Dincolo de zăpadă-Capitolul 3

Elena rămase mult timp prăbușită pe scaunul de lemn, cu scrisorile împrăștiate la picioarele ei ca niște cioburi de sticlă. Sunetul securii de afară încetase de mult, lăsând loc unei liniști apăsătoare, întreruptă doar de bătăile neregulate ale propriei inimi.

Simțea că pielea o arde. Avea senzația că sângele acelor fântâni otrăvite de care vorbeau scrisorile și praful minelor se lipiseră de ea, trecând prin mătasea halatului până în pori. Cu o mișcare bruscă, aproape febrilă, se ridică și fugi sus, în camera ei.

Trebuia să se spele. Trebuia să frece de pe ea stratul invizibil de vinovăție care părea să o sufoce.

În colțul camerei se afla un lighean de ceramică și o cană mare cu apă. Elena turnă lichidul cu mâini tremurânde. Apa era sloi. În Capitală, apa ei de baie era mereu infuzată cu uleiuri de trandafir și încălzită până când aburii umpleau camera. Aici, apa părea să aibă aceleași ace de gheață ca privirea lui Cassian.

Se spălă pe față și pe brațe cu o disperare sălbatică, frecându-și pielea până când se înroși. Apa rece îi tăia respirația, dar durerea fizică era aproape binevenită, îi amorțea, pentru o secundă, greața sufletească. Se privi în oglinda mică și pătată de pe perete. Cine era femeia asta cu ochii încercănați și părul răvășit? Nu mai era o ducesă. Era o fantomă prinsă între două lumi, ambele urâte de moarte.

Se schimbă într-o rochie simplă de bumbac, singura piesă „modestă” pe care o găsise în valiză, dar chiar și aceea era de un alb prea imaculat pentru praful de aici. Se ghemui pe pat și refuză să mai coboare. Orele trecură. Stomacul îi scotea sunete dureroase, dar gândul la mâncare îi provoca o repulsie profundă.

Se făcuse deja seară când ușa camerei se deschise fără ca cineva să bată. Cassian intră, purtând încă mirosul rece al pământului și al muncii. În mână ținea o strachină de lut din care ieșeau aburi.

Se opri în mijlocul camerei, privind silueta ghemuită de pe pat.

— N-ai coborât la cină, spuse el pe un ton plat, dar care ascundea o iritare periculoasă.

Elena nu se întoarse spre el.

— Nu mi-e foame.

— Nu te-am întrebat dacă ți-e foame. Ți-am spus că în casa asta cine nu muncește, nu mănâncă. Dar tu nu ai muncit, și nici nu mănânci. Vrei să mori de foame ca să mă faci pe mine criminal?

Se apropie de pat și trânti strachina pe noptieră. Era o supă groasă de legume, simplă, dar mirosul îi făcu Elenei amețeala să se accentueze.

— Pleacă, Cassian. Lasă-mă în pace.

— Ridică-te, ordonă el, iar vocea lui bubui în camera mică.

Elena se întoarse, cu ochii măriți de spaimă și furie.

— Nu înțelegi? Mi-e scârbă! Mi-e scârbă de mine, de tatăl meu și de tine! Nu vreau nimic de la tine!

Cassian nu mai spuse nimic. Se așeză pe marginea patului, o mișcare care o făcu pe Elena să se retragă până la perete. Luă lingura de lemn, o umplu cu supă și o duse spre gura ei. Gestul era de o cruzime mascată în grijă, nu exista nicio umbră de tandrețe.

— Mănâncă, spuse el printre dinți.

— Nu!

Elena își întoarse capul, strângându-și buzele.

— Nu mă face să repet. Mănâncă, sau te hrănesc cu forța.

Ea îl privi, iar lacrimile începură să-i curgă silențios pe obraji. Era umilința supremă: bărbatul care o ura o hrănea ca pe un copil neputincios, în timp ce ea nu avea nici măcar puterea de a-și susține propriul refuz.

Cassian îi apropie lingura de buze din nou. De data aceasta, Elena cedă. Înghiți supa călduță, iar gustul sărat se amestecă cu cel al lacrimilor. El continuă, lingură după lingură, privind-o fix, fără să clipească. Era o intimitate bolnavă între ei, el îi dădea viață cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi zdrobise tot ce iubise.

— De ce faci asta? șopti ea printre două înghițituri.

