FRATELE DUCELUI-Capitolul 29

— Jaden… Jaden… trezește-te.

 Aris îi rosti numele în timp ce îi scutura ușor umărul.

— Mmm… mormăi acesta, foindu-se.

— Jaden, este opt și zece. Nu trebuia să fii deja la fermă?

— Nu, mormăi.

– Azi avem inventar la trusele de tratament, așa că pot ajunge pe la zece, rosti, ridicând pleoapele.

Îl văzu pe Aris la marginea patului, îmbrăcat deja în cămașă și pantaloni de costum, cu cravata în mână, semn că tocmai voia să și-o pună.

— Cât ai spus că este ceasul? întrebă, ridicându-se la marginea patului, încă prea somnoros să-și caute propriul telefon.

— Opt și un sfert, îl lămuri, aranjându-și cravata.

Jaden îl urmări în timp ce acesta se privea în oglinda dulapului din dormitor.

— Ai făcut cafea?

— Da. Vrei să-ți aduc? întrebă, întorcându-se spre el.

Îi venea să se apropie și să-i ciufulească părul, mai mult decât era deja. Așa cum stătea cu picioarele atârnate peste marginea patului, cu tricoul căzut pe un umăr și pantalonii scurți mototoliți, arăta aproape ca un licean.

— Nu, mulțumesc. Îmi iau singur, rosti, ridicându-se în picioare.

Ieși din dormitor, iar celălalt îl urmă, îmbrăcându-și haina de la costum.

— La cât trebuie să fii la muzeu? întrebă, turnând cafea într-o cană.

— La nouă, spuse, luând o gură de cafea.

Când se întoarse spre el, aproape că scăpă cana din mână.

— Este ceva în neregulă? întrebă Aris, observându-l.

— Ești… adică, este prima dată când te văd în costum și cravată, rosti cu admirație.

Avea într-adevăr de ce să se mire, fiindcă celălalt arăta extrem de oficial în costumul albastru închis, cămașa albă și cravata într-o nuanță apropiată de negru. Părul negru îi era pieptănat peste cap, lăsându-i chipul armonios pe deplin descoperit.

— Asta pentru că în fiecare zi ai plecat înaintea mea și ai venit după mine. În plus, costumul este obligatoriu în astfel de situații.

— Înțeleg, rosti, sorbind din cafea, dar rămase cu privirea ațintită asupra lui, urmărindu-l cum își pregătea servieta.

— Jaden, îi rosti numele, venind în fața lui și scoțându-l din contemplare.

-Dacă astăzi semnăm contractul de custodie, diseară ar trebui să plec.

Celălalt rămase privind în continuare.

— Aș vrea, înainte să plec, să iei cina cu mine.

— În oraș? Sau vrei să gătești?

— Aș vrea să te invit în oraș, îl lămuri.

— Dacă este drept mulțumire pentru…

— Nu. Nu este pentru a-ți mulțumi pentru găzduire, rosti, întrerupându-l.

-Aș vrea să vorbesc ceva cu tine.

— Am să încerc să ajung cât pot de repede, spuse în semn de acceptare.

— Mulțumesc! rosti, vizibil mulțumit.

– Urează-mi succes. Acum trebuie să plec.

Dar înainte de a se încălța, se aplecă spre el și îi depuse un sărut rapid pe buze.

Jaden rămase nemișcat, ca o statuie, strângând între degete cana de cafea și privind ușa care se închise în urma lui Aris. Se duse spre canapea, unde totul era deja aranjat, fără nicio urmă că cineva ar fi dormit acolo, se așeză și încercă să înțeleagă ce tocmai se întâmplase, să deslușească sensul acelui sărut grăbit, care semăna prea mult cu un gest obișnuit între doi oameni aflați într-o relație, un fel de rămas-bun.

Încercă apoi să-și pună în ordine și gândurile despre seara precedentă, despre acea apropiere dorită de amândoi și trăită pe deplin, despre dușul luat separat și despre felul în care, la fel de separat, se culcaseră — el în pat, Aris pe canapea.

Dacă ar fi fost sincer cu sine, își dorise ca după duș să doarmă împreună, să-l simtă aproape toată noaptea și să se bucure de acea apropiere, însă, văzându-l întorcându-se la canapea, nu avusese curajul să-i ceară asta și rămăsese ore întregi, răsucind pe toate părțile acele trăiri intense.

Erau amândoi tineri și singuri, iar astfel de apropieri nu erau, în sine, ceva neobișnuit, iar acum, după ce trăise deja o astfel de experiență cu mult timp în urmă, nu i se mai părea nici măcar ciudat, deși, altădată, ar fi fost probabil reticent și plin de întrebări.

Știa însă că ceea ce se întâmpla între ei depășea cu mult o simplă întâlnire întâmplătoare și simțea, cu o certitudine liniștită, că Aris devenise pentru el ceea ce fusese cândva Antony pentru Jessi, iar în adâncul sufletului era convins că și Aris simțea la fel.

Sentimentele erau limpezi și sincere, dar între ei se ridica problema distanței: el nu putea pleca din cauza facultății decât în vacanțe, și chiar și atunci cu dificultate din cauza practicii, iar pentru Aris ar fi fost și mai greu să vină aici sau să facă drumuri lungi în fiecare weekend, fără mașină, dependent de tren și de orarele lui.

Prins în acest vârtej de gânduri, uitase complet că și el trebuia să plece; mai luă o gură de cafea, aproape rece, apoi intră la duș să se pregătească, ducând cu el nu doar aceste frământări, ci și o curiozitate neliniștită legată de ceea ce Aris voia să-i spună la cină, realizând, abia când apa începu să curgă, că se lăsase purtat de gânduri despre un viitor împreună fără să știe dacă și Aris visa la același lucru.