Tru
Mă opresc brusc, cu ochii măriți. Pulsul meu începe să bată din nou.
Îndoit cu coatele sprijinite pe genunchi și cu mâinile sub bărbie, Liam se holbează la covorul din dormitor cu o concentrare intensă. Când devine evident că nu are de gând să vorbească primul, îl întreb:
– Cum te-ai întors înăuntru fără cheie?
– Nu am încuiat ușa după mine
– De ce nu?
Expiră greu, ca și cum s-ar fi temut că voi întreba asta.
– Știam că vreau să mă întorc înăuntru.
Acest lucru este atât de departe de domeniul meu de experiență cu bărbații, încât nu știu cum să procedez. Stau acolo și mă holbez la el timp de o clipă în timp ce bătăile inimii mele o iau razna, iar părul ud îmi picură pe spate.
Apoi spun încet:
– Poți să rămâi dacă vrei, dar… eu…nu sunt în stare să… uh…
– Pentru numele lui Dumnezeu, fetițo, spune el printre dinții strânși. Fac o mulțime de lucruri rele, dar nu sunt un bărbat care profită de o femeie rănită.
– Știu că nu ești.
Își ridică capul și se uită la mine, cu sprâncenele încruntate.
– Nu știi.
– Ba știu.
Încrederea mea îl exasperează. Se ridică în picioare, și îmi trimite o privire care ar face orice persoană rezonabilă să tremure. Dar se pare că eu nu sunt rezonabilă, pentru că el nu mă sperie deloc. Îmi ridic bărbia și îi întâlnesc privirea.
– Nu ești un pericol pentru mine. Nimic din ce poți spune nu mă va convinge de contrariu.
Se apropie mai mult, cu ochii strălucitori.
– M-ai privit cum am ucis trei oameni.
– De asemenea, te-am privit cum ai încercat să nu vorbești cu mine timp de aproape un an și jumătate pentru că ai crezut că nu ai fi bun pentru mine.
-Nu sunt bun pentru tine.
-Așa ai spus. Vinul și cheeseburgeri nu sunt bune pentru dietă, nici pentru mine, dar sunt literalmente două dintre lucrurile mele preferate. De asemenea, argumentul ăsta ar avea mai multă greutate dacă nu mi-ai fi salvat viața. Salvarea vieții unei persoane este un fel de definiție implicită a ceva bun pentru ei. A fi în viață este un lucru bun pentru mine. Prin urmare, tu ești bun pentru mine. Dacă vrei să argumentezi că nu ai fost bun pentru cei trei tipi de pe alee, ei bine, trebuie să te gândești la asta. Pentru mine ai fost.
Cu nările în flăcări, murmură o înjurătură.
– Poți să înjuri cât vrei, lupule. Nu ajută cu nimic și nu schimbă faptul că am încredere în tine.
E îngrozit de asta. Ochii i se măresc și buzele i se despart în șoc.
– Ai încredere în mine, repetă el cu voce slabă.
– Nu te uita atât de îngrozit. Poate că sunt un bun judecător de caracter.
– Sau poate că lovitura pe care ai primit-o a făcut să se dezlănțuie ceva în cap.
– Bine. Ai câștigat. Eu am halucinații și tu ești cu adevărat un monstru. Pleacă.
El nu se mișcă. E înrădăcinat pe loc ca și cum ar fi crescut acolo, uitându-se la mine cu neîncredere indignată. Și o doză sănătoasă de furie, de asemenea. Furie pe el însuși, nu pe mine.
Amândoi știm că vrea să plece, dar nu o face. Încerc să nu par prea încrezătoare în asta.
– Bine. Acum că am stabilit că rămâi, mă duc să mă schimb în pijamale și mă bag în pat.
Privirea lui arzătoare se furișează spre patul meu. În mod miraculos, acesta nu a luat foc.
