FRĂMÂNTĂRI -PROLOG

Love of Silom

Introducere

Crezi în ritmul vieții? În momentul acela perfect în care totul înflorește și ajunge la fiecare dintre noi, doar trebuie să aștepți clipa potrivită?

Nu, eu nu am crezut niciodată în asta. Din câte îmi amintesc, ritmul vieții mele a fost un iad constant, cu suișuri și coborâșuri, momente de disperare în unele nopți și de speranță în alte zile.
Mă amăgesc făcându-mă să cred că lucrurile pot deveni mai bune, doar pentru a mă lovi cu putere și a mă face să cad în genunchi, forțându-mă să mă târăsc și să mă ridic din nou și din nou.
Uneori mă întreb de ce oamenii trăiesc într-un iad, deși încă nu au murit.

Pieptul musculos se evidenția sub cămașa lui deschisă la culoare, cu mânecile suflecate până la coate. Sacoul îi era aruncat peste un umăr. Era polițist…

– Ca să fiu sincer, nu mă așteptam ca el să mă ajute. De fapt, nici nu intenționa să o facă, era doar cazat în hotel pentru a participa la o nuntă într-un cartier de lux din Bangkok. Dar, cum bine știm, nici cartierele de lux nu sunt ferite de probleme. Așa că, din întâmplare, s-a văzut implicat într-o altercație fizică în camera de hotel.

Sângele începu din nou să curgă, iar durerea era intensă.

Am folosit bucata de material pe care o aveam în mână pentru a apăsa rana și a opri sângele care curgea din cap până pe obraz. Am avut grijă să nu-mi murdăresc hainele, mai ales pantalonii, preferații mei, rupți exact în locurile potrivite, cu acel aer provocator.

– Ia asta, spuse polițistul, apropiindu-se și întinzându-mi un prosop curat pentru a înlocui cârpa plină de sânge din mâna mea.

– Nu m-ai auzit? adăugă, cu o voce fermă, văzând că nu întind mâna să iau prosopul.

Se așeză pe scaunul de lângă mine, îmi luă mâna și începu să-mi apese ușor rana de pe cap cu prosopul moale și curat. Cu mișcări atente și delicate, îmi șterse sângele. M-am încordat pentru o clipă. Gestul lui îmi provocase o senzație ciudată, un amestec de uimire, confuzie și emoție. Era o tandrețe pe care aproape uitasem că există în lume. M-am întors să-i privesc chipul.

Omul acela avea un chip atrăgător și elegant: sprâncene negre și bine definite, ochi mari, cu pleoape ușor înclinate, nas proeminent și buze conturate frumos. Când și-a dat seama că îl privesc, și-a întors privirea. Expresia lui era calmă, nu zâmbea, dar nici nu părea încordat. Am cunoscut mulți bărbați frumoși, dar fără maniere, așa că aspectul nu mă mai impresiona de mult… însă el era diferit.

 Avea ceva în privire care îmi spunea că suntem asemănători. Că ascundem ceva adânc în interior, o parte pe care nu vrem s-o vadă nimeni.

Un băiat al străzii nu va fi niciodată egalul unui polițist. Și totuși, nu mă puteam opri din a-l privi. Ochii lui mă atrăgeau tot mai adânc, iar inima mea încetă să bată pentru o clipă, doar ca apoi să revină cu putere, lovindu-mi pieptul fără teamă să-l rănească.

Atunci am știut că am căzut într-o capcană.

Inima îmi bătea atât de tare, încât mi-era teamă că toți din spital o puteau auzi. Bărbatul cu care mă certasem continua să mă insulte din scaunul de alături, spunea că l-am înșelat, că l-am calomniat, că sunt un pervers. Dar îmi păsa? Nu. În mintea mea nu era decât un singur gând: ritmul ciudat al vieții.

– Ce naiba se întâmplă?

Momentul acela potrivit când, poate, ceva bun ajunge la noi… E tragic? Sau e doar o glumă proastă? Nu mi se pare deloc amuzant.

M-am îndrăgostit de un polițist în ziua în care trebuia să-mi vând trupul.

…………………