-Dacă mă urăști atât de mult, de ce nu mă lași să dispar?

Cassian se opri, cu lingura la jumătatea drumului. Un mușchi îi zvâcni în falcă.

— Pentru că moartea e prea ușoară. Moartea e o scăpare pe care nu ți-ai câștigat-o încă. Trebuie să trăiești ca să simți greutatea fiecărei zile. Trebuie să trăiești ca să mă vezi pe mine în fiecare dimineață și să-ți amintești cine te-a pus acolo unde ești.

Îi șterse colțul gurii cu degetul mare, o atingere aspră care o făcu să tresară. Pentru o fracțiune de secundă, privirea lui se înmuie, dar scânteia dispăru la fel de repede cum apăruse.

Cassian nu ieși imediat din cameră după ce strachina fu goală. Rămase așezat pe marginea patului, privind-o pe Elena cum își ștergea lacrimile cu dosul palmei, un gest care o făcea să pară mai degrabă o fetiță pierdută decât o ducesă exilată.

Tăcerea dintre ei era grea, dar nu mai era la fel de tăioasă.

— Ridică-te, spuse el brusc, ridicându-se de pe pat.

— Unde? E noapte, Cassian…

— Am spus să te ridici. Pune-ți pelerina. Nu te scot la muncă acum, liniștește-te.

Elena ezită, dar ceva din privirea lui, o intensitate care nu mai semăna cu ura pură, o făcu să i se supună. Își aruncă pelerina peste umeri și îl urmă pe coridorul întunecat. Nu coborâră spre bucătărie, ci ieșiră printr-o ușă laterală.

Aerul o izbi, rece și curat, umplându-i plămânii obișnuiți cu mirosul de praf și parfumuri grele. Cassian o conduse după colțul casei, unde un zid înalt de piatră proteja o porțiune de pământ de vânturile tăioase.

Acolo, sub lumina palidă a lunii, se întindea o grădină de flori. Nu erau trandafirii hibrizi de la curte, ci flori sălbatice, înalte. Mirosea a iasomie de noapte și a pământ reavăn.

Elena făcu un pas ezitant printre straturile de flori, ferindu-și trena rochiei de bumbac cu o grijă instinctivă. Se aplecă spre o corolă albastră, cu petale lungi și subțiri care păreau să vibreze în adierea nopții.

— Asta… asta ce este? șopti ea.

-Iar acelea de lângă zid? Nu seamănă cu nimic din ce aveam în grădinile palatului. Acolo totul era… altfel.

Cassian o privi de sus, iar în colțul gurii i se ivi o umbră de amărăciune.

— Se numește Gura-Leului, Elena, iar cele de lângă zid sunt Nu-mă-uita. Sunt flori plantate de mama mea. Aici petrecea cel mai mult timp.

— Unde este ea acum?

Cassian tăcu o clipă, pumnii strângându-i-se în buzunare.

— A murit de plămâni. Spăla cămășile minerilor în apă înghețată, zi de zi, pentru câțiva bănuți. Dar a lăsat grădina asta în urmă. Spunea că e singurul loc din toată moșia asta care nu poate fi otrăvit de ambițiile oamenilor.

Se întoarse spre ea, iar lumina lunii îi sculpta trăsăturile.

— Vezi tu… nici la fermă nu e chiar atât de urât precum pare. S-ar putea să descoperi că pământul ăsta e mai frumos decât orice salon de bal în care ai dansat vreodată.

— E multă muncă, continuă el.

-E noroi, e frig și uneori e foame. Dar aici, florile nu mint. Pământul îți dă exact cât pui în el. Dacă ai grijă de el, te hrănește. Dacă îl otrăvești… se usucă.

Se apropie atât de mult încât Elena îi simțea căldura. Îi ridică gluga cu degete aspre, atingerea făcând-o să tremure.

— Te-au crescut într-o colivie. Grădina asta, frigul ăsta… eu. Totul e real. Și, chiar dacă mă urăști, ține minte un singur lucru: eu sunt singurul care te-a vrut pe tine, nu titlul tău.

Inima Elenei bătea haotic.

— Acum du-te la culcare, spuse el brusc.

-Mâine te trezești la prima oră. Grădina asta are nevoie de apă, iar tu ai nevoie să înveți ce înseamnă să muncești pentru ceva viu.

Se întoarse și plecă, lăsând-o singură printre florile mamei lui.