Nu aștept ca el să mai emită și alte întrebări agravante și îmi iau pantalonii de yoga, chiloții și un tricou de dormit din dulapul meu. Apoi mă întorc în baie și închid ușa, sprijinindu-mă de ea imediat ce se închide în urma mea. Stau acolo respirând până când genunchii mei încetează să mai tremure. Mă îmbrac repede și îmi usuc părul, lăsându-l umed pentru că sunt prea nerăbdătoare să termin treaba. Apoi, ca și cum acest lucru ar fi absolut normal să am bărbați sexy, misterioși și periculoși în costume negre Armani care se luptă cu conștiința lor pentru a dormi la mine, ies calm din baie și mă târăsc în pat. Mă ghemuiesc pe o parte, trag pătura până la bărbie și mă uit la Liam.
El stă în același loc în care l-am lăsat, privindu-mă de sus ca și cum nu ar putea înțelege ce se întâmplă.
Îi șoptesc:
– Cântă-mi să adorm, lupule. Cântă-mi un cântec de leagăn irlandez.
Își acoperă ochii cu o mână și geme încet.
– Dacă te va ajuta, mă voi preface că sunt foarte speriată de tine dacă mai ești aici când mă trezesc. O să țip și toate cele.
Își lasă mâna pe o parte și oftează. E grea și resemnată, iar eu știu că am câștigat. Dacă cineva este în pericol aici, acela este cu siguranță el.
Se pune pe pat la marginea saltelei și se așează acolo cu grijă. Mă dau la o parte pentru a-i face mai mult loc. Strâng perna sub capul meu și îl privesc cum se luptă cu el însuși pentru câteva momente de tăcere, pocnind din degete și scrâșnindu-și molarii din spate în timp ce se holbează la covor, până când trag de mâneca costumului său.
Își întoarce capul și se uită la mine cu maxilarul încleștat, cu o șuviță de păr negru căzându-i în ochi. Vreau să întind mâna și să o dau la o parte, dar reușesc să mă controlez. Păstrându-mi vocea la fel de blândă ca și înainte, spun:
– Tu nu trebuie să cânți pentru mine. Nu trebuie să vorbești deloc, dacă nu vrei. Putem să stăm pur și simplu.
Arătând frustrat, el spune:
– Ești mereu așa?
Îmi încrunt fruntea.
– Așa cum?
Se gândește un moment.
– O idioată neînfricată.
– Nu sunt neînfricată. Mi-e frică de o mulțime de lucruri. Doar că nu de tine.
– De aceea ești o idioată.
Îi zâmbesc, fără să mă simt insultată nici măcar un pic.
– Mă scuzați, dar eu sunt foarte inteligentă.
– Oamenii inteligenți nu invită persoane total străine în casa lor în toiul nopții, după ce au fost atacate pe o alee întunecată.
– O fac dacă acel străin nu este un străin, ci doar un om de afaceri care m-a salvat de la atacul respectiv. Și nu te-am invitat eu. Erai deja aici când am ieșit din baie.
Se uită cu ochi răi la logica mea.
– Cel puțin, e nesăbuit.
– Uite. Ai fermecat-o pe colega mea de cameră înfricoșătoare, care urăște aproape pe toată lumea să-ți dea o cheie. Mi-ai luat medicamente. Mi-ai adus haine curate la spital. Mi-ai dat o carte despre viață, moarte și dragoste. Mi-ai adus lucruri scumpe în frigiderul meu. Acestea nu sunt lucruri pe care le-ar face un tip rău. Nu mă vei convinge de altceva.
– Hai să mergem mai departe, te rog.
Mă studiază cu atenție pentru o clipă, apoi își întoarce atenția înapoi la covor. Se gândește o vreme. Lasă să-i cadă capul, își trece o mână prin părul său negru și oftează greu.
Apoi spune cu o voce joasă și aspră:
– Întoarce-te pe spate, pe cealaltă parte.
Înfierbântată și violentă, adrenalina îmi explodează în sânge. Inima îmi bate cu putere, mă rostogolesc și mă uit cu ochii mari la perete. Salteaua se mișcă în timp ce Liam se ridică. Aud foșnetul și alunecarea țesăturii, apoi salteaua se scufundă cu greutatea lui. Apoi se întinde în spatele meu și-și încordează picioarele sub ale mele. Foarte delicat, își strecoară brațul stâng sub capul meu până când bicepsul îmi susține gâtul, iar obrazul meu se sprijină pe perna. Sunt înghețată, cu excepția inimii mele, care bate frenetic.
