Drumul de coborâre era alunecos după ploaie. Luo Wenzhou îl sprijinea pe Fei Du din spate.
— Mama ta… nu purta inelul, nu?
— L-a scos singură.
Mama lui Fei Du nu fusese, poate, slabă din fire. Doar că făcuse o singură greșeală: îl crezuse pe Fei Chengyu.
Fei Du alunecă ușor, iar Luo Wenzhou îl prinse imediat.
— Poți să-mi povestești?
Știa deja bucăți din adevăr, dar voia să audă tot.
Fei Du oftă:
— Voiai să întrebi de mult.
Apoi vorbi calm:
— Era arătos când era tânăr. Știa să manipuleze oamenii. După ce a obținut tot ce voia… și-a arătat adevărata față.
Nu fusese iubire. Doar înșelăciune și răzbunare.
— Pe bunicul meu îl ura cel mai mult.
— Și pe tine? întrebă încet Luo Wenzhou.
Fei Du ezită.
— Nu eram pe placul lui. Credea că eram slab… a vrut să mă „corecteze”.
Privi în jos la mâinile sale.
— A început cu animale mici… pisici, câini, iepuri…
Vocea rămase calmă, dar rece.
— Dacă ar fi fost ilegal… aș fi avut deja zeci de condamnări.
Luo Wenzhou întrebă grav:
— Când a început?
— Nu-mi amintesc.
Se opri o clipă.
— Mama voia să-mi amintesc.
— Ce?
Fei Du ridică privirea, liniștit:
— Că toate au murit sufocate. Să nu uit senzația. Să nu uit că au murit în locul meu.
Ea îi adâncea durerea, temându-se că, așa cum își dorise Fei Chengyu, rănile lui vor prinde coajă și vor deveni amorțite. Așa că folosea un cuțit și mai ascuțit, tăind mereu mai adânc, până dincolo de carne, până în oase — ca și cum ar fi răzuit osul pentru a scoate otrava.
— Nu cred că am devenit nici ceea ce își dorea mama… Sunt mai slab decât credea ea… Nu l-am acceptat niciodată pe el, dar nici nu am avut curajul să mă împotrivesc.
— Fei Du, îl întrerupse brusc Luo Wenzhou,
-… gândește-te bine. O femeie normală, chinuită până ajunge bolnavă psihic, fără scăpare, fără refugiu, fără putere de a se împotrivi — ce putea face? Moartea era singura ei libertate. Și totuși a trăit așa paisprezece ani. Tu crezi că eu aș fi rezistat? Nici vorbă. Dar ea a rezistat. Știi de ce?
Fei Du rămase nemișcat.
— Pentru că aveai paisprezece-cincisprezece ani. Începuseși deja să știi cum să te protejezi. Și după vârsta aceea nu mai erai un copil fără răspundere penală. Dacă nu voia să riște ca propriul fiu să ajungă la închisoare, el evita să te lase să faci lucruri ireparabile. Iar în ziua aceea, în subsol, cu inelul metalic strâns pe gâtul ei… crezi că îi era frică de moarte?
Luo Wenzhou îl apucă de umeri și îl întoarse spre el.
— Tu ești atât de inteligent, chiar nu vezi? Moartea era ceea ce își dorea cel mai mult. Nu se temea de ea. Se temea doar să nu moară prin mâinile tale. Se temea că nu-ți vei mai putea spăla niciodată mâinile de asta…
Fei Du tresări.
— Te iubea. Și eu te iubesc.
— Wenzhou…
Dar Luo Wenzhou nu-l lăsă să continue:
— În noaptea de Anul Nou, când am mers la Binhai, nu mi-a fost niciodată mai frică. Nici acum nu pot să mă gândesc la asta fără să-mi tremure mâinile. Nu mi-era teamă că nu poți face față unor oameni ca Zhang Chunjiu sau Fan Siyuan… pe amândoi i-ai fi rezolvat fără probleme. Mi-era teamă că nu știi să-ți prețuiești viața. Că îmi arunci inima mea, pe tine, la câini!
Cuvintele izbucniră ca o explozie reținută prea mult timp.
Fei Du rămase fără glas. Pentru prima dată, omul care avea mereu replică nu mai găsi nimic de spus.
Vântul foșnea printre copaci.
După un timp, Fei Du se mișcă ușor. Ridică o mână rigidă și o așeză pe pieptul lui Luo Wenzhou.
— Îmi pare rău… eu…
Nu reuși să termine fraza. Își închise ochii și strânse în palmă bătaia rapidă și dezordonată a inimii lui.
Luo Wenzhou rămase nemișcat. Furia i se risipi când văzu colțurile ochilor lui Fei Du roșii — abia vizibil, ca o urmă de acuarelă.
— Îmi pare rău, repetă Fei Du.
Fără să răspundă, Luo Wenzhou îi prinse mâna și îl trase după el, coborând muntele.
După un timp, Fei Du întrebă încet:
— Nu te-am mințit.
— Ce anume?
— Ce am spus în sala de așteptare… că cel mai important lucru este să te fac fericit.
— …
— A fost sincer. Nu doar vorbe.
De acum înainte.
— …Da.
Îl mai credea o dată.
Chiar dacă avea atâtea antecedente de om neserios…chiar dacă îl va mai răni…
Tot nu ar putea să nu-l iubească.
Chiar căzuse pradă nenorocitului ăstuia.
atat de frumos… declaratiile lor de iubire fac sufletul sa tremure.
mulțumesc
cât de frumos ….pe de-o parte Luo i-a spus ce a simțit în acele momente ,iar pe de altă parte ..Fei a rămas fără replică .. Luo trebuie să-l crezi ,e “nebunul ” tau cel drag !❤️