Mersul îmi era… surprinzător de stabil. Aproape suspect de stabil pentru cineva care, în mod normal, reușește să se împiedice și de aer dacă acesta prinde formă. Pășeam printre oameni cu o siguranță pe care nu o simțeam cu adevărat, dar pe care o purtam ca pe o mască. Muzica vibra în piept, lumini colorate se frângeau pe chipuri străine, iar râsetele se loveau unele de altele ca niște valuri haotice.
Îl văd…. aproape….
Și fix atunci… fac stânga împrejur.
Nope.
Nu..nu. Nu azi. Nu acum. Nu după ce aproape mi-am pus viața emoțională pe foc acum zece minute.
– Nu… nu din nou…
Vocea vine din spatele meu și mă opresc ca lovit de realitate. Îmi ridic privirea și, bineînțeles, universul are simțul umorului.
Același tip….același tricou… nu, stai…avea alt tricou.
Îmi măresc ochii și fac un pas în spate, de parcă distanța ar putea șterge momentul anterior.
– Serios… apari ca prin magie, spun eu, încercând să par calm, dar sunând mai mult ca cineva care tocmai a fost prins făcând ceva ilegal.
El mă privește încruntat, vizibil iritat.
– Doar ce mi-am schimbat tricoul, spune, cu o notă clară de reproș în voce.
Ah. Corect. Detaliu minor. L-am stropit cu ceva dubios….de data asta pahar din mâna lui…Elegant, Eric. Foarte elegant.
Deschid gura să spun ceva,nu știu ce, dar nu mai apuc.
– Este vreo problemă aici?
Vocea aceea….îngheață totul.
Mă întorc și îl văd. Pe el. Stând acolo, la câțiva pași, cu umerii ușor încordați, cu privirea fixată… dar nu pe mine…pe celălalt.
Și, nu știu de ce, dar asta mă irită.
– Seb, cine e tipul ăsta? întreabă băiatul, aruncându-mi o privire scurtă, evaluatoare.
Sebastian oftează. Lung. Obosit. Ca și cum existența mea e o problemă administrativă.
– Sincer… nici nu aș ști cum să îți explic asta…
Mă încrunt instant.
– Hei! protestez, jignit.
– Taci, spune el rapid, fără să mă privească.
Mă opresc.
Ok.
Respir.
Nu. Nu respir.
Uit să respir.
– El a apărut… șoptesc pentru mine, mai mult ca o constatare filozofică decât ca o explicație.
– Îmi cer scuze în numele lui, continuă Sebastian, calm, controlat. E… puțin mai special.
Oh.
OH!!!!!
Îmi dau ochii peste cap atât de tare încât sunt convins că pentru o secundă mi-am văzut creierul.
–Mi-am dat seama… începe celălalt, ironic. Vorbește singur, aruncă cu băuturi în oameni…
Și aici mă opresc din ascultat.
Pentru că dacă mai stau o secundă acolo, fie spun ceva ce nu trebuie, fie fac ceva și mai rău.
Așa că mă întorc și plec.
Sau cel puțin încerc.
Pentru că, bineînțeles, viața mea nu funcționează așa simplu.
Simt o mână care mă apucă de tricou, brusc, ferm. Sunt tras înapoi, întors aproape violent, iar lumea se rearanjează în jurul meu fără să mă întrebe.
– Nu se va mai repeta, spune Sebastian, clar, rece.
Nu știu dacă vorbește pentru mine sau pentru el.
Probabil pentru amândoi.
Nu mai apuc să reacționez pentru că deja mă trage după el, printre oameni, printre zgomote, printre priviri care nu înțeleg nimic dar par interesate.
Perfect.
O luăm de la capăt, gândesc, lăsându-mă târât.
Ajungem într-o zonă mai retrasă. Muzica încă există, dar e mai departe. Luminile sunt mai blânde. Aerul…respirabil.
Îmi dă drumul și pentru o secundă, doar stăm.