Cât de dezbrăcat este? E gol acum, nu-i așa? Lupul zace complet dezbrăcat chiar lângă mine? Nu – el încă are cămașa pe el. Brațul lui de sub gâtul meu este acoperit de o mânecă. Dar poate și-a dat jos pantalonii? Cu siguranță și-a scos geaca. Dar cravata? Pantofii? Cureaua? Lenjeria intimă? Am un atac de cord. Asta e. Oh, Doamne. O să mor chiar aici și acum.
– Respiră, murmură Liam.
Expir într-o rafală uriașă, tremurând.
– Mai bine.
Închizând ochii, ascult vuietul bătăilor inimii mele pentru câteva minute lungi. În spatele meu, Liam este tăcut și nemișcat. Singurele părți ale corpurilor noastre care se ating sunt partea din față a corpului său, genunchii lui, spatele meu și gâtul meu care se sprijină pe brațul lui, dar sunt extrem de conștientă de fiecare centimetru din el, din cap până în picioare. Generează atât de multă căldură, încât m-as putea transforma într-un cuptor. Când limba mea își amintește cum să formeze cuvinte, șoptesc.
– Liam?
– Mmm.
– Mă bucur că ești aici.
Expirația lui liniștită îmi ciufulește părul.
– Du-te la culcare.
Crede că aș putea dormi într-un moment ca acesta? Îmi îngrijesc buza inferioară cu dinții, simțind cât de umflată și de dureroasă este și mă întreb cât de mult mă va durea când mă va săruta, pentru că trebuie să mă sărute, e doar o chestiune de timp, până când îngheț din nou, pentru că Liam și-a lipit nasul de ceafa mea goală…
Și inspiră ușor.
Fiecare centimetru din pielea mea se transformă în piele de găină iar sfârcurile se întăresc instantaneu. Aproape că gem cu voce tare. Mâna lui mare și caldă se încolăcește în jurul brațului meu și mă strânge. Murmură:
– Ușor.
Poate că am gemut cu voce tare. La naiba, poate că am udat cearceafurile. Simt o pulsație distinctă între picioarele mele, care e probabil o undă de șoc pe care și el o simte, ca o undă Richter.
Îmi întorc fața spre pernă și mă plâng.
Vocea lui devine groasă.
– Îți voi aduce medicamentele pentru durere.
Îmi vine să mă întorc și să-l lovesc cu perna. În loc de asta, spun:
– Amândoi știm că nu ești atât de neștiutor.
El nu răspunde. Trece un minut. Două. Suflu o respirație lungă pe buze, în tăcere, numărând până la o sută și înapoi. În cele din urmă, mă calmez.
Liam rămâne perfect nemișcat tot timpul, cu toată căldura, nervozitatea și tensiunea, până când simte că sunt bine. Apoi expiră și el, și începe să-și frece degetul mare încet înainte și înapoi pe partea superioară a brațului meu.
Dar apoi se înțeapă și mârâie:
– Ce-i asta?
Deschid ochii și îmi întorc o ureche, ascultând zgomotul să vină din nou. Era un zgomot surd, și părea că vine din interiorul apartamentului. Stai, iată-l acum. Se repetă într-un ritm uniform.
Trosc. Trosc. Trosc.
Când aud gemetele înăbușite, fața îmi ia foc. Ascultăm împreună într-o tăcere crepitantă, până când Liam spune:
– Să înțeleg că colega ta de cameră are un oaspete.
– Prietenul ei, șoptesc eu, dând din cap. Erau despărțiți, dar trebuie să fi…
Trosc. Gemete. Trosc Gemete. Tosc. Gemete.
Peste un alt geamăt al lui Ellie, Liam spune printre dinții strânși:
– S-au împăcat.
Îl putem auzi acum pe Tyler, fostul iubit al lui Ellie, care se întâlnește și se desparte de ea, gemând cu poftă spre punctul culminant, în timp ce lovește cu patul lui Ellie în perete. Oh, Doamne. Nu se poate întâmpla așa ceva. Bătaia continuă la nesfârșit, până când se oprește brusc. Ellie și Tyler țipă în același timp, suficient de tare încât să-mi facă ferestrele mele să se clatine. Vecinii, probabil sună la poliție și raportează o crimă în acest moment.
