era o Astrea, iar dacă trebuia să cucerească această cocină de pământ ca să-și recapete demnitatea, o va face. Elena împinse ușa grea din lemn de stejar, pregătită să găsească pânze de păianjen și podele putrede. Își pregătise deja discursul despre cum o ducesă nu poate trăi în mizerie.
Dar cuvintele îi înghețară în gât.
Interiorul casei era… impecabil. Aerul mirosea a ceară de albine, a lemn proaspăt tăiat și a levănțică uscată. Podelele de piatră șlefuite străluceau sub lumina slabă a amurgului, iar mobilierul, deși lipsit de înfloriturile baroce ale palatului, era masiv, bine întreținut și de o calitate care trăda faptul că proprietarul nu ducea lipsă de mijloace.
— Nu e chiar grajdul la care te așteptai, nu?
Vocea lui Cassian răsună din spatele ei. Intrase fără să facă zgomot, lăsându-și cizmele pline de noroi la intrare, într-un gest de disciplină militară. Rămăsese în ciorapi de lână groasă, părând brusc mai puțin amenințător, dar la fel de impunător.
Elena își ridică bărbia, refuzând să pară impresionată.
— E curat. Dar e gol. Unde sunt servitorii? Cine îmi va despacheta bagajele? Cine se ocupă de cină?
Cassian trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre bucătăria unde o plită mare de fontă domina camera.
— Nu există servitori.
— Poftim? Se vede clar că ai resurse.Casa asta e mai mare decât locuințele multor nobili de rang mic. Îți permiți măcar o cameristă.
Bărbatul se opri și se întoarse spre ea. Își desfăcu încet nasturii de la încheieturile cămășii, privind-o fix.
— Îmi permit o întreagă suită dacă aș vrea. Dar nu vreau străini în casa mea. Dacă vrei ceva, va trebui să te ocupi singură.
Elena pufni, revoltată.
— Vrei doar să mă vezi suferind, nu-i așa? Să te simți puternic fiindcă ai reușit să mă aduci în mizeria asta.
Cassian făcu un pas spre ea, reducând distanța până când ea fu nevoită să dea capul pe spate ca să-i susțină privirea.
— Dacă aș fi vrut să te văd suferind, te lăsam în capitală, unde foștii tăi prieteni te-ar fi sfâșiat de vie acum că tatăl tău a pierdut totul.
O lăsă acolo, în mijlocul bucătăriei spațioase, și urcă scările de lemn care scârțâiau sub greutatea lui.
— Alege-ți orice cameră de la etaj, în afară de cea de la capătul holului. Aceea e a mea.Dacă ai de gând să mănânci în seara asta, îți sugerez să te schimbi de rochia aia și să te apuci să-ți faci singură de mâncare. Eu nu sunt bucătarul tău.
Elena simți cum sângele îi năvălește în obraji. Știa că o ironiza. Era clar că nu se aștepta ca ea să știe cum se aprinde focul sau cum se taie pâinea fără să-și piardă un deget. Bucătăria era un tărâm al servitorilor, un loc în care ea nu pășise niciodată decât, poate, ca să ceară un pahar cu apă în treacăt.
Elena nu mai putu să tacă. Vocea lui calmă și autoritară îi zgâria nervii ca un cuțit pe sticlă. Îl urmări pe scări, ridicându-și trena rochiei murdare cu o mână.
— Cum îndrăznești?! strigă ea, cu ochii scăpărând de furie.
-Cum îndrăznești să-mi vorbești de parcă aș fi o slujnică pe care ai cules-o de pe drumuri? Eu sunt o Astrea! Sângele care îmi curge prin vene a clădit imperiul ăsta în timp ce strămoșii tăi probabil cărau pietre pentru zidurile noastre! Numele meu înseamnă onoare, putere și…
Cassian se întoarse brusc. Se mișca atât de repede încât ea tresări, sprijinindu-se de perete. El făcu un pas în spațiul ei personal, atât de aproape încât ea îi simțea căldura corpului.
— Numele tău? repetă el, cu o voce joasă, care o făcu să înghețe.
-Familia Astrea e istorie. Tatăl tău e în exil, iar proprietățile voastre sunt sub sigiliul coroanei.
— Nu contează! Sângele nu se schimbă! Eu sunt Elena von Astrea și…
— Nu mai ești! Te-ai semnat în registrul bisericii, Elena. Ai jurat în fața zeilor și a regelui. Din momentul în care am ieșit pe ușa acelei catedrale, ai încetat să mai fii o Astrea.
El se aplecă spre urechea ei, șoptind cu o intensitate care îi dădu fiori pe șira spinării:
— Ești soția mea acum. Ești sub protecția mea și sub autoritatea mea. Iar numele tău, cel pe care îl vei purta până când pământul te va înghiți, nu mai are nicio particulă nobiliară. Te numești Elena Mordrake.
— Mordrake? repetă ea, cu dezgust, de parcă numele îi ardea buzele.
— E un nume care îți dă dreptul să trăiești, Elena, spuse, îndepărtându-se și lăsând-o să respire.
– Nobilii tăi te-au aruncat la câini, dar în spatele numelui Mordrake nu te va atinge nimeni.