Apoi se întoarce spre mine.
– Tu chiar nu te poți comporta normal?
Tonul lui e tăios. Controlat. Dar dedesubt… e ceva.
– Hei… nu e vina mea că el apare precum Houdini în preajma mea, spun, ridicând din umeri. Și sunt așa agitat din cauza ta…
Îmi dau seama prea târziu cât de tare am spus ultima parte.
Cuvintele atârnă între noi grele.
Vizibile.
Sebastian se oprește.
Nu mai spune nimic, doar… se uită la mine.
Secunde.
Prea multe secunde.
Apoi se întoarce cu spatele.
– Ce s-a întâmplat…
– Exact? îl întrerup, făcând un pas spre el. Ce s-a întâmplat?
Se întoarce brusc. Ochii lui se lovesc de ai mei cu o intensitate care mă face să înghit în sec.
– Dumnezeule… nu știi cât de mult mă enervezi…
Respirația lui e ușor accelerată. Maxilarul încordat. Mâinile, strânse.
Și pentru o fracțiune de secundă… nu pare furios. Pare… pierdut.
Iar asta e și mai periculos.
Îmi umezesc buzele. Inima îmi bate atât de tare încât sunt convins că o aude.
Și înainte să mă pot opri….
– Și din acest motiv m-ai sărutat?
Liniște.
Totală.
Nu mai există muzică. Nu mai există oameni. Nu mai există nimic.
Doar el….și eu….
Și acea întrebare care nu mai poate fi luată înapoi.
Sebastian îngheață.
La propriu.
Ochii lui rămân fixați pe mine, dar parcă nu mă mai vede. Ca și cum mintea lui încearcă să proceseze, să nege, să găsească o ieșire… și nu reușește.
Pentru prima dată…nu are un răspuns și pentru prima dată…
Nici eu nu mai vreau să glumesc.
– Este doar… imaginația ta, spune el prea repede.
Prea sec, prea… greșit.
Nu mă privește când o spune. Nici măcar nu încearcă. Își întoarce spatele și începe să se îndepărteze, ca și cum ar putea să lase momentul în urmă, să-l îngroape sub muzică, sub oameni, sub orice altceva care nu sunt eu.
Și atunci…..iese….
– Laș!, cuvântul îmi scapă.
Nu îl gândesc. Nu îl filtrez. Nu îl opresc. Doar… iese.
Și în secunda în care aerul îl poartă între noi, regretul mă lovește ca un pumn în stomac.
Pentru că el se oprește…brusc.
Îngheață în loc.
Iar eu… eu îngheț și mai rău.
Respirația mi se blochează. Inima o ia razna. Toată siguranța aia falsă de mai devreme se sparge în mii de bucăți și rămân doar eu… și prostia mea monumentală.
Ok.
Ok, Eric.
Felicitări.
Ai reușit.
Ai împins lucrurile fix acolo unde nu trebuia.
– Ok… scuzeee! urlu, vocea mea ieșind mai ascuțită decât intenționasem și nu mai aștept.
Nu mai analizez,nu mai gândesc.
Mă întorc și o iau la fugă.
Pentru că, aparent, asta e soluția mea la orice problemă existențială: fug.
Pașii mei se lovesc de pământ prea repede, prea haotic. Luminile se amestecă, muzica devine un zgomot distorsionat în fundal, iar oamenii devin obstacole pe care le evit la limită.
– Bravo, Eric… bravooo… murmur printre dinți, ironic, sarcastic, disperat.
Pentru că, sincer?
Nu știu dacă fug de el.
Sau de mine.
Dar apoi…îl simt.
Nu îl aud imediat, nu îl văd.
Dar îl simt.
Prezența lui. Apropierea.
Greutatea pașilor care nu sunt ai mei.
Și atunci accelerez.Pentru că dacă mă prinde, nu știu ce se întâmplă.
Nu știu ce spune,și mai rău nu știu ce voi face eu.
Nu știu nimic.
