— Și aici faci adunarea, spun eu, arătând pe foaie.
Kall mă privește câteva secunde, apoi ia foaia și se concentrează.
Eu, între timp, mă rog în gând să nu mai am vreo ieșire dramatică, ca data trecută.
După câteva momente, îmi întinde foaia înapoi.
Ochii mei se măresc instant, iar un zâmbet larg îmi apare pe chip.
Scot bomboana din gură și i-o întind.
El o privește…
Apoi mă privește…
Cu o mimă clară de dezgust.
— Ce este asta? întreabă, arătând spre bomboana din mâna mea.
— Premiul tău pentru un exercițiu făcut excelent.
— Ai scos-o din gura ta, spune el imediat, vizibil deranjat.
Ridic din umeri.
— Da. Am vrut să văd ce aromă are. O să-ți placă.
— Nu, mulțumesc. Îmi este suficient să-mi spui un simplu „bravo”, spune el, strâmbându-se.
Ridic din umeri și bag bomboana înapoi în gură.
Nu mai apuc să spun nimic, pentru că la masa noastră se apropie un grup de băieți.
— Primești meditații? întreabă unul dintre ei.
Îi analizez rapid pe toți trei.
Cel care vorbise stătea în față, cu mâinile împreunate la piept și o privire ironică.
Ceilalți doi stăteau puțin mai în spate.
Ok…
El e liderul.
— Nu e treaba ta, răspunde Kall rece și se ridică în picioare.
— Parcă ți-am spus că partea asta a școlii e a noastră, continuă la fel de tăios.
— Oh… nu avem voie în bibliotecă? întreabă băiatul ironic.
— Nu, răspunde Kall scurt.
— Cine dracu’ te crezi? spune băiatul și face un pas spre el.
Intru instant în panică și mă bag rapid între ei.
— Băieți, băieți… haideți să ne liniștim… inspirăm, expirăm… spun eu, uitându-mă de la unul la altul.
— Cine e și maimuțoiul ăsta? aruncă băiatul.
Simt cum iau foc.
Kall mă privește scurt, vede ceva pe fața mea și mă apucă de braț.
— Eric… mă avertizează.
Îl privesc scurt.
— Nu vorbi, adaugă el.
Prea târziu.
— Ascultă la mine tu… tu… cine oi fi tu… încep eu.
Dar Kall îmi pune mâna la gură.
— Nu-l băga în seamă, e puțin retard, spune el sec.
Protestez sub palma lui.
Cei trei izbucnesc în râs și, într-un final, pleacă.
Kall îmi dă drumul.
— Ce naibii, Kall?! spun revoltat.
El oftează.
— Eric… ești un pericol iminent, tu și gura ta. Dacă mă iau la bătaie în școală, antrenorul mă suspendă din echipă. Așa că uneori e mai bine să știi când să taci și să-i lași pe idioți să creadă că sunt mai deștepți.
Dau din cap, încercând să procesez.
— Are logică… șoptesc.
— Aleluia, spune el.
Se întoarce spre masă și își reia locul.
După încă o oră de meditație, ne strângem lucrurile și ne îndreptăm spre ieșirea din liceu.
Kall mergea liniștit lângă mine, tăcut, în timp ce eu… vorbeam întruna.
Îl felicitam pentru orele de azi, pentru faptul că în sfârșit începuse să înțeleagă, pentru progresul lui vizibil.
Era, clar, pe drumul cel bun.
— Și ai văzut? Adică exercițiul ăla chiar nu era greu, doar că trebuia să fii atent la…
— Eric… spune el exasperat.
Îl ignor.
— Și dacă mai lucrăm încă două zile pe același tip de probleme, eu zic că…
— Eric… repetă el, de data asta mai apăsat.
Mă opresc abia când își duce mâna la frunte.
— Te rog… doar taci, spune într-un final.
Clipesc.
— Ok.
Două secunde.
Trei.
— Dar sunt mândru de tine, adaug imediat.
Kall oftează adânc.
— Doamne, dă-mi putere… murmură el.
Eu zâmbesc larg.
Ieșim din bibliotecă și observ restul grupului adunat în parcare.
Wow…
Sebastian nu a plecat fără mine…
Gândul îmi apare instant și, fără să vreau, zâmbetul mi se lărgește.
Când ajungem lângă ei, Kall îi salută scurt.
Eu…
mă duc direct la țintă.
— M-ai așteptat, spun repede, apropiindu-mă de Sebastian.
El îmi aruncă o privire scurtă…
dar nu răspunde.
Își mută atenția înapoi la băieți, care discutau ceva despre o petrecere.
Dar, evident, nu pot să nu mă bag.
Intru direct în cercul lor și ascult câteva secunde.
— Aha… și unde este? La ce oră? întreb curios.
