Caii mergeau la pas, legănându-se ușor sub șei, în timp ce călăreții încercau să se țină bine de hățuri, admirând totodată peisajul.
Aris și Jaden făceau parte din grupul de cinci persoane care se lăsau în voia cailor, îndrumați de instructor. După ce făcuseră un instructaj și o primă apropiere de cai, urmase urcarea efectivă în șa și câteva ture prin padoc. Când totul se arătase în regulă, porniră în adevărata aventură călare.
Cu o seară înainte, Aris fusese nevoit să termine munca la conac mai târziu, așa că nu mai reușiseră să ajungă la Grota Ursului, cum își propuseseră. În schimb, făcuseră o plimbare prin orășel, după care îl vizitaseră pe Andin, fratele lui Robin, și rămăseseră la o bere și o vorbă. Atât el, cât și soția lui, nu se arătaseră deranjați de relația lor și îi priveau la fel ca înainte — ca pe niște prieteni.
Acum, fiind duminică și fluxul de turiști nu foarte mare, hotărâră să meargă la herghelie și să experimenteze mersul călare. Cum Jaden avea tren la nouă și jumătate seara, aveau suficient timp să încerce această plăcere.
Se bucurau de plimbarea prin pădure, încercând fiecare să se țină cât mai bine în șa. Când hotărâseră să încerce călăria, Jaden se arătase foarte încrezător, gândindu-se la perioada când trăise și lucrase cu caii, considerându-se chiar un expert. Numai că, în realitate, nu el fusese expertul, ci Jessi. El știa totul prin intermediul lui. Fapt pe care îl descoperi în momentul în care urcă prima dată în șa și constată că nu era în stare nici măcar să se țină drept, darămite să meargă la trap sau galop.
Așa că se lăsă, împreună cu Aris, pe mâna pricepută a instructorului, ascultând cu mare atenție toate sfaturile.
Plimbarea prin pădure era deosebit de plăcută. Era o zi însorită, dar nu prea călduroasă. Păsările îi acompaniau cu ciripitul lor vesel, iar râul, deși încă nu se vedea, îi însoțea cu susurul lui lin peste pietrele netezite de apa limpede și rece.
Jaden cunoștea acest drum, care nu se schimbase în atâția ani, rămânând același traseu de piatră și pământ pe care mersese de nenumărate ori pentru a ajunge la râu, unde se întâlnea cu prietenii și se scăldau fericiți.
Atâta timp cât avea să revină aici, avea să-și amintească de acea perioadă. Avea să retrăiască acele momente iar și iar, ca într-o buclă plină de amintiri.
Existau momente în care își dorea din tot sufletul să împărtășească aceste amintiri cu Aris. Să-i povestească acea întâmplare ciudată care îl purtase peste ani, până ajunsese să-i cunoască strămoșul. Să poată fi liber în gând și în vorbire, fără să cântărească fiecare cuvânt rostit.
Chiar dacă relația lor evolua frumos, iar dragostea le umplea sufletele, el alegea totuși să tacă în privința trecutului. Teama că celălalt nu ar înțelege era prea mare. Până la urmă, nici el nu era sigur că ar fi înțeles dacă ar fi fost în locul lui.
În schimb, era recunoscător Cesimei și lui Robin că încercaseră să-l înțeleagă și, într-un final, chiar să-l susțină.
Cu gândurile pierdute în amintiri, nici nu realiză când ajunseră la marginea pădurii, iar râul li se dezvălui în toată frumusețea lui sălbatică.
Urmărind cărarea de lângă el, ajunseră într-o poiană unde instructorul îi îndemnă să lase hățurile libere, astfel încât caii să poată paște în voie iarba bogată, iar ei să se relaxeze și să se bucure de peisaj.
Fiind începători, nu puteau descăleca, deoarece le-ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil, să urce din nou în șa fără ajutor.
— Este foarte frumos, rosti Aris, manevrând calul să se apropie de cel al lui Jaden. Într-o zi, hai să facem un picnic pe malul râului și poate facem și o baie, dacă apa nu e prea rece.
Auzind propunerea, Jaden revăzu cu ochii minții acea perioadă în care trăise cu teamă, dar și cu bucurie. Îmbrățișase acea aventură, lăsându-se purtat de timp, de frumusețea și valoarea lui inestimabilă.
Privindu-l pe Aris, dacă făcea abstracție de hainele actuale, îl putea vedea cu ușurință pe Antony.
— Jaden, ce s-a întâmplat? Plângi!
Îl auzi pe celălalt întrebând, nedumerit.
Scoase mănușa de piele cu care ținea hățurile și își atinse obrajii. Descoperi lacrimi. Nici nu realizase că îi curgeau pe chip.
— Dacă nu ești bine, merg să vorbesc cu instructorul să ne întoarcem, continuă Aris, îngrijorat.
— Nu… sunt bine, răspunse Jaden, încercând să fie cât mai convingător.
Dacă nu ar fi fost pe cal, s-ar fi aruncat în brațele lui și ar fi izbucnit în plâns. Nu neapărat din dor, ci ca o descărcare sufletească.
Nici până în acel moment nu înțelesese de ce destinul îl adusese într-o astfel de situație și probabil nu avea să afle niciodată răspunsul.
Toată ciudățenia consta în bărbatul de lângă el — iubitul lui. Același chip ca în trecut, dar nu aceeași persoană.
— Eu… sunt bine, repetă, încercând să-l liniștească, privind spre ceilalți călăreți împrăștiați prin poiană.
Auzea vag vocea instructorului, care probabil le explica ceva despre acel loc.
Multumesc.