Dinte pentru dinte- Capitolul 43

Gu Qing Pei se uita la umărul plin de sânge al lui Yuan Yang. Transpirația îi înflorea deja pe frunte.

– Cum te simți? Cât de adâncă e rana?

– Nu e adâncă. Dă-mi fularul.

Gu Qing Pei își dădu jos fularul și i-l întinse. Mâna îi tremura. Yuan Yang râse încet, glumind.

– Uite că și directorul Gu se emoționează?

– Nu mai vorbi prostii. Taică-tău e șeful meu cel mare. Dacă decide că e vina mea, eu sunt ăla care o încasează.

Yuan Yang se încruntă.

– Doar asta te interesează? Nu te îngrijorezi pentru mine?

Gu Qing Pei făcu un gest din gură.

– Vorbești coerent, gândești limpede, n-ai murit. Cred că ești bine. Ce faci cu fularul, încetinești sângerarea?

Yuan Yang înfășură fularul pe braț în partea de sus, acolo unde trecea artera. Făcu un nod, prinse un capăt între dinți, trăgând cu cealaltă mână până îl strânse brutal.

Privindu-l de aproape, Gu Qing Pei văzu broboane fine de sudoare pe pielea lui Yuan Yang. Asta îi spunea că nu era atât de relaxat pe cât se dădea. Îi atinse fața, cu grijă.

– Dacă te doare, spune că te doare. Nu te da mare în fața mea.

– Și dacă spun că mă doare, ce? O să doară mai puțin doar pentru că o zic? Yuan Yang făcu o mutriță ofensată.

–  Oricum, nu pari îngrijorat.

Gu Qing Pei nu putea să scoată pe gură cuvintele „sunt îngrijorat”. I se părea prea siropos, așa că alese altceva.

– Mulțumesc. Pentru mai devreme.

Dacă Yuan Yang nu l-ar fi împins, el ar fi acum cel tăiat până la os.

Yuan Yang miji ochii.

– Te-ai emoționat?

– Un pic.

Yuan Yang se aplecă la urechea lui și cu o voce joasă, cu un zâmbet care mușca spuse.

– Atunci plătești cu corpul.

Polițistul tânăr de pe locul din față nu mai rezistă și tuși tare.

– Domnilor, mașina asta nu e fără șofer.

Gu Qing Pei își drese vocea și întrebă politicos:

– Cât mai avem până la spital?

– După colț și am ajuns. Încă un minut. Rezistați încă puțin.

Yuan Yang trase aer adânc pe gură, apoi își lăsă greutatea pe umărul lui Gu Qing Pei. Spuse foarte încet:

– De fapt…mă cam doare.

Gu Qing Pei îi răvăși părul cu palma.

– Rezistă. Nu leșina acum.

Yuan Yang își lipi și mai tare capul de el.

– Dă-mi un sărut.

Polițistul din față aproape țipă.

– Chiar nu e mașină fără șofer!

Gu Qing Pei încremeni o clipă. Apoi se aplecă și îl atinse pe buze.

Yuan Yang făcu o grimasă nemulțumită.

– Atât? Atât primesc?

Era prima dată când Gu Qing Pei îl săruta.

Gu Qing Pei îi prinse bărbia cu mâna, îl trase înapoi și îl sărută din nou. De data asta lent, adânc, fără grabă, ținându-l acolo.

În față, ambii polițiști amuțiseră și încercau să nu se holbeze în oglinda retrovizoare.

Yuan Yang se aprinse imediat. Îl prinse de ceafă și îl apropie, îi mușcă buza de jos, iar limba îi alunecă în gura lui Gu Qing Pei, umedă, lacomă, gustându-l.

Atunci mașina frână brusc și amândoi se izbiră într-o parte.

Șoferul sări jos din mașină aproape alergând, deschise portiera din spate și spuse precipitat:

– Hai, am ajuns la spital, ieșiți repede.

Gu Qing Pei îi zâmbi scurt, politicos, cu acea căldură care îl făcu pe polițistul tânăr să se rușineze fără să știe de ce.

Yuan Yang coborî singur. Tărgile erau deja pregătite la intrare, dar nu pentru el, ci pentru golanii rupți în bătaie de el.

Înăuntru, sub neoane, când îi tăiară hainele ca să curețe rana, Gu Qing Pei văzu clar și stomacul i se strânse.

Tăietura din umărul lui Yuan Yang era adâncă. Osul nu era spart, dar se vedea alb prin carnea deschisă.

Inima i se strânse.

Oricât s-ar fi certat cu el, oricât ar fi fost furios pe el – și fusese, de multe ori – petrecuseră luni de zile împreună. Împărțea patul cu el acum și să-l vadă făcut bucăți… îi zdrobea pieptul.

Strânse pumnii. Ăia care ridicaseră cuțitul la ei și cei care-i trimiseseră… nu aveau cum să scape.

Doctorul curăță rana, o închise strat cu strat și apoi o cusu cu douăsprezece copci.

Când legătura fu strânsă, avocatul Zhao intră val-vârtej. Fața-i era albă ca varul. De cum îl văzu pe Yuan Yang, izbucni:

– Cât de grav e? E serios? Mai sângerează? E…

Un polițist îl opri imediat.