Și exact asta mă sperie cel mai tare.
Întorc capul pentru o fracțiune de secundă…
Greșeală.
Pentru că îl văd, nu e departe.
Deloc.
Și nu arată furios.Nu cum mă așteptam.
Arată… determinat.
Iar asta e și mai rău.
– Nu e bine… nu e bine deloc… șoptesc, aproape fără aer, și mă întorc înainte, încercând să-mi coordonez pașii care parcă nu mai țin cont de mine.
Inima îmi bate în urechi.
Gândurile se lovesc unele de altele.
„E doar imaginația ta.”
Serios?
Atunci de ce…de ce a fost real?
De ce încă îl simt?
De ce…
Nu.
Nu.
Nu acum.
Fugi Eric.
Doar fugi….
Pentru că, pentru prima dată după mult timp…nu mai sunt sigur că pot râde ca să scap din situație.
Bineînțeles.
Pentru că viața mea nu putea să rămână la nivelul „fug dramatic prin noapte”, nu.
Trebuia să evoluăm, așa că mă împiedic.
Spectaculos.
Simt cum piciorul îmi alunecă, echilibrul dispare complet, iar în secunda următoare nu mai sunt pe pământ. Sunt… în aer. Pentru o fracțiune de secundă în care am timp să mă gândesc:
Ah. Asta e. Aici mor.
Și apoi….Splash.
Apa rece mă lovește din toate părțile, hainele mi se lipesc instant de piele, iar lumea devine un haos de stropi, nămol și panică.
–Mă înec! Mă înec! încep să urlu, agitându-mă haotic, dând din mâini și din picioare ca și cum viața mea chiar depinde de asta.
Nu văd nimic clar, nu gândesc, doar reacționez.
Până când, o mână mă apucă ferm și mă trage afară.
Sunt smuls din „moartea mea dramatică” și aruncat pe “mal”, ud leoarcă, cu respirația tăiată și cu inima în gât.
– Dumnezeule… este doar o baltă, spune Sebastian, privind spre mine cu un amestec de șoc și…incredulitate.
Clipesc…o dată.
De două ori.
Mă uit înapoi.
Baltă.
Mică.
Ridicol de mică.
Perfect.
– Și unde dracu fugi așa? continuă el, încă agitat.
– Am strigat de un milion de ori să te oprești! Aici sunt porci sălbatici în pădure…
Ok.
Stop.
Tot ce aud este: porci sălbatici.
Creierul meu decide instant că asta este informația esențială.
Și în secunda următoare, sunt pe el.
Mă agăț de gâtul lui cu o viteză și o determinare demne de un animal în pericol.
– Ia-mă de aici! Porcii sălbatici sunt cel mai mare coșmar al meu! spun rapid, agitat, lipit efectiv de el.
Simt cum încremenește.
Pentru o secundă.
Apoi îi aud glasul ;
– Eric, dă-mi drumul… spune el, încercând să pară calm. Am glumit cu tine.
Tăcere.
Procesare.
Glumit.
Mă opresc. Complet.
Realizez și mai ales, realizez cât de aproape suntem.
Prea aproape.
Respirația mea încă haotică se lovește de gâtul lui. Mâinile mele sunt încă în jurul lui. Pieptul meu lipit de al lui. Apa rece de pe mine transferată direct pe hainele lui.
Oh.
Oh nu.
Mă desprind instant, aproape speriat de propria reacție, făcând un pas înapoi.
– Arhhh… perfect… m-ai murdărit tot, spune el, uitându-se în jos la hainele lui, acum decorate generos cu noroi.
Își trece o mână prin păr, frustrat.
– Universul mă pedepsește… mormăie iritat.
Și eu…eu îmi las privirea în jos.
Nu din vină, nu din rușine.
Nu.
Din cauza luptei interne.
Pentru că imaginea din fața mea,
Sebastian, impecabil de obicei, acum plin de noroi, cu tricoul pătat, cu expresia aceea între furie și resemnare, este… este prea mult.