Cassian se întoarse și începu să urce scările de lemn care scârțâiau sub pasul lui greu.
— Acum, Elena Mordrake, găsește-ți o cameră. Sau rămâi în hol, dacă așternuturile astea nu sunt destul de fine pentru o Astrea.
Mordrake. O transformase dintr-o divinitate a capitalei într-o simplă femeie de la țară dintr-o singură frază.
Tăcerea casei părea să se lase peste ea ca o pelerină de plumb. Cu mișcări mecanice, Elena împinse ușa primei camere care îi ieși în cale. Era o încăpere austeră, cu pereți albi de var și o fereastră mare care privea spre ferma de la marginea proprietății. Nu existau tapiserii, nu exista baldachin, doar un pat masiv din lemn și mirosul persistent de lavandă și rășină.
Elena se prăbuși pe patul cu lenjerie aspră, simțind cum tăcerea casei Mordrake o strânge de gât. În Capitală, noaptea era plină de viață, dar aici, singurul sunet era vântul care bătea prin ramurile copacilor de afară.
Totul fusese pregătit pentru ea de când împlinise șase ani. În timp ce alte fetițe se jucau în grădină, Elena era prizoniera unor lecții nesfârșite de etichetă și diplomație. Guvernantele ei, femei aspre cu priviri de vultur, o modelaseră ca pe o piesă de porțelan rară. O învățaseră cum să pășească fără să scoată un sunet, cum să zâmbească fără să-și arate adevăratele gânduri și cum să poarte greutatea numelui Astrea cu o mândrie de nezdruncinat.
Fusese crescută cu un singur scop: să fie logodnica perfectă, viitoarea Prințesă Moștenitoare care să aducă strălucire tronului. Fiecare gest al ei era calculat, fiecare cuvânt era cântărit.
„Ești născută să fii Regină, Elena,” îi șoptea mama ei. „Ești bijuteria familiei De Astera“
Iar Alaric… Alaric fusese soarele în jurul căruia se învârtea universul ei. Nu fusese vorba de pasiune.Crescuseră împreună, insa, pentru el, ea era piesa finală dintr-un puzzle al puterii.
Până în acea dimineață blestemată.
Elena stătuse în spatele coloanelor de marmură, privind cum tatăl ei era judecat pentru „înaltă trădare”. Investițiile proaste în minele din Nord și finanțarea rebelilor care promiseseră să șteargă datoriile familiei De Astera se întorseseră împotriva lor.
Se așteptase ca Alaric să intervină. Se așteptase ca prințul ei să oprească nebunia. Dar când Alaric s-a ridicat de pe scaunul său, vocea lui nu tremurase deloc.
— „Familia De Astera și-a pierdut onoarea. Prin semnătura mea, averea lor intră sub sechestru imperial,” rostise el, semnând pergamentul fără să clipească.
Elena îi întâlnise privirea pentru o secundă. Nu găsise regret, ci doar un calcul rece. Era mai ușor pentru el să o înlocuiască cu altcineva, decât să păteze imaginea coroanei cu o soție de trădător. O înlocuise într-o secundă, de parcă ar fi schimbat o mănușă veche.
Elena izbi cu pumnul în salteaua tare. Umilința o ardea mai tare decât trădarea prințului. Regele nu se mulțumise doar să-i lase pe drumuri. Voise să dea o lecție întregii aristocrații.
„Dacă un De Astera a ajuns să datoreze bani unui negustor de pământ, atunci un De Astera va plăti cu propriul sânge,” fusese decretul regal.
Regele îl ura pe tatăl ei pentru influența veche, dar îl invidia pe Cassian Mordrake pentru averea lui.
Căsătoria lor fusese pedeapsa supremă: Elena era trimisă la o fermă pentru a fi umilită de un bărbat de rând, iar Cassian era forțat să ia o soție care îl privea ca pe o pată de noroi pe pantofii ei.
Elena își aminti ultima discuție cu tatăl ei, înainte ca acesta să fie trimis în exil.
— „Tată, nu mă poți vinde acestui om! E un nimeni!” strigase ea, plângând în hohote.
— „Acest nimeni deține acum toate pământurile noastre, Elena,” îi răspunsese tatăl ei, cu o voce frântă.
„Cassian Mordrake a cumpărat fiecare datorie pe care am făcut-o. El ne deține.”
Elena se ghemui pe pat, strângându-și genunchii la piept. Alaric o aruncase, tatăl ei o vânduse, iar Regele o exilase.
Și apoi era el. Cassian Mordrake. Bărbatul care plătise o avere pentru o soție care îl ura. De ce ar fi făcut asta un om cu atât de multă minte și putere? Nu părea genul care să aibă nevoie de un titlu nobil de fațadă.
Nu uitați: e important pentru scriitor să lăsați o reacție sau un comentariu, mulțumesc ❤️
bună seară …
îmi place cartea și îmi plac și personajele ..
Elena parcă e prințesa și bobul de mazăre …din prințesă cu servitori și tot tacâmul ,acum este o simplă soție ..care va trebui sa administreze casa ….
el Casian îmi place ,vorbește puțin și la obiect ,un bărbat simplu in aparență dar cu vorbele la el …mulțumesc !
Casian cred eu că e un bărbat cu capul pe umeri, și nu cred că e rău.