Nici nu apucaseră să ia declarațiile.

Avocatul Zhao, transpirat, îl trase pe Gu Qing Pei de o parte.

– Gu Zong, ce facem acum? Ce-i spunem domnului președinte Yuan…?

Gu Qing Pei încruntă sprâncenele. Încă își formula raportul.

Povestea putea fi spusă în două feluri. Putea spune că adversarii intraseră în panică și atacaseră. Sau putea spune că fuseseră presați atât de tare, încât mușcaseră ca niște șobolani încolțiți.

Dar un fapt nu se putea cosmetiza: fiul cel mare al familiei Yuan fusese atacat pe stradă, într-un alt oraș, în timpul acestui dosar. Pentru o familie ca Yuan — bani, influență, reputație — asta nu era „o încăierare”. Era o insultă publică, o declarație de război.

Dacă acest lucru ar scăpa cu adevărat de sub control, consecințele ar fi dezastruoase, dar lui Gu i-ar plăcea ca președintele Yuan să cauzeze câteva probleme.

Vocea lui Gu Qing Pei rămase calmă.

– Domnule avocat Zhao, deocamdată nu spune nimănui.

– Am înțeles.

Gu QingPei oftă.

– Am vorbit deja cu președintele Yuan. Nu e vina dumneavoastră. Nu aveți de ce să vă simțiți vinovat.

Avocatul Zhao râse amar.

– Dacă e vina mea sau nu… asta depinde în totalitate de felul în care o să prezentați situația, Gu Zong.

Gu Qing Pei îl bătu pe umăr, scurt.

– Partea cu poliția vi-o las dumneavoastră. Știți ce aveți de făcut, da?

Îi făcu un semn discret din bărbie spre celălalt rând de paturi, unde golanii erau legați și păziți.

– Stați liniștit, spuse avocatul Zhao în șoaptă.
– Nu vă faceți griji, ancheta ar trebui să fie sub control, nu se va pierde nimic.

– Gu Qing Pei, se auzi vocea lui Yuan Yang, din pat.

Gu Qing Pei se întoarse imediat.

Yuan Yang îi aruncă o privire spre polițiști.

– Vor să te întrebe ce s-a întâmplat.

Gu Qing Pei îi urmă pe hol. Relată totul cap-coadă, curat, fără ezitare. Acoperi colțurile periculoase și îngropă ce nu trebuia pus pe proces-verbal. Știa că nici Yuan Yang nu le spusese tot și, după fețele polițiștilor, da — poveștile lor se potriveau.

După ce poliția și avocatul Zhao plecară, se făcu liniște în noaptea adâncă. Se auzea doar sunetul aparatelor. Ei doi erau singuri în salonul privat.

Se uitau unul la altul.

Yuan Yang încruntă sprâncenele.

– De ce te uiți la mine așa?

– Mă gândesc cum îi raportez asta președintelui Yuan.

– Nu-i raporta, mormăi Yuan Yang.
– Golanii ăștia sunt destui ca să tragă sus și pe cei care i-au trimis. Nu trebuie să știe tata. Tata e destul de calm. Mama nu. Mama face scandal și dacă face scandal influențează verdictul.

Gu Qing Pei dădu din cap, încet.

– Nu. Nu pot să-i ascund asta președintelui Yuan. Niciun secret nu stă ascuns la nesfârșit. Dacă află după, sunt mort.

Yuan Yang pufni, enervat.

– Bine. Îl sun eu.

Gu Qing Pei aprobă.

– Explică-i clar. Să suprime complet cealaltă parte… astfel încât să nu aibă spațiu să se ridice în picioare. Altfel o să mai încerce ceva.

– Știu.

Yuan Yang scoase telefonul.

– Ieși un pic. Îl sun acum.

Gu Qing Pei ieși pe coridor. Era trecut de miezul nopții, iar jumătate dintre lumini erau stinse. În spital se simțea liniștea aceea apăsătoare, de după o criză mare.

Se rezemă cu spatele de perete.

Îi revenea în minte imaginea umărului cusut — linia de copci, ca un miriapod negru înfipt în pielea lui Yuan Yang. Îi reveneau lamele lucind în aer, sentimentul clar: oamenii ăștia nu voiau să sperie, voiau să taie.

După o jumătate de oră, intră la loc.

Yuan Yang stătea întins cu ochii închiși. Când îl simți în ușă, îi deschise iar, grei.

– Am vorbit cu tata.

– Și?

– A fost calm. A zis că se ocupă el.

Gu Qing Pei dădu din cap-  și atunci sună din nou telefonul. Yuan Yang nici nu se uită la ecran, i-l întinse.

Gu Qing Pei răspunse în timp ce se întorcea în hol.

– Domnule președinte Yuan.

Vocea lui Yuan Lijiang venise grea, joasă, cu autoritatea aceea care apasă în stern chiar și prin telefon.

– Gu Zong, cum s-a putut întâmpla așa ceva?

Gu Qing Pei răspunse calm:

– Probabil au aflat deja verdictul. Știau că pierd. Au încercat să impună o înțelegere, dar condițiile lor erau absurde. Am refuzat și asta a fost reacția lor.