Toți se întorc spre mine.
Tăcere.
O secundă.
Două.
Trei.
— Ce? întreb nevinovat.
Carl este primul care izbucnește în râs.
— Omule, tu apari de nicăieri de fiecare dată, spune el.
— Este talent, răspund imediat.
— Este o problemă medicală, corectează Sebastian.
Îmi pun o mână pe piept, ofensat.
— M-ai rănit profund.
— O să supraviețuiești, spune el sec.
Zâmbesc.
Da.
Clar mă așteptase.
Și faptul că încă nu mă abandonase pe marginea drumului însemna că progresam.
Încet.
Foarte încet.
Dar progresam.
— Ce? întreb confuz.
— Cine te-a invitat pe tine? întreabă Sebastian, sec.
Îmi dau ochii peste cap.
— Oh, haide… suntem amici acum, spun eu bombănind.
Îl aud pe Eugen izbucnind în râs.
— Eric, vei veni doar dacă promiți să-ți ții gura închisă, spune Matteo rapid.
Îl privesc zâmbind larg.
— Eric nu tace niciodată, intervine Kall, resemnat.
Îmi pun mâna pe piept, ofensat teatral.
— Vă rog… sunt profund jignit.
Pauză.
— Pot să tac… uneori… adaug mai încet.
Toți mă privesc și eu ridic din umeri.
— Ok, bine… rar.
— Eric… mă face atent Carl.
Îmi întorc imediat privirea spre el.
— Uite, dacă promiți să fii cuminte, poți veni cu Seb… începe el.
— Dar la prima abatere intri iar în portbagaj, continuă Sebastian, sec.
Clipesc.
— Oh, Dumnezeule, ce ai tu cu portbagajul? spun rapid.
Mă opresc brusc.
Realizez.
— Ok… scuze… Da… promit, adaug repede și le zâmbesc larg.
Se lasă o secundă de liniște.
Apoi…
toți oftează în cor.
Mă uit de la unul la altul.
— Asta nu e bine… murmur.
— Hai, urcă… îl aud pe Sebastian, făcând semn spre mașină.
Rămân pe loc o secundă, gândindu-mă.
El mă observă…
și rânjește.
— În mașină, spune, râzând ușor.
Îl privesc cu ochii mijiți.
— Cu tine nu se știe niciodată… bombăn.
Mă urc în spate, precaut.
Sebastian mai schimbă câteva vorbe cu băieții, apoi urcă la volan.
Motorul pornește.
— Eric… spune el, calm.
Îmi ridic privirea spre oglinda retrovizoare.
— Am o rugăminte. Până ajungem acasă… vorbește în gând.
— Încet. Foarte încet.
Îmi dau ochii peste cap.
— O să încerc, spun eu încet.
Fac o pauză.
Două secunde.
Trei.
Dar mă roade.
Simt cum întrebările îmi urcă în gât.
Petrecerea.
Unde?
Cine vine?
Ce se întâmplă?
Cum se îmbracă lumea?
Trebuie să mă îmbrac și eu altfel?
Există reguli?
…
— Deci… unde e petrecerea? scapă prima.
Și apoi…
avalanșă.
Întrebările ies una după alta, fără pauză, fără milă.
Sebastian oftează adânc.
Cred că aud și un mârâit.
Dar nu spune nimic.
Până ajungem acasă, eu vorbesc…
iar el tace.
Iar întrebările mele rămân, bineînțeles…
fără răspuns.
Când mașina oprește în fața casei, sar primul afară.
— Deci nu mi-ai răspuns la nimic, spun imediat.
Sebastian închide portiera.
— Am observat.
— Atunci?
— Atunci ce?
Clipesc.
— Atunci răspunde-mi.
El își ia geanta de pe banchetă.
— Nu.
Îl privesc scandalizat.
— Asta este abuz emoțional.
— Este liniște.
— Este tortură.
— Pentru tine, poate.
Îmi pun o mână pe inimă.
— Nu credeam că o să mă rănești așa.
Sebastian trece pe lângă mine.
— Eric.
— Da?
— Petrecerea e sâmbătă.
Îngheț.
A răspuns.
A răspuns efectiv.
Îmi măresc ochii.
— Și?
— Și atât primești.
— Sebastian!
El continuă să meargă.
— Cine vine?
Niciun răspuns.
— Cum trebuie să mă îmbrac?
Nimic.
— O să fie mâncare?
Tăcere.
Mă întorc spre cer.
— Doamne, dă-mi putere…
Din fața mea se aude vocea lui.
— Lui Kall i-ai spus asta ieri.
Mă opresc.
Îl privesc.
El continuă să meargă spre casă.
Iar eu zâmbesc larg.
Pentru că tocmai îmi demonstrase că mă ascultă.
Și asta?
Asta era o victorie uriașă.