În spatele meu, Liam este rigid, respirând sacadat, cu pieptul apăsat de omoplații mei, astfel încât să simt cât de sălbatic îi bate inima. Ori m-a tras împotriva corpului său, ori m-am flexat înapoi, dar oricum ar fi, acum sunt lipită de el. Bătăile inimii lui nu sunt singurul lucru pe care îl simt. Erecția lui este mare, fierbinte și se înfige flămândă în fundul meu.
Când strigătele de plăcere ale lui Ellie și Tyler au dispărut și singurele sunete sunt respirațiile noastre neregulate, expir și îmi întind picioarele fără odihnă sub pătură. Liam își mută mâna de pe brațul meu pe șoldul meu și mă strânge. Îmi spune aspru în ureche:
– Nu te mișca. Dă-mi un moment.
Îngheț.
Rămânem așa pentru ceea ce pare o eternitate, până când el își apasă obrazul pe ceafa mea și expiră. Răsuflarea lui caldă îmi flutură pe piele, alunecând pe sub gulerul de la cămașa mea și alunecă pe omoplați, aprinzând toți nervii mei în flăcări.
– Liam…
Vocea lui este o comandă:
– Taci. Apoi, foarte slab:
– La naiba.
Mașinile trec pe strada de afară. Undeva la distanță, un câine latră. Seamănă straniu cu urletul unui lup. Apoi, vocea lui Liam se aude foarte încet.
– Îmi pare rău. Eu nu sunt… De obicei sunt mult mai bun la…
Când nu continuă, mă aventurez:
– Să te poți controla?
Suspinul lui moale pare agitat.
– Ceva de genul ăsta.
Înghit în sec, pentru că am gura uscată ca un deșert.
– Dacă asta te face să te simți mai bine, nici eu nu prea dețin controlul în acest moment.
– Știu. Și nu mă face să mă simt mai bine.
Sună de parcă ar fi pe cale să sară din pat și să fugă afară pe ușă. Îi șoptesc:
– Te rog, nu pleca. Nu vreau ca tu să
să pleci. Vreau să rămâi cu mine.
Gemetele lui abia se aud.
– Tru…
– Voi fi foarte liniștită și tăcută. Uite, mă pun la somn Eu…deja am adormit.
Mă prefac că sforăi.
Când aud ceea ce pare a fi un chicotit, inima îmi tresare cu speranță. Nu am nicio idee de ce este dintr-o dată atât de imperios necesar ca să rămână, cu excepția faptului că mă simt mai în siguranță când e prin preajmă. Semi-isterică și îmbibată de hormoni, de asemenea, dar mai ales mai în siguranță. Suspinul lui îmi zburlește din nou părul. Îmi dau seama că se gândește. Se luptă cu el însuși dacă să rămână sau să plece. Dacă pleacă, nu sunt sigură că se va întoarce de data asta. Dacă reușește să găsească puterea de a se desprinde de mine și de a pleca pe ușa din față, ar putea găsi puterea de a sta departe pentru totdeauna.
Acestea ar putea fi ultimele mele minute cu el. Acest gând mă face să am o mică explozie de panică.
Dintr-o singură mișcare rapidă, mă întorc, îmi strecor brațul stâng în jurul taliei și îmi bag capul sub bărbia lui, ghemuindu-mă la pieptul lui. El trage aer în piept și devine rigid. Rămânem așa o vreme, eu ghemuită în el cu
cu ochii închiși, ținându-mi respirația, iar el, un zid de cărămidă înghețată. Inima lui este un ciocan pneumatic sub obraz. Nu îndrăznesc să respir, să mă mișc sau să scot vreun sunet. Apoi, foarte încet, înghețul lui începe să se dezghețe. Mâna care îmi strângea șoldul înainte de a mă întoarce se așează din nou acolo, chiar deasupra curburii șoldului meu, cu degetele tremurând ușor. Își coboară capul pe pernă, eliberând o fracțiune din tensiunea din membrele sale, și respiră încet. Apoi își înfășoară brațul în jurul spatelui meu și mă trage mai aproape punând un picior greu peste ale mele. Are încă pantalonii pe el. Nu sunt sigură dacă sunt ușurată sau dacă mă simt dezamăgită. Respirația pe care mi-am ținut-o iese ca un suspin. Mă îngrop în căldura lui, tremurând când respirația lui îmi gâdilă urechea. El este atât de mare. Mare și confortabil și delicios de cald, iar puterea și masculinitatea lui mă înfășoară. Aș putea rămâne așa până la sfârșitul zilelor mele.