Glasul lui Yuan Lijiang coborî, ascuțit:

– Ai gestionat prost situația. Dacă lui Yuan Yang i se întâmpla ceva azi, spune-mi — cu câte procese câștigate ai fi compensat tu asta?

Capul lui Gu Qing Pei i se plecă singur, deși nu era nimeni în fața lui.

– Îmi pare rău, domnule  președinte Yuan.

O pauză. Apoi, mai încet, dar deloc mai blând:

– Ești încă prea tânăr.

Era prima dată când Gu Qing Pei îl auzea vorbindu-i pe tonul ăsta. Doar auzindu-i vocea, și tot o simțea ca pe o palmă rece apăsată pe ceafă.

– A fost vina mea că n-am controlat situația, spuse el încet.
– Îmi asum consecințele.

– Ce consecințe să-ți asumi? izbucni Yuan Lijiang.
– Qing Pei, nu te cert. Eu sunt bătrân, nu mai duc șocuri din astea. Din fericire n-a fost ceva ireparabil azi. Dacă era…

O pauză lungă.

– Gata. Atât. Ia aminte. Mâine vin cu primul zbor. Am vorbit deja cu directorul administrației fiscale locale. Începem cu firma lor, cu contabilitatea lor. Oricine ridică mâna la familia Yuan e șters. Punct.

Un fior rece îi trecu lui Gu Qing Pei prin coloană.

După câteva replici — puțină mângâiere după o palmă, amestec de avertisment și protecție — convorbirea se încheie.

Rămase în hol câteva clipe, până când ușa salonului se deschise iar și Yuan Yang ieși, sprijinindu-se ușor de toc. Părul ciufulit. Bandaj pe umăr. Privirea obosită.

– De ce nu intri? Te-a certat tata?

– Nu, meditam.

– Meditai? La ce?

– Nu am tratat bine această chestiune.

– Crezi că dacă i-ai fi suprimat cu 10 puncte, asta nu s-ar fi întâmplat?

Pentru că problema nu era cât de grav e rănit Yuan Yang. Problema era că cineva îndrăznise să-l atace pe Yuan Yang.

Pentru o familie ca Yuan, asta nu era doar un „incident”. Era insultă asupra sângelui lor. Și sângele cere răspuns.

Yuan Yang se încruntă.

– Nu trebuie să te învinovățești pentru acest incident. Acești oameni sunt prea lacomi. Nimeni n-ar fi acceptat ce-au cerut ei. Ți-a zis tata altceva?

– A zis că mâine vine.

Yuan Yang se apropie de el, îi prinse bărbia între degete și i-o ridică ușor.

– Așa nu mai semeni deloc cu tine.

Gu Qing Pei scoase un mic râs pe nas.

– Nu pot să fiu stăpân pe mine tot timpul. Și eu am momente în care nu mă descurc.

Yuan Yang zâmbi ușor în colțul gurii.

– Tu? Tu nu ești genul care se prăbușește de la prima lovitură. Nu-mi spune că te-a dărâmat așa tare asta.

– Tu ce crezi? ridică Gu Qing Pei o sprânceană.
– Crezi că m-am trezit într-o zi și m-au numit “Directorul Gu”? CV-ul meu e construit din eșecuri.

– Deoarece îți faci griji pentru asta, îți spun să nu-ți faci griji. Tata te place. Nu pățești nimic din partea lui.

Gu Qing Pei își arcui o sprânceană.

– Mă consolezi, nu-i așa? Nu te grăbești să mă alungi?

Yuan Yang se aplecă, îi mușcă ușor buza de jos. Ochii îi sclipeau.

– Dacă te dau afară, de unde mai scot un fund ca al tău?

Îi puse palma jos și îi strânse fundul fără nicio rușine.

Gu Qing Pei nu se putu abține și râse. Își trecu limba peste buze, lent.

Yuan Yang coborî vocea.

– Am fost chipeș azi?

– Ai fost ok.

– Ok?
– Am fost chipeș sau nu?

– Un pic cam înfricoșător.

– Perfect. Deci acum înțelegi cât m-am abținut cu tine.

Îi atinse gura, foarte aproape, abia atingându-l.

– N-am avut chef să mă bat cu tine. Cu unul ca tine… să te bat ar suna a abuz.

Lui Gu Qing Pei îi reveni în minte imaginea derbedeilor schilodiți pe jos și apoi se gândi la el însuși. Dacă trebuia să aleagă… da, prefera să fie cu Yuan Yang. Mândria o înghiți, un braț rupt nu.

Râse încet.

–  Nici tu n-ai fost prea blând cu mine.

– Ți-ai meritat-o. M-ai provocat din nou și din nou.

Yuan Yang își lipi fruntea de a lui.

– Stai liniștit. Dacă mă enervezi, n-o să te bat. O să te bag în pat. Să ți-o trag e mult mai satisfăcător decât să te lovesc.

Gu Qing Pei pufni, jumătate râs, jumătate înjurătură.

– Ești un golan ordinar.

Yuan Yang îi închise gura cu un sărut greu, flămând.