DOCTORUL- Capitolul 8

-Să mor dacă nu este chiar doctorul care a promis că mă tratează, dar care a dispărut timp de trei zile, îl admonestă lordul privindu-l cercetător.

Era tolănit în fotoliu având așezată jos lângă el nelipsita sticlă de coniac. Îl studie și el, realizând că arăta mai îngrijit de cât îl văzuse prima dată. Majordomul îl înștiintase când venise că reușiseră să îl facă să mai facă o baie în aceste zile. Nu era deajuns dar măcar era un început. Doar barba nu o mai răsese acoperindu-i obraji cu țepi. În starea de beție în care se complăcea nici nu era de preferat, riscând să își taie gâtul în încercarea de mânuire a briceagului.

-Nu sunteți singurul meu pacient, îl lămuri.

-De ce, marchiza nu te plătește deajuns pentru a-mi oferi exclusivitate?

-V-am spus și data trecută că nu solicit nici o plată pentru a vă trata. Spuse mergând în dreptul ferestrei ce-a mai apropiată de fotoliul unde stătea el. Se rezemă cu fundul de lemnul tare sprijinindu-și și podul palmelor pe acesta. Era mulțumit și de faptul că draperiile erau trase, fapt ce făcea ca lumina soarelui să inunde camera, chiar dacă geamurile nu erau deschise.

-Cum marchiza a plecat, nu mai este nevoie să vii. Îi poți trimite o scrisoare cu evoluția stări mele, în care îți lauzi competențele, și astfel toată lumea este fericită, spuse expunându-și ideea.

-În primul rând nu îmi place să mint, în al doilea rând, vă asigur că îmi doresc să vă ajut.

-De ce? întrebă lordul curios.

Rămase tăcut,  trecând cu privirea asupra camerei, după care o întoarse asupra bărbatului care îi puse  întrebarea.

–Din câte am înțeles, acest obicei de a bea a venit în urma traumei pe care ați suferit-o, nu a vreunei nepăsării.

-Crezi că dacă ai ascultat o poveste, îmi poți înțelege suferința?  spuse cu furie.

-Cred că fiecare avem propriul nostru mod de a ne apăra în fața amintirilor dureroase.

-Care este modul tău de a te apăra? Asta dacă ai avut  vreo suferință.

-Munca, spuse doar un singur cuvânt, nevrând să dezvolte subiectul propriei dureri.

-Bravo doctore, spuse ridicând sticla spre el,  intr-un fel de toast, după care o duse la buze. Bău o înghițitură după care rămase cu sticla în mână.

-Acest viciu îți aduce și beneficii, dar…te poate ajuta să uiți?

Privi tot spectacolul, rămânând pentru câteva clipe cu privirea ațintită pe buzele umede de alcool. Când își dădu seama, o mută asupra patului răvășit.

-Ce vrei să îți dau să pleci și să mă lași în pace?

Nu răspunse și plecând din dreptul ferestrei se îndreptă spre pat. Începu să adune cearceafurile mototolite, cu gândul să le dea menajerei pentru spălat.

-Ce faci? întrebă lordul ridicându-se din fotoliu. Pentru o fracțiune de secundă simți că îl apucă amețeală așa că se sprijini cu o mână de spătarul acestuia,  mulțumit că celălalt era cu spatele și nu îi percepuse starea.

-Adun lenjeria, răspunse  făcându-și în continuare treaba. După ce termină de desfășat perna se îndreptă cu brațele încărcate spre ușă, iar după ce o deschise, i le puse în brațe majordomului ce era la postul lui, păzind ușa.

-Spunei menajerei să aducă lenjerie curată.

Se întoarse în cameră și merse spre fereastra ce doar o părăsise și deschise geamul.

-Dacă nu vrei să rămâi pe post de valet personal, pleacă, îl admonestă lordul trântind sticla pe masă, după care merse spre el.

Când se întoarse, se ciocni de celălat mai să cadă amândoi, nevăzându-l în spatele lui. Se prinseră unul de altul, aproape se treziră că se îmbrățișau, fiecare în parte privindu-l pe celălalt uimit.

Lordul rămase cu privirea ațintită în irișii întunecați ai celuilalt, constatând că în ei se ascundea o mare suferință. Aproape simți că alcoolul ce îl băuse de când se trezise îi părăsise creierul, făcându-l conștient de acest aspect. Sau doar i se păruse?

Timpul de interacțiune se sfârși când se desprinseră unul de altul, fiecare ignorând interacțiunea, doar că acest lucru îl făcu pe lord să vizualizeze un alt timp. O altă persoană. O altă interacțiune. Ridică o mână tremurândă și își prinse șaua nasului cu două degete, încercând să oprească lacrimile ce îi împăienjeniseră privirea. Noroc că era cu spatele, iar celălalt nu îl putea vedea.

Apucă cu furie sticla și o duse la gură, lăsând lichidul arzător să îi alunece pe gât în cascade gâlgàitoare.

Alcoolul era singurul cu ajutorul căruia putea să uite de durere.

Când percepu sticla apucată pentru a fi îndepărtată, simți cum furia îi inundă corpul localizându-se în irișii incandescenți. Se întoarse fulgerător și își propti pumnul în falca celui responsabil de acțiune.

Doctorul nu se așteptase la o asemenea reacție, așa  că se dădu doi pași în spate, iar cum picioarele atinseră marginea unui fotoliu, simți cum se prăvălește peste el. Nu apucă să se dezmeticească când celălalt se năpusti asupra lui. Mai primi încă în pumn, după care ripostă, făcându-l pe lord să cadă la podea. Se urcă deasupra lui încălecându-i coapsele și încercă să îi prindă mâinile.

–Nenorocitule, să nu îmi mai iei niciodată sticla, findcă am să te bat până îți învinețesc moaca, articulă furios printre gâfàituri.

-Acum m-ai luat prin surprindere, așa că nu fi prea sigur de asta, îl avertiză încercând să-l potolească.

-Dă-te de pe mine, spuse la rândul lui, zbătându-se să scape din mâinile celuilalt.

-Dacă te potolești am să te las, spuse și el furios.

– Nu am chef să mă pocnești iar.

-Am să o fac până pleci și mă lași în pace.

-Înțelege că nu plec, îl apostrofă aplecându-se asupra chipului său.

Încă îi ținea mâinile prinse de încheieturi cu ale lui, ridicate deasupra capului.

-Mă bat cu tine dacă trebuie, dar nu am să te las să te complaci în această stare.

–Nu ți-am cerut eu asta, așa că…pleacă, spuse acum cu voce mai înceată, dând capul într-o parte, pentru a-și feri chipul de privirea lui aprigă.

-Doar pleacă.

Pentru câteva secunde rămase descumpănit de starea lordului. Îi slăbi strânsoarea mâinilor, dar nu plecă. Privi cu sprâncenele încruntate lacrima ce i se prelinse pe obraz, pierzându-se în barba nerasă.

Se ridică de pe coapsele lui, dar rămase așezat lângă el. Știa că trebuie să plece și să îl lase singur, în durerea lui, dar tocmai acest lucru nu-l putea face, pentru că astfel în secunda următoare s-ar fi repezit la singurul remediu care îl ajuta să-și uite durerea.

Nici unui bărbat nu îi plăcea să i se vadă vulnerabilitatea.

-Lasă-mă să te ajut, îi spuse privindu-și mâinile.

-Crede-mă când spun că îți înțeleg durerea. Adică…înțeleg intensitatea ei.

Așa îi găsi menajera când intră în cameră cu brațele pline de așternuturi curate.