Buza îmi tremură.
Umerii mi se mișcă ușor.
Și încerc. Serios că încerc.
Dar, bufnesc.
Un râs scurt, scăpat fără voia mea.
Îl acopăr rapid cu mâna, dar e prea târziu.
Ridic privirea spre el, ochii încă strălucind de amuzament, și încerc să par serios.
Eșuez lamentabil.
– Scuze… spun, printre resturi de râs. Dar… arăți… wow…
Inspir adânc, încercând să mă controlez.
– E o… transformare… interesantă…
Mă uit din nou la el.
Greșeală.
Pentru că mă bufnește iar râsul.
Și de data asta nu mai pot să-l opresc.
El se apropie.
Nu brusc. Nu violent.
Dar suficient de sigur încât să-mi taie orice urmă de reacție.
Râsul mi se oprește… ca și cum cineva ar fi apăsat un întrerupător invizibil în mine. Buzele îmi rămân ușor întredeschise, respirația suspendată undeva între două bătăi de inimă și apoi îl simt.
Buzele lui.
Lumea dispare.
Nu încet. Nu poetic, nu gradual.
Pur și simplu… nu mai există.
Nu mai e muzică.
Nu mai e noapte.
Nu mai sunt copaci, oameni, petrecere, zgomot.
Doar el.
Și atingerea aceea care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până atunci.
Sărutul nu e grăbit.
Nu e disperat.
E… contradictoriu.
Buzele lui mă ating ca o mângâiere, dar în același timp există o tensiune în ele, ca o ceartă nerostită, ca un „nu ar trebui” care se pierde în „dar nu mă pot opri”.
Respirația mi se frânge complet.
Simt cum mi se înmoaie genunchii, cum corpul meu uită, pur și simplu, cum să funcționeze normal. Picioarele îmi tremură ușor, ca și cum pământul de sub mine ar deveni instabil.
Mâna lui ajunge pe ceafa mea.
Ferm.
Calm.
Și totuși… devastator.
Mă trage mai aproape, iar sărutul se adâncește.
Nu știu când închid ochii.
Nu știu când încetez să mai gândesc.
Pentru că tot ce există acum este senzația.
Căldura buzelor lui.
Respirația lui care se amestecă cu a mea.
Felul în care mă ține, de parcă, dacă ar slăbi o clipă, m-aș destrăma.
E primul…sărut…
Nu….Al doilea.
Dar primul care contează.
Primul care mă face să simt că ceva în mine se rupe și se reconstruiește în același timp.
Golul din stomac apare brusc, violent, ca o prăbușire în interiorul meu. Dar nu e un gol dureros.
E… viu.
Ca și cum fiecare nerv din corpul meu se trezește simultan și nu știe ce să facă cu asta.
Mâinile mele, care nu știau unde să stea, ajung instinctiv să se agațe de el. De tricoul lui deja murdar, de umerii lui, de realitatea lui.
Pentru că am nevoie de ceva concret.
Pentru că altfel…simt că mă pierd.
Și poate chiar asta se întâmplă.
Pentru că în momentul acela, nu mai există „eu”.
Există doar el.
El și felul în care mă atinge.
El și felul în care mă ține.
El și acest sărut care pare să-mi rescrie fiecare gând, fiecare reacție, fiecare parte din mine pe care credeam că o cunosc.
Timpul… nu mai are sens.
Secundele se întind. Sau poate dispar complet.
Nu știu. Nu mă interesează.
Pentru că, pentru prima dată…nu mai vreau să fug. Nu mai vreau să glumesc, nu mai vreau să scap din moment.
Vreau doar…să rămân.
Acolo.
În acel sărut.
În acel spațiu dintre respirațiile noastre.
În acel loc în care lumea nu mai contează…și unde, pentru o clipă care pare infinită, suntem doar noi.
❤️❤️❤️Mulțumesc frumos pentru postare. ❤️❤️❤️