El șoptește:
– Nu se va sfârși bine.
– Promit că nu mă voi mai mișca. Nici măcar un centimetru.
– Nu vorbesc despre seara asta.
– Poți, te rog, să nu mai fii criptic pentru o jumătate de minut? Îmi place.
Scoate un sunet jos în gât, un zgomot masculin de durere sau plăcere, nu-mi dau seama care.
– Și mie. Asta e problema.
Mă ține atât de ușor. De parcă aș fi fragilă, o bucată de porțelan osos pe care ar putea să o spargă ușor. Îmi place la fel de mult pe cât mă enervează. Nu vreau ca el să mă mângâie, mai ales că nu vrea să mă atingă acum, de vreme ce sunt rănită și vânătă cam peste tot. Dar când voi fi vindecată, sper să nu mă trateze ca și cum aș fi atât de ușor de spart. De fapt, sper că poate devine puțin… adică s-ar putea să fie…drăguț dacă și-ar pierde puțin din autocontrolul ăla de oțel și ar avea doar un pic de duritate.
Ca și mușcăturile de dragoste pe gâtul meu. Vânătăile ușoare de pe solduri de la degetele lui. Acea durere minunată pe care o simți a doua zi după ce ai fost înșelată de un bărbat care știe exact ce face, cum să-și pună mâinile pe tine și să te atingă exact cum trebuie ca să te facă să gemi și să te cutremuri și să te pierzi în fața lui, să îți placă să te pierzi și să implori pentru mai mult.
Imaginându-mi asta, un fior mă străbate. Un fior ca o singură notă de vioară, cântând înalt și dulce.
În urechea mea, cu o voce gravă care sună ca și cum ar fi la limita extremă a stăpânirii, Liam spune:
– La ce te gândești acum, fetițo? Oprește-te!
Urechile mi se încing. Răsuflu:
– Îmi pare rău.
El este din nou încordat. O mare minge de tensiune și nervi, cu o mare frustrarea iese la iveală cu fiecare respirație neregulată.
Mi-aș dori să nu găsesc reticența lui atât de seducătoare. Mi-aș fi dorit să nu cred că ambivalența lui este atât de fierbinte. Dar cu cât se luptă mai tare și își refuză ceea ce corpul lui își dorește atât de evident, cu atât sunt mai intrigată. Nu am întâlnit niciodată un bărbat care să-și refuze ceva. De la ceea ce am văzut, bărbații se plimbă presupunând că întreaga lume este borcanul lor de bomboane. Se bucură să ia tot ce vor. Dar chiar mai mult decât atât, ei presupun că bomboanele sunt dreptul lor încă de la naștere. E dreptul lor pentru că s-au născut cu o sculă între picioare. Ei cred că bomboanele sunt ceea ce li se cuvine.
Nu și Liam Black. El vrea, dar nu ia.
– Nu mi-e frică de tine. Mi-e teamă pentru tine, pentru toate lucrurile pe care le vreau de la tine și pe care cred că mi le vei da.
Amintindu-mi de cuvintele lui, mă întreb ce fel de lucruri vrea de la mine. Ce fel de lucruri care ar face ca un bărbat ca el să se teamă.
Pieptul lui Liam se ridică și coboară odată cu suspinul său.
– Du-te la culcare, fetițo. Odihnește-te puțin.
– Vei fi aici când mă voi trezi?
El nu răspunde, dar nici nu trebuie să o facă. Pentru că eu șoptesc:
– Sper că da, și îi aud gemetele lui de disperare, și în acea disperare aud o predare.
Nu eram sigură înainte, dar acum o știu în sinea mea. Chiar și dacă nu e aici dimineața, se va întoarce curând, destul de curând.
Întrebarea importantă acum este de ce își dorește atât de mult să nu